Din 2023, face parte din echipa tranzit.ro/București și Stația Experimentală de Cercetare pentru Artă și Viață unde a dezvoltat diverse programe, printre care Cultivators of Life (2025–26) și Shelter for Collective Dreaming (2025). A curatoriat proiecte în cadrul Comitetului de Resurecție, un colectiv curatorial fluid inițiat de Raluca Voinea și Ovidiu Țichindeleanu. În 2025, a fondat Asociația ARBOUR și a co-fondat Colectivul Seminței de Amarant/ASK (Amaranth Seed Collective), împreună cu artiști, curatori și arhitecți, pe un teren comun adiacent Stației de Cercetare.
Cotidianul: Ce mai înseamnă astăzi să fii curator și să ai expunere internațională?
Adelina Luft: Curatoriatul a evoluat foarte mult în ultimii 10-15 ani. Eu mi-am început practica în 2015, mai degrabă ca urmare a unui set de circumstanțe specifice. De exemplu, eu am fost încurajată de artiștii din Yogyakarta (Indonezia) să aleg un parcurs de curatoare. Eram mai interesată să fac management. Însă, pentru generațiile dinaintea mea, când nu existau școli curatoriale sau instituții care să creeze programe specifice pentru curatoriat, curatorii care începeau această practică în afara Vestului (adică în afara acestor centre și instituții unde practica curatorială s-a dezvoltat în primă fază), erau nevoiți să preia acest rol pentru că, fie erau invitați de artiști să scrie despre ei sau să le expună lucrările în contexte internaționale, fie erau invitați de instituții să curatorieze o expoziție cu artiști dintr-o anumită țară, regiune, etc. De regulă, majoritatea curatorilor veneau dintr-un background academic sau cel puțin din studiul istoriei artei.
Citește și: „Cine sunt eu în viața privată e, prin definiție, ascuns de ochii publicului în mod intenționat” – Toma Alexandru, comediant
Acum există școli, cursuri, programe, un parcurs destul de clar despre cum poți să devii un curator și e cu atât mai binevenit să ai cunoștințe din domenii diferite, nu doar din istoria artei. Însă pe urmă depinde de în ce spațiu geografic sau de producție operează acești curatori și ce fel de practică curatorială doresc să dezvolte. Opțiunile astăzi sunt diverse și din ce în ce mai poroase. Există posibilitatea de a lucra într-un muzeu sau instituție de artă, în calitate de curator de programe în cadrul unor organizații, independent, în cadrul unei comunități, lucrând cu teme diverse, cercetare sau artă interdisciplinară.
În ultima vreme, termenul a fost popularizat atât de mult încât a ajuns să fie oarecum simplificat la înțelegerea că un curator doar alege niște lucrări sau scrie un text. În funcție de context și rol în expoziție, un curator de regulă face mult mai multe: cercetare pe o temă, discuții cu artiști și păstrarea unei legături cu aceștia, cercetare prin vizionarea de expoziții, întâlniri cu diverși practicieni și operatori culturali. Pe urmă e căutarea de finanțatori sau scrierea de proiecte de finanțare dacă lucrează independent, managementul producției, supravegherea instalării lucrărilor, crearea unui program de discuții sau activități cu diverși invitați pentru a lărgi contextul expoziției, reprezentarea artistului în relația cu presa, etc.
Cum arată o zi obișnuită pentru tine în toată această efervescență?
Zilele mele obișnuite sunt de regulă neobișnuite :) în principal lucrez de pe laptop, recent mai multe deplasări iar între timp corespondez cu diverși colaboratori pe parcursul unei zile. În special acum pentru Pavilionul Moldovei, avem o echipă cu care corespondez zilnic. Fac parte și dintr-o comunitate de artiști, curatori, arhitecți, cu care împreună avem în grijă un teren în afara Bucureștiului, unde mă dedic pentru dezvoltarea comunității prin căutarea de finanțări, curatoriere de programe, dar și cu muncă fizică de întreținere cu toate nevoile de mentenanță care apar: udarea, tunsul ierbii, plantarea semințelor, curățenia de primăvară, găzduirea invitaților, și multe altele. Trebuie să fim mereu cu un pas înainte, pentru a nu ne lăsa captivi unui sistem care ne impune un stil de lucru și de gândire, dar și pentru că avem nevoie să propunem alternative, atât la nivel teoretic sau conceptual, cât și practic.
Practica ta curatorială este una deschisă și interdisciplinară. Cum influențează acest lucru modul în care construiești un proiect?
Da, asta înseamnă că mă interesează să colaborez și să realizez proiecte cu practicieni din diverse discipline, nu doar cu cei care au un background în mediul artistic, de exemplu. Pot fi artiști care grădinăresc, pot fi cercetători care creează o lucrare care poate fi expusă în cadrul unei expoziții, sau artiști care vin din diferite discipline. În general, încerc să lucrez colaborativ, să realizez proiecte în colaborare cu alți curatori, să redau vocea echipei, să mediez și să înglobez diferite idei, viziuni și voci într-un proiect, ca un fel de semnătură colectivă.
Participarea Republicii Moldova la Bienală marchează un moment istoric. Cum ai resimțit această responsabilitate în rolul tău de curator?
Sunt destul de relaxată din această perspectivă. Rolul meu este de a susține artistul și, implicit, prezența Moldovei la bienală. Responsabilitatea a căzut mai mult pe artist, în cazul nostru, eu fiind într-un rol secund, nu doar în rolul meu de curatoare, ci și pentru că locuiesc în România. Discuțiile au avut loc mai mult pe plan local, în Chișinău, iar Pavel a fost mediatorul dintre membrii echipei din România și cei din Moldova. El este cel care a dezvoltat o relație strânsă cu Ministerul Culturii din Moldova, fiindcă toată această idee de participare a fost inițiativa ministerului. Ei și-au dorit foarte mult existența unui pavilion pentru Moldova. Responsabilitatea pe care o resimt acum este să continui o colaborare cu Moldova, una pe care deja am început-o de doi ani. E important ca ministerul să continue realizarea pavilionului. De exemplu, o școală curatorială pentru tineri aspiranți ar fi utilă pentru a putea continua desfășurarea unui concurs pentru următoarele ediții ale bienalei și pentru a pregăti scena artistică.
Tema „In Minor Keys” vorbește despre frecvențe joase. Cum ai tradus concret această idee în conceptul tău curatorial?
În a mia și a doua noapte e un proiect expozițional care se extinde dintr-o lucrare mai veche a lui Pavel Brăila. Conceptul nostru pentru Pavilionul Moldovei nu este un răspuns direct la tema bienalei, însă o reflectă dintr-o perspectivă specifică. Frecvențele joase, la care curatoarea bienalei se referă ca fiind acele practici artistice sau lucrări intime, emoționale sau senzoriale, pentru noi se reflectă în experiența senzorială și auditivă pe care o vom crea în spațiul din Santa Veneranda.
Citește și: INTERVIU „Dacă te-am iubit o dată, te-am iubit pe veci” – Beatrice Arzoiu, artistă
Publicul va fi surprins de zgomotul puternic al motoarelor de drone, un sunet al războiului recurent pe care unii dintre noi îl pot repara, fie în depărtare sau în apropiere, cum e cazul Moldovei. Printr-o instalație aparent simplă, fără „comentarii didactice ample”, cum spunea curatoarea Koyo Kouh, introducem un sunet familiar, de frecvențe joase ad litteram, pentru a-l pune în contrast cu un mesaj de speranță pentru un viitor mai bun. Instalația dorește să transpună publicul într-o lume imaginară, pe covoare zburătoare, pentru a reflecta asupra unui viitor colectiv, poate pacifist, care va să vină.
Contrastul dintre obiectul domestic și dronă e foarte puternic. L-ai gândit ca pe un comentariu politic sau mai degrabă poetic?
Conceptul instalației îi aparține artistului, în primul rând, iar în urma discuțiilor noastre, am ajuns la o idee care, într-adevăr, punctează aceste contraste: între obiectul domestic și obiectul militarizat, între instrumentul de război (drona) și cel de evadare mitologică (covorul); între zgomotul dronelor și liniștea bisericii unde va avea loc instalația. Contrastele vin să ofere o imagine care reflectă realitatea violenței asupra vieții umane și pe de altă parte, posibilitatea imaginării unor alternative prin recurgerea la o altfel de sensibilitate, izvorâtă din mituri, povești, plăcerea de a visa și de a crea simbolistici, relații, lumi.
Cum a fost colaborarea cu artistul Pavel Brăila și cum ți-a influențat direcția de lucru?
Eu cu Pavel avem o sinergie foarte bună, una constructivă. Suntem amândoi buni organizatori și colaboratori în proiecte, foarte responsabili și receptivi. El desigur vine cu o experiență mult mai vastă decât a mea. Aș putea spune că am avut un avantaj în acest sens, adică eu am învățat foarte mult de la el, nu știu dacă acest lucru s-a întâmplat și invers. Cred că e important și pentru el să lucreze cu o generație mai tânără, o mare parte din echipă face parte dintr-o altă generație. Eu încă îl descopăr ca artist. Are o energie extraordinară și un spirit de echipă fantastic.
Pregătirile au avut loc mult prea pe repede înainte; mi-ar fi plăcut să avem mai mult timp să ne povestim interesele și parcursul artistic/curatorial, însă reușim să facem și asta în timpul scurt pe care îl avem împreună acum, la Veneția. Sunt și idealistă totodată. Colaborările care îmi plac cel mai mult sunt cele care durează o viață, iar pentru asta trebuie să pui totul pe masă. Cu siguranță mi-a dat o altă perspectivă în lucrul colaborărilor individuale, între artist și curator, lucru pe care îl voi explora mai departe în practica mea. Pentru mine a fost un privilegiu să lucrez cu Pavel.
Ați ales un spațiu cu încărcătură religioasă. Cum ați construit dialogul dintre instalație și biserică?
Da, a fost o alegere care s-a construit în timpul scurt pe care l-am avut la dispoziție pentru a găsi un spațiu de expunere în Veneția. O alegere de conjunctură și care a avut loc în urma unor procese de căutare și discuții. Inițial aveam un alt spațiu în minte, pe urmă ni s-au făcut câteva oferte, inclusiv altarul unei biserici care ulterior s-a dovedit indisponibil. După ce am constatat că putem închiria chiar și o biserică pe toată durata bienalei pentru a instala un pavilion, pentru mine acela a fost momentul declanșator. Atunci s-a solidificat dorința de a arăta instalația într-o biserică. Nu mai puteam să îmi imaginez alt spațiu; avea tot sensul să fie așa, din mai multe motive.
Citește și: „A fost o nebunie să mă bag într-o haită de lupi lăutari” – Larisa Perde, fondatoarea Șaraimanic
Primul e că mesajul lucrării este unul de pace, având în vedere contextul lucrării anterioare, Magic Carpet, războiul din Siria, și acum războiul din Ucraina, genocidul din Palestina, războiul din Iran, tot acest război care se duce împotriva vieții și pe care îl vedem și resimțim în diferite geografii. Pe urmă, covoarele, parte dintr-un patrimoniu cultural ce izvorăște din mai multe culturi, au avut mereu rolul de amulete împotriva răului și pentru bunăstare, fertilitate, gratitudine pentru viață, aproape precum un obiect sacru protejează un loc.
Această relație între două lumi complementare — cosmologia indigenă, care se reflectă în simbolistica covoarelor, și încărcătura istorică și sacră a unui lăcaș de cult — subliniază intenția lucrării în acest loc. Dialogul dintre drone, covoare magice, spațiu de rugăciune și contemplație se creează simultan: capela îi oferă lucrării un alt strat de interpretare, iar instalația alterează spațiul, oferindu-i un nou sens.
Cât din proiect vine din realitatea Europei de Est și, mai ales, din Republica Moldova?
Proiectul vine din realitatea artistului care trăiește în Republica Moldova, deci în Europa de Est. La o primă vedere, acest lucru nu poate fi ușor de reperat. Contextul biografic, parcursul artistului în relație cu diverse obiecte care l-au marcat personal și artistic (de exemplu, experiențele lui cu trenul care făcea traseul Chișinău-Moscova, unde s-a format ca bucătar, care apare ca element central în faimoasa lucrare Shoes for Europe (2002), la casa veche în care a copilărit într-un Chișinău modernizat infrastructural de sistemul socialist; obiectele care circulau în țările din URSS, ș.a.m.d) stau ca fundament subtil și tăcut și la instalația prezentă.
Covoarele orientale apar în întregul spațiu european, dar cu precădere în cel estic. Cu toții am copilărit cu covoarele persane și cu poveștile din O mie și una de nopți. Instalația aduce, în prim-plan, un covor care izvorăște din cultura materială a spațiului basarabean, nu pentru a promova acest patrimoniu, ci pentru a-l pune în relație cu cultura materială a covoarelor din alte culturi și spații geografice, pentru a sublinia imaginarul simbolic pe care îl împărtășim între culturi, un imaginar fără granițe statale și cu același tip de inter-relații, între stilizarea elementelor care definesc viața: copacul vieții, grădina abundenței, frumusețea florilor, importanța obiectelor de muncă și de îngrijire, între viața de aici și cea de apoi.
Dacă ar fi să rămână cu un singur lucru după această experiență, ce ți-ai dori să ia publicul cu el?
Îmi doresc ca lucrarea să îi sensibilizeze, să reușească să facă singuri aceste conexiuni intenționate, între elementele contrastante din instalație. În final, să pună mai mult preț pe celebrarea vieții, nu pe distrugerea ei, și pe importanța creării unor narațiuni noi, ale păcii, care să poată fi proiectate, cel puțin, pentru ca mai apoi să poată fi realizate și pe urmă povestite generațiilor care vor urma.
