Motto „Fiat iustitia, pereat mundus!”
Recentele declaraţii, provocate printr-un „interviu”, ale fostului agent şi şef a Biroului U.S. Secret Service pentru Europa de Est, ataşat Ambasadei SUA, la Bucureşti, Darren White Terrel, potrivit cărora procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna L.C. Kovesi, nu ar avea „abilitatea de a fi neutră, corectă şi obiectivă”, iar legalitatea anchetelor DNA sau DIICOT ar fi serios îndoielnică, au pus în teribilă dilemă „facţiunea proamericană” din media românească şi nu numai.
Energiile propagandiştilor, „pro” şi „contra”, din câmpurile de bătaie ale războiului politic s-au dezlănţuit într-un potop de acuzaţii, speculaţii şi intoxicări. Fostul (?!) agent al U.S. Secret Service, ale cărui declaraţii Ambasada SUA la Bucureşti le califică, în mod corect, ca fiind un punct de vedere personal (n.n. format cumva în afara îndatoririlor incumbate de fosta calitate oficială?!), a fost etichetat, de către deontologii cu cap mare şi încetineală în gândire, în fel şi chip. Neapărat şi cârtiţă rusească în U.S. Secret Service!
Într-o lume nebună a serviciilor secrete este posibil orice. Există, însă, şi o lume raţională a serviciilor secrete. Şi dacă tot s-a vehiculat o asemenea ipoteză, a cârtiţei ruseşti, de ce nu s-a dus raţionamentul până la capăt? Cel mai bogat agent al ruşilor din România, care a făcut miliardul de bani negri din toate combinaţiile de afaceri posibile, de la găinăriile din gospodăria judeţenei de partid până la traficul de arme şi muniţii, este „hărţuit politic” într-o cauză „contagioasă”, din categoria retrocedărilor, iar la avere nu este dibuit decât cu un surplus de câteva zeci de mii, peste veniturile legal dobândite ca lefegiu la stat!
Când domnul D.W.T. a spus a spus că are îndoieli serioase asupra legitimităţii investigaţiilor, să nu fi avut în vedere cât de independentă este Justiţia Română, când ar trebui să investigheze subminarea economică şi politică a statului român orchestrată de reţelele internaţionale de crimă organizată patronate de serviciile secrete ale entităţilor statale inamice? U.S. Secret Service nu esteSPP-ul american, ci străjerul sănătăţii financiare a Statelor Unite, iar domnul D.W.T. a reprezentat aici interesele Departamentului Trezoreriei, nu ale Serviciului de Securitate a Preşedintelui SUA, care tot nu avea de gând să respire cu noi aerul curat din Carpaţi.
Aşadar, negreşit trebuie să facem efortul de a vedea şi dincolo de aparenţele declaraţiilor, mai ales că domnul D.W.T. este complinit, chiar întâmpător (?!), cu exemple concrete de mare notorietate, care pun sub semnul întrebării imparţialitatea investigaţiilor penale în cauze de anvergură intenaţională, iar independenţa justiţei scârţâie din toate îmbinările fragilului ei soclu. Cotidianul.ro a publicat analizele de bună credinţă care coboară afirmaţiile domnului D.W.T. din sfera abstractă a confidenţialităţii în realitatea dură, dar parcă inexistentă pentru DNA ( http://www.cotidianul.ro/cotidianul-277406; http://www.cotidianul.ro/cotidianul-277450), doamnei L.C. Kovesi fiindu-i făcute, cu deferenţă, reproşuri faţă de care demnitarul din fruntea DNA ar fi trebuit, din respect faţă de contribuabili şi grijă pentru imaginea justiţiei, să reacţioneze de îndată.
Suntem intoxicaţi, zi de zi, cu grija neprecupeţită a tot felul de propagandişti pentru independenţa justiţiei. Dar cine sunt, cu adevărat, inamicii Zeiţei?
Străvechiul adagio roman „Să se facă dreptate, de-ar fi să piară lumea!” este foarte sugestiv despre cât de arzătoare este nevoia de justiţie, fără de care nu poate exista o societate autentic democrată. Cum lumea noastră de acasă este una a corupţiei sistemice, ”să piară lumea” înseamnă să piară sistemul de putere al corupătorilor şi corupţilor.
Într-un sistem de putere acaparat de corupţie, Justiţia este şi ea parte a întregului. Politicieni, unii de bună credinţă, dar şi mulţi demagogi clamează nevoia de independenţă a Justiţiei. De cine trebuie realizată şi apărată independenţa Justiţiei, dacă nu de judecătorii înşişi?! A crea şi dezvolta instituţii garante ale independenţei Justiţiei nu înseamnă, cumva, chiar reversul, adică a oficializa instrumente prin care celelalte puteri ale statului, ori oculte, să poată controla Justiţia, tocmai în numele independenţei ei?!
Asemenea întrebări au devenit necesare, ele fiind consecinţa unui nefericit şir de întâmplări în care Consiliul Superior al Magistraturii a colizionat, uneori frontal, cu organizaţiile profesionale ale magistraţilor.
Natura, caracteristicile şi dimensiunile situaţiilor conflictuale dintre magistraţi şi autoritatea garantă a independenţei Justiţiei au definit, fără echivoc, poziţiile părţilor şi au demonstrat câtă independenţă îşi poate permite Consiliul Superior al Magistraturii în exercitarea rolului său constituţional. Mai nou, în fiecare an se găseşte un membru al Consiliului, de fiecare dată acelaşi, să someze Consiliul Suprem de Apărare a Ţării să dea cerificatul de independenţă al Justiţiei faţă de serviciile secrete. Ex-preşedintele Trăian Băsescu, ca unul care ştie ”inside” cum stă treaba, cât a fost în funcţie nu a auzit strigătul de disperare al Consiliului Superior al Magistraturii. Acum, în caliate de fost”, fără să fie întrebat, l-a confirmat pe şeful actualei Administraţii Prezidenţiale, precizând „Consiliul Suprem de Apărare a Ţării nu poate controla serviciile. Puterea, structurile de securitate şi forţă o au tot timpul. Depinde ce le cere să facă cel din frunte” (*
Problema în discuţie are şi o altă faţetă. Cine are nevoia reală de apărare a independeţei, Justiţia ca entitate-putere a statului, sau magistraţii corupţi, vulnerabili, care, într-o câtime neglijabilă, sfârşesc prin a fi exemple de mai mare ruşine a Justiţiei?
Ingerinţele în actul de justiţie nu se pot realiza decât prin intermediul magistraţilor receptivi la comenzi. Magistraţii pot deveni receptivi din varii motive. Magistraţii competenţi, incoruptibili, fără vulnerabilităţi la presiuni nu se vor abate de la îndatorirea lor de a face justiţie, convinşi fiind că Justiţia este etalonul suprem al calităţii democraţiei.
Instituţiile de putere ale Justiţiei sunt populate cu oameni divers motivaţi. Unii care afirmă că practică o profesie în slujba Adevărului, Binelui şi Echităţii, după cum spunea Celsus „Jus est ars boni et aequi”. Dar, înaintea ori subsecvent scopului de a-şi asigura existenţa de zi cu zi, în tot ceea ce presupune ea? Alţii sunt motivaţi de porniri lăuntrice pe care nu le pot recunoaşte public. Nu trebuie să omitem nici faptul ca magistraţii, ca oameni, nu fac nici ei excepţie de la nevoia de a simţi că au pe cineva în spate. Această nevoie putând deveni presantă în faţa realităţilor cutremurătoare dezvăluite de conexiunile unor cauze. __________________________
Am avut parte de o confesiune specială din partea unui om unic. O personaliate de înalt nivel, greu încercată de confruntarea cu justiţia perioadei de tranziţie inversă a lumii postcomuniste. Până a deveni justiţiabil, interlocutorul meu considera că procurorii îndeplinesc atribuţii complementare, de finalizare a unei părţi din munca serviciilor secrete şi, în acelaşi timp, veghează asupra legalităţii activităţii organelor de cercetare penală. Pentru judecători avea un respect deosebit, văzând în ei elita oamenilor legii. Despre avocaţi nu avea o părere prea bună, credea că sunt nişte mercenari la serviciile cărora apelezi de nevoie.
După câteva procese, pe parcursul mai multor ani, interlocutorul meu şi-a schimbat părerile, operând cu alte judecăţi de valoare. Despre procurori a concluzionat că nu i-a fost dat să vadă altundeva mai mult dispreţ faţă de demnitatea omului, iar în faţa judecătorului plictisit, pe care apropape că-l fură somnul din jilţul dreptăţii, cel mai uman şi demn s-a comportat avocatul.
Justiţia statului socialist român, pe care interlocutorul meu o cunoştea până în resorturile sale intime, era măcinată de corupţie, dar intangibilă. Reflexele condiţionate dobândite în acea epocă au lăsat urme adânci, pe care nu puţini pot fi tentaţi să calce, cu modelul înaintaşilor în suflet.
S-a pus vreodată problema epurării Justiţiei? S-a gândit cineva să evalueze abuzurile procurorilor şi ale judecătorilor? Găsind sau negăsind răspunsurile la astfel de întrebări, dar mai sunt şi altele, vom afla ori nu vom afla cât de reale sunt resursele independenţei Justiţiei. Cine a luat câteva exemplare de foşti procurori, „nestemate” prin mocirla legalităţii totalitariste, pentru a le recicla, fie ministru la Justiţie, fie judecător de Înaltă Curte, a reformat, ori a subordonat Justiţia?! Sunt suficiente doar două-trei astfel de specimene, plasate la vârf şi adio independenţă a Justiţiei. Câtă încredere, cât respect poţi avea faţă de acele instituţii ale statului de drept, în fruntea cărora au fost puşi oameni bine instruiţi să stea „în pozitie de drepţi?! Oare ce gândesc şi ce or zice, în sinea lor, miliţienii care au cărat în cârcă, de la cârciuma din mahala, procurorii („tovarăşi” şi „tovarăşe”, deopotrivă) pe care azi le este dat să-i vadă ministru, înalt magistrat, parlamentar… şi după un sfert de secol? Şi!
Justiţia este o putere a statului privilegiată. Privilegiile Justiţiei nu sunt o garanţie a independenţei sale şi nici a echilibrului raporturilor cu celelalte puteri. Marja erorilor justiţiei nu este mai nesemnificativă decât marja erorilor din oricare alt domeniu de activitate şi unde greşelile se mai întâmplă să fie şi plătite. Dimpotrivă, în condiţiile în care criteriile de stablire a adevărului şi de împărţire a dreptăţii sunt determinate nu prin instrumente ale ştiinţei, ci potrivit conştiinţei şi propriilor convingeri ale majorităţii completului de judecată, cea mai importantă premisă a independenţei justiţiei – adevărul obiectiv – este eliminată. Adevărul juridic nu este un adevăr obiectiv. Adevărul juridic este întotdeauna o măsură politică a adevărului obiectiv, cuantificat cu instrumentele puterii politice, a cărei voinţă a fost învestită cu forţă juridică.
Din astfel de considerente, dar şi din altele, în România mai există cazuri în care pe bază de înscenări judiciare se dau sentinţe impuse politic, din aşa-zise raţiuni de relaţii externe, pentru că dau bine ca exemple de combatere a corupţiei sau, pur şi simplu, din adversitate politică şi răzbunare personală („Am să pun să fii arestat!”). Domnul D.W.T. ştie inside despre intervenţii directe, făcute personal în astfel de cazuri, chiar de fostul ambasador Mark Gitenstein. În numele independenţei justiţiei, în numele Departamentului de Stat, pentru succesul afacerilor iniţiate în România?
Aşadar, ce mare şi extraordinară noutate ne-a spus domnul D.W.T.?! Nici una şi nici alta. Le ştiam şi noi pe toate. Dar în ţara ta, ca cetăţean al ei, nu ai voie să fii profet. Nimeni nu te crede. Mai mult, devii suspect. Trebuie ca americanii să ne trezească, să ne deschidă ochii şi să ne urecheze.
God Bless America! God bless Romania!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.