Glumă proastă cu drepturile de autor

Scandalul privind amenajările muzeale a izbucnit cu câteva zile în urmă, mult prea târziu faţă de data controlului efectuat de către Corpul de control al Primului Ministru şi faţă de data în care acest Corp de Control a emis raportul (116/A./13.05.2010). Eu am fost repus în funcţie (pentru a patra oară) în 9 martie 2010. Am comunicat presei în 24 iunie tot ce ştiam despre contractul pentru amenajare muzeală semnat de predecesoarea mea. Am auzit de raportul Corpului de control al Primului Ministru în data de 1 iulie şi i-am trimis o adresă Ministerului Culturii şi al Patrimoniului Naţional (nr. 1090/1.07.2010). Am încheiat-o cu următoarele: „Vă rog să dispuneţi ca partea din raport care ne priveşte să-mi fie imediat trimis. Vă rog să mă înţelegeţi că din momentul numirii mele răspund personal de derularea contractului, ceea ce ar putea însemna semnarea în anul 2010 a unor facturi de peste 5,5 mil. euro, lucru pe care doresc să-l fac în cunoştinţă de cauză. În al doilea rând, corpul de control al primului ministru este unul dintre cele mai abilitate organe de control, iar cei interesaţi au dreptul să li se aducă la cunoştinţă concluziile sale. În al treilea rând, sunt implicaţi bani publici, situaţie în care transparenţa trebuie să fie maximă”. Nu am primit nici un răspuns. Dacă aş fi primit raportul, l-aş fi făcut public. Pe de altă parte, trebuie să subliniem că Dl. ministru Kelemen Hunor a oprit din prudenţă orice finanţare legată de amenajarea muzeului din Cluj. De altfel, de când m-am întors eu, nu a mai fost executată nicio lucrare pe baza contractului cu firma Artex. Înlocuirea acoperişului şi faţadizarea sunt plătite din cu totul alţi bani – prima lucrare din bani proprii, daţi muzeului de către MCPN în acest scop, iar a doua din banii avansaţi de primărie şi pe care va trebui să-i restituim în timp.

Vă voi reaminti pe scurt istoricul contractului semnat de Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei cu Artex Services International SRL.

În 14 iulie 2009 şefa secţiei de relaţii cu publicul a semnat un referat de o pagină (1325/14.07.2009), în care explică ce operaţiuni ar trebui cuprinse într-un proiect de amenajare a expoziţiilor, şi încheie cu opinia că ar fi nevoie de 11 mil. de Euro. Nu face un deviz al operaţiunilor, nu separă lucrările de construcţie, nu recurge la comparaţia cu lucrări asemănătoare sau la opiniile unor experţi în achiziţii publice, dupa cum nu explică de ce ar fi nevoie tocmai de 11 mil. si nu de 5 sau de 100 de mil. de Euro. Pe baza acestui referat, în 16 iulie 2009 (1347/16.07.2009) muzeul cere ministerului prin Viorica Crişan 11 mil. Euro pentru amenajarea expoziţiilor. Pentru alegerea firmei s-a recurs la un „concurs de solutii”. Regulamentul unui asemenea „concurs de soluţii” cere ca anunţul sa fie făcut cu 52 de zile înaintea datei limită si să se prezinte un număr suficient de concurenţi. Or, „concursul de soluţii” a fost anunţat în România Liberă în 16 noiembrie 2009, iar ca termen limită a fost fixată ziua de 20 noiembrie 2009 (deci 4 zile în loc de 52!). S-a prezentat o singura firmă, Artex, care, probabil cu totul întâmplator, a cerut 11 mil. de Euro. În ziua de 23 noiembrie 2009 a avut loc la muzeu negocierea preţului. Au fost adusi 10 colegi, care sa alcatuiasca o comisie de negociere. În felul acesta s-a căutat sa fie implicaţi cât mai mulţi şi nu-mi dau seama câţi dintre ei şi-au dat seama de pericol. Se consemnează în actul încheiat că „în urma negocierii, oferta financiara depusă de SC ARTEX SERVICES INTERNATIONAL SRL scade pâna la suma de 11 mil. de Euro, fara TVA”. De la cât? Ei bine, de la 11 mil. Euro. În 25 noiembrie a fost încheiat contractul nr. 2241/25.11.2009 cu firma Artex pentru suma de 11 mil. Euro, la care se adaugă TVA, ajungându-se la 13.090.000 Euro (= 56 mil. RON = 560 miliarde de lei vechi).

Ministerul nu a răspuns niciodată cererii din 16.07.2009 de a finanţa amenajarea muzeală cu 11 mil. de Euro. A onorat însă fără nici un comentariu toate plăţile. În 8 decembrie 2009, deci la două săptămâni de la semnarea contractului, firma a emis o primă factură de 4 mil. RON (= 40 miliarde de lei vechi) pentru „conceptul expoziţional”; sunt cuprinse şi relevee, simulări, masuratori, fotografieri etc., pe care nu le-am vazut decât în factură. Până în 29 decembrie 2009 au mai fost eliberate facturi de 2.544.000 RON pentru „conceptul expoziţional” si 395.565 RON pentru „dezafectarea expoziţiei existente”. S-a ajuns în cele din urma la un total de 7 mil. RON (= 1,7 mil. Euro = 70 miliarde de lei vechi). Dintre aceştia, 6,5 mil. RON (= 1,5 mil. Euro = 65 miliarde de lei vechi) au fost plătite pentru „conceptul expoziţional”, materializat într-un album de 105 pagini. Ziariştii, care trăiesc cam tot din drepturi de autor, vor păli de invidie când vor afla că fiecare pagină a acestui album valorează 15.000 Euro. Dispunerea pieselor pe epoci istorice, în săli şi în vitrine a fost propusă de colegii mei din muzeu şi nu de firmă. Albumul nu cuprinde decât piese virtuale, deci nici una din muzeul nostru, iar dacă veţi face efortul de a analiza propunerile de expunere, unele par cel puţin nepotrivite. Cine a mai văzut, de pildă, ca inscripţiile latine să fie luminate de sus, pe creştet, şi nu lateral, pentru a putea fi citite? Ziariştii care au afirmat că din drepturi de autor au fost plătite toalete şi chiuvete au fost mult prea optimişti. Colega Viorica Crişan pretinde că totul s-a făcut la îndemnul ministerului. Nimeni nu poate fi însă silit împotriva voinţei sale să plătească din bani publici 1,5 mil. de Euro pentru o asemenea „operă”.

Să vedem ce s-a întâmplat în acest an. La prima şi singura discuţie pe care am avut-o cu dl ministru Kelemen Hunor despre amenajarea muzeală, mi-a spus că pentru anul acesta nu există bani. Fiind însă curios din fire, am făcut săpături, iar ce am descoperit nu mi-a plăcut. Am simţit nevoia unui control de specialitate şi i-am ordonat serviciului de audit al muzeului să-mi prezinte în cel mai scurt timp un raport. Când a auzit asta, Viorica Crişan a început să strângă semnături împotriva mea şi i-a cerut ministerului să mă destituie. Atunci m-am văzut silit să ies în faţa presei. Am făcut-o în 24 iunie, dar impactul a fost minor. Raportul de audit nr. 123/29.07.2010 l-am trimis imediat ministerului. El conţine lucruri atât de grave, încât prin adresa 1304/30.07.2010 i-am cerut dlui Ministru eliberarea din funcţia de director adjunct a dnei Viorica Crişan. Nu am primit nici un răspuns.

Am fost vizitaţi de Curtea de Conturi, Camera de Conturi a judeţului Cluj. Nota de constatare mi-a fost înmânată în 29 octombrie. Într-un interviu dat unui ziar clujean în 12 noiembrie Viorica Crişan declară că în urma controlului inspectorii Curţii de Conturi nu au constatat niciun prejudiciu. Cu asta vrea să spună că totul este în perfectă ordine. Am aici nota. După un capitol de 5 pagini intitulat „Descrierea abaterii de la legalitate şi regularitate” şi de citirea căruia vă scutesc, urmează o listă substanţială, intitulată „Legea sau altă reglementare încălcată”. Urmează „estimarea valorii operaţiunilor care constituie abateri” cu concluzia: „Nu se poate estima valoarea abaterilor prezentate”. Mai departe, „consecinţele economico-financiare ale abaterilor de la legalitate şi regularitate”, cu concluzia: „Consecinţele economico-financiare ale abaterii prezentate nu se pot cuantifica”. Orice minte limpede înţelege că abateri au fost comise, dar că din anumite motive ele nu pot fi evaluate. Comisia mi-a spus că nu este în măsură să evalueze în bani o operă intelectuală şi că pentru aceasta este nevoie de experţi. Urmează lista „persoanelor cu atribuţii în domeniul în care s-au constatat abateri”. Ea începe cu Viorica Crişan, director general în perioada verificată.

M-am adresat firmei Artex Services International SRL prin adresa nr. 1568/24.09.2010, cerând suspendarea contractului din motive financiare (oficial pe acestea le puteam invoca) şi detalierea tuturor operaţiunilor executate, ca şi a tuturor celor pe care urma să le execute. Numai astfel se putea intra în legalitate. Aşa ar fi reieşit care sunt componentele materiale şi care sunt cele intelectuale ale proiectului şi cât costă fiecare dintre ele. Nu mi-au răspuns la aceste chestiuni, dar au cerut o întâlnire. Am fost de acord şi ne-am întâlnit în 4 noiembrie cu patru reprezentanţi ai firmei, în frunte cu dl Cătălin Vişan. Există un proces verbal amănunţit al discuţiei. Le-am cerut să intre în legalitate şi să detalieze toate operaţiunile. Am contestat caracterul de operă intelectuală şi de drepturi de autor a amenajării muzeale. I-am întrebat dacă li s-a cerut să execute vreo frescă sau vreo sculptură sau dacă la firma lor sunt angajaţi artişti plastici recunoscuţi, de care noi să nu fi aflat. Întreaga chestiune a drepturilor de autor seamănă cu lunga discuţie asupra sexului îngerilor, atunci când prima întrebare ar fi trebuit să fie dacă există îngeri. Este o şmecherie prin care a fost evitată aplicarea OUG 34/1996, care asigură nediscriminarea, tratamentul egal, transparenţa şi eficienţa utilizării fondurilor. Le-am mai spus acestor domni că nu ştiu dacă vor răspunde legal, dar că şi-au asumat o mare răspundere morală, fiindcă mai mulţi colegi de-ai mei pot avea de suferit. La urma urmei, cine nu ar fi dorit să avem o expoziţie la nivel european?

În 9 septembrie fuseserăm vizitaţi de o comisie a Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice (ANRMAP). Raportul urma să-l primim după trei luni şi încă nu l-am primit. Între timp i-am trimis un memoriu cu punctul meu de vedere, iar o copie i-am transmis-o dlui Ministru Kelemen Hunor (1884/22.11.2010). Vi-l pun la dispoziţie şi îmi permit să vă citesc ultima parte, cea care se referă la drepturile de autor:

„Considerăm că lucrarea atribuită SC ARTEX SERVICE INTERNATIONAL SRL nu reprezintă o creaţie intelectuală, o operă de artă, deoarece, potrivit prevederilor cuprinse în Legea 8/1996, opera de creaţie intelectuală nu se confundă cu suportul pe care îl utilizează spre prezentare. Or, în cazul nostru, din însuşi conţinutul contractului rezultă că operele aparţin MNIT, iar cedentul realizează doar suportul material în care aceste opere sunt cuprinse, spre a fi aduse la cunoştinţa publicului. Pentru a fi considerată operă de artă, lucrarea trebuie să se caracterizeze prin originalitate şi noutate. Originalitatea şi noutatea trebuiesc înţelese ca absenţă a anteriorităţii, adică lucrarea să nu se afle în raport de dependenţă cu o operă preexistentă. Or, lucrarea ce urmează a fi efectuată de cedent a mai fost realizată în aceeaşi concepţie şi pentru muzeul din Sibiu şi urmează a fi realizată şi pentru alte câteva muzee din ţară. O altă condiţie a unei opere de artă este de a nu se mai interveni asupra ei. Dacă o lucrare declarată a fi operă de artă a costat 13.080.000 euro, ea ar trebui declarată ca făcând parte din patrimoniul naţional. Asta ar însemna ca în viitoarea expoziţie a MNIT să nu mai poată fi schimbat niciun bec şi să nu mai poată fi modificată poziţia niciunui obiect din vitrine. Ajungem astfel în domeniul absurdului, ceea ce nu este în spiritul niciunei legislaţii.

Concluzii:

Lucrarea de amenajare muzeală, obiect al contractului de cesiune, nu este o operă de artă şi nu se poate încadra în Anexa 2 B.

Încadrarea în Anexa 2 B s-a făcut cu intenţia vădită de a eluda aplicarea in integrum a OUG 34/2006.

Preţul contractului, exagerat de mare, a fost stabilit în mod discreţionar în scopul utilizării neeficiente a fondurilor publice.

Având în vedere atribuţiile instituţiei Dumneavoastră, vă rog să constataţi ilegalităţile pe care le-am enumerat şi să luaţi toate măsurile pentru a opri risipa banului public prin instituţia pe care o reprezint”.

Dna Viorica Crişan susţine că a fost îndemnată de minister să semneze contractul şi că toate plăţile au fost acceptate de acesta. În afara faptului că nimeni nu te poate obliga să încalci legea, reiese din efecte că are totuşi dreptate. În decembrie 2009 ministerul a onorat, fără niciun comentariu, facturi de 1,7 mil. de Euro. Dl. Virgil Niţulescu, fostul secretar general al ministerului şi actualmente director general al Muzeului ţăranului Român, a apărat de curând contractul în presă şi m-a acuzat pe mine că am stricat toată treaba. Dl Mircea Angelescu, directorul patrimoniului Naţional din minister şi colaborator foarte apropiat al Vioricăi Crişan, are şi dumnealui o responsabilitate chiar şi numai prin faptul că a fost tot timpul anului 2009 reprezentant al ministerului în consiliul de administraţie al muzeului din Cluj. Cât despre fostul ministru, se spală pe mâini după ce i-a lăsat pe alţii să semneze contracte de zeci de milioane de Euro, în timp ce eu, care nu sunt mai prejos ca educaţie sau calificare, semnez câte trei hârtii pentru cumpărarea fiecărui pix.

Să clarificăm nişte lucruri. Contractul pentru amenajarea muzeală este în valoare de 13.080.000 Euro, dar din aceştia nu au fost plătiţi decât 1,7 mil. Este mult? Este puţin? De curând Ministerul Culturii nu a avut de unde să scoată 1 mil. de Euro pentru a răscumpăra piesele rămase după Brâncuşi. Sper că se va găsi o cale legală pentru recuperarea banilor. Avem foarte mare nevoie de ei. În mod normal sălile de expoziţie ar fi trebuit desfiinţate în măsura în care erau refăcute. Fosta direcţiune a desfiinţat însă întreaga expoziţie a muzeului, nelăsând nici măcar sălile de tezaur. Tot mobilierul, cu excepţia câtorva vitrine din fosta expoziţie temporară, a fost risipit pe la alţii sau distrus, în timp ce piesele din expoziţie sunt îngrămădite în lăzi şi în spaţii improprii. Cum nu mai avem expoziţii, iar contractul de amenajare muzeală este în aer, muzeul se află într-o situaţie diesperată.

Aţi putut constata şi diferenţa de tratament. Viorica Crişan poate face orice şi nu i se întâmplă nimic, fiindcă este acceptată de „establishment”. Pe mine ministerul m-a dat afară de trei ori din fruntea muzeului, m-a dat afară din toate comisiile de specialitate şi, în cele din urmă, de la Sarmizegetusa. Am fost naiv când am crezut că numai opoziţia mea faţă de proiectul de la Roşia Montană a fost de vină. Eu nu aş fi fost un partener de discuţie nici pentru amenajarea muzeală plătită din drepturi de autor. Cam aceiaşi oameni sau acelaşi soi de oameni pun toate acestea la cale. Ei nu-i acceptă decât pe cei care-i lasă să-şi facă mendrele. Necazul cel mare este că nu mai avem de-a face cu fapte izolate de corupţie, ci cu un sistem bine pus la punct. Dacă printr-un simplu muzeu s-a putut da un asemenea tun, daţi-mi voie să vă întreb cam ce tun se poate da, de pildă, la o autostradă?

Cluj, 8 decembrie 2010

Prof. dr. Ioan Piso