INTERVIU “Dacă te-am iubit o dată, te-am iubit pe veci” – Beatrice Arzoiu, artistă

Cotidianul: Cine este Beatrice Arzoiu? E greu să vorbești despre tine?

Beatrice Arzoiu: Nu chiar. Am 26 de ani și este totuși o vârstă la care avem timp să ne cunoaștem. M-am cunoscut. Nu știu dacă jumătate sau un sfert din cât mai am să mă descopăr. Eu aș zice că sunt câte puțin din toate și îmi place foarte mult. Nu-i ușor, dar este confortabil pentru mine. Nu-mi place să mă identific doar cu ceva. Mi-a plăcut mereu să explorez. Mă duceam spre orice. Mi-a plăcut mereu să descopăr și să mă las să trăiesc orice, ca să văd cum sunt eu în toate situațiile posibile.

Eu știu că, după ce mă trezesc dimineața și îmi beau cafelele, pot să fiu oricine (râde) și îți dă o libertate. Nu am idei prea bine stabilite. Nu sunt nici „cum bate vântul”. Am principiile mele bine stabilite, însă îmi place să mă modelez mereu după stare, după zi, după oamenii cu care sunt. Așa simt că pot cunoaște mai bine lumea. În momentul în care tu te poți modela după o altă persoană, poți și să ajungi la ea și să o cunoști.

Cum te-ai surprins cel mai des? Adică ce părți din tine le simți dominante?

De cele mai multe ori, sunt o fire melancolică, sunt și foarte veselă. Prietenii mă descriu ca fiind o armonie, o veselie când apar. Am și o latură destul de sinistră (râde).

Ai umor negru?

Da. Am și umor negru și sarcasm, dar niciodată sarcasm obraznic. Am un sarcasm care să mulțumească pe toată lumea. Sunt un om care visează foarte mult, îmi place să mă găsesc așa, visând la anumite lucruri. Nu neapărat ce visez să se întâmple, cât mai degrabă să visez la lume în general, la o viață pe care nu am trăit-o aici, și asta mă încarcă pe mine să continui, să-mi trăiesc viața. Nu vreau să pară că mă laud, dar sunt și o persoană foarte puternică. Chiar dacă vin lucruri mai grele peste mine, nu disper. Le iau în spate, le duc și le las pe drum când e cazul, după ce le rezolv.

Iei viața exact așa cum vine?

Da. Iubesc foarte mult viața și o respect și nu prea mă dau în lături de la ceva, pentru că ăsta este drumul meu. Nu aș avea cum să trăiesc doar din bucurii, pentru că dacă nu ar fi lucrurile rele, nu aș mai aprecia bucuriile.

Colajele tale pornesc din trecut, dar vorbesc despre prezent. Ce te atrage mai mult: memoria sau posibilitatea de a rescrie povestea?

Mă atrage foarte mult și memoria, pentru că de mică am stat foarte mult prin cimitire și prin case. La casa unde am copilărit primeam mai toate lucrurile de pomană și am trecut oarecum în trecut.

Unde ai copilărit?

În Pietroșița, județul Dâmbovița, la 40 de minute distanță de Sinaia și la 40 de minute de Târgoviște.

Mă atrage foarte mult trecutul, pentru că mă învață că tot ce a existat vreodată a avut o rezolvare și un sfârșit. Mă încurajează și pe mine, pentru că orice s-ar întâmpla, și eu pot să duc la capăt, pentru că am atâția oameni pe care i-am observat în fotografii vechi, în cărți. Posibilitatea de a rescrie povestea pentru mine este o onoare și o bucurie, pentru că multe dintre fotografii le găsesc la gunoi sau la anticariat și nu se dă nici doi bani pe ele – le primesc așa. Este o onoare pentru că pot să readuc la viață memoria unui om și viața lui. De multe ori stau și mă gândesc ca textele mele să nu-i facă să se simtă jigniți, doar că eu așa simt. Potrivesc textele pentru expresiile faciale pe care le au.

Ai spus că „vă arăt ce am învățat și voi alegeți dacă simțiți la fel”. Ce lecție ți-a fost cel mai greu să o înveți?

Cred că cele mai grele lecții sunt acelea pe care nu le-am învățat (râde). Cred că mai am de învățat lecția legată de dragoste. Mai am de lucru cu iubirea. Tot mai adaug în lucrările mele iubirea, dar nu prea îmi iese. Într-un fel mă bucur că nu m-am măritat de tânără. Sunt și independentă și mi-ar fi greu să adaug pe cineva care mi-ar schimba viața, și încă mai am multe de schimbat la viața mea până să mai vină cineva să mi-o răstălmăcească.

Și cu viața pur și simplu cred că mai am de învățat. Niciodată nu cred că sunt de ajuns lecțiile.

În familia ta, fotografiile deveneau vii prin povești. Când faci un colaj, simți că repari ceva din acele istorii?

Când vine vorba de arhiva familiei mele, simt că am făcut pace cu mulți dintre strămoșii mei (râde), prin intermediul fotografiilor și prin ce am gândit și mai ales după ce am auzit poveștile pe care le-am auzit de la rudele încă în viață. Cel mai mult simt că am reparat povestea cu tataie.

Bunicul matern?

Da. Cu el cred că am avut cele mai multe lucruri de reparat după ce a murit și după ce am rămas doar cu fotografia lui în mână, pentru că a făcut multe și eu iert multe, dar nu iert până nu înțeleg. După ce am încercat să-l înțeleg, am descoperit foarte multe lucruri despre el, despre familia lui, care m-au făcut să-l iert și să înțeleg cu adevărat și să-l las să se ducă. Simt că cei adormiți au nevoie de iertare pentru a se putea duce de pe pământ. Să se ducă din tine, să nu rămână bântuiala aia care să te necăjească. Pe tataie simt că l-am luat pe semnătura mea. Când am auzit că a murit, am zis că-i dau ochii mei să vadă prin mine și să vadă ce frumoasă este viața. A fost un om care a stat numai în casă și a fost foarte ursuz.

Înainte „block-ul” era să tai un membru din familie din poză. Ai întâlnit poze de acest gen din arhiva personală?

Poze mâzgâlite de mama, da, tăiate, nu sau scris pe spate anumite mesaje. La o amintire cu mama ei și cu tataie a scris „mami + bou” = familie. Și o singură poză am rupt-o. Când eram mică, unchiul meu, fratele mamei, mă urca în copaci să-mi facă poze și mă chinuia când eram mică. Mă schimba de câte 10 ori, cu tot felul de rochii, și mă urca în copaci și începea să zică „cade fata, cade fata”. Eu începeam să plâng și mă prindea mereu plângând în fotografiile acelea. Era tânăr, avea 17 ani, pot să-l înțeleg că se distra cu mine, dar când a mai crescut, m-am enervat și am rupt fotografia.

Se zice că psihologic e greu să tai fotografiile în care apari tu.

Am rupt doar un colț din fotografie, mai mult am vrut să arăt că m-a necăjit, dar nu am rupt-o de tot.

Și mai am o poză pe care am mâzgâlit-o din școala generală, când eram în clasa a IV-a și aveam un băiat de care-mi plăcea (dar cum erau băieții pe atunci imaturi)… Era acest Alex de care mie îmi plăcea, dar nu-i plăcea de mine cum voiam eu și am mâzgâlit poza în care apărea el.

Personajele tale sunt anonime. E o formă de protecție sau o invitație ca oricine să se regăsească în ele?

În primul rând, ca oricine să se regăsească în ele. Eu nu am numele lor, nu am de unde să știu, sunt și fotografii care au datele scrise pe spate. De obicei, le postez în lucrare. Nu m-am gândit că se vor simți lezați pentru că apar ei, dar de multe ori nu am numele, pentru că sunt fotografii găsite la gunoi sau găsite pur și simplu pe undeva.

Unde le mai găsești? Pe lângă gunoi și anticariate?

Prin târgul de la Vitan sau de la Valea Cascadelor, sau prin case părăsite; nu prea intru pentru că nu aș îndrăzni, dar când am avut dreptul să intru într-o casă părăsită, da, am avut voie să și iau.

Ai vorbit despre faptul că despărțirile te zguduie. Crezi că arta ta e o încercare de a nu pierde definitiv oamenii?

Nu o văd ca pe o încercare, ci ca pe o reușită. Am o lucrare care se numește „Dacă te-am iubit o dată, te-am iubit pe veci”, și așa sunt și lucrările mele. Dacă cineva s-ar regăsi din lumea mea într-o lucrare, să fie sigur că o să rămână pe veci în amintirea mea și în mine, pentru că eu sunt genul de om care nu renunță la oameni, orice s-ar întâmpla. Dacă eu am o legătură, nu am să renunț nicioadată la ea, chiar dacă ne-am despărțit. Va rămâne mereu pentru că face parte din mine și pentru că eu am trăit niște lucruri atunci și m-am dezvoltat pe baza relației pe care am avut-o. Aici nu vorbesc doar despre relații romantice, vorbesc despre orice tip de relație. Este o reușită să nu-i pierd și să-i simt aproape, chiar dacă lucrările se vând. De câte ori fac o lucrare, înseamnă că ceva din mine s-a liniștit și am înțeles, și astea rămân pentru totdeauna.

Ai trăit mult timp cu senzația de singurătate. Cum arată singurătatea ta astăzi?

Singurătate = foarte multă libertate. Libertatea este benefică pentru mine, mai ales că sunt artistă, mă ajută să fiu liberă și să fac eu ce vreau, dar mereu mi-a lipsit o familie, un cămin. Căminul vine nu cu reguli neapărat, dar cu niște înțelegeri, și mi-ar plăcea să am și eu înțelegeri între mine și cineva, și după aceea să dezvoltăm treaba asta. Sunt câteva lucruri de care aș vrea să țin cont, să nu fiu doar eu. Atunci când ești doar tu, ajungi să dai doi bani pe viața ta; când mai e cineva, parcă te mai ajută să fii mai încurajat.

„Fără să fiu, am fost mereu apropiată de Dumnezeu și țară, pur și simplu simt aceste forțe foarte puternic în mine. (…) Satul devine oraș, iar Dumnezeu Univers. Totul piere și se naște din același și mereu același aluat.” De aici și sursele tale inspiraționale? Tema satului și tema credinței?

Nu numai. Eu mă inspir de la orice. Și dacă merg la cumpărături, se întâmplă ceva și eu am ochii mereu larg deschiși. Chiar îmi doresc niște ochelari din aceea care filmează tot. Dumnezeu pentru mine e o ancoră, ca să nu mă pierd și să mă țină în realitate și să mă facă să nu disper. E Cineva Acolo care știu sigur că mă iubește și știu sigur că-l iubesc înzecit și mă ajută să nu-mi pierd controlul, să nu mă duc prea departe, să-mi știu principiile. Principiile mele sunt foarte asemănătoare cu ale lui Dumnezeu. Am avut mulți oameni care m-au iubit în jurul meu, cel mai mult mamaie, dar nu se compară nimic cu iubirea dăruită de Dumnezeu. Prin El este iubirea mea față de mine. Adică, odată cu El, mă iubesc și eu.

Și dragostea de sat… eu îmi doresc foarte mult să mă mut la sat și credeam că de mult am să mă mut la sat, dar mai stau puțin prin București. Eu visez să stau la țară, să am solarul cu roșii, să am casetofonul cu șprițul în mână și să vină mereu vecinii pe la mine, să vină copiii la mine, să fac ateliere cu ei.

Îți dorești o comunitate alături.

Exact. Îmi doresc o comunitate lângă mine. Așa văd eu raiul pe pământ – să fim vecini, să fim aproape unii de alții.

Relația cu mama ta pare mai degrabă o prietenie decât una clasică părinte-copil. Cum ți-a influențat asta felul în care vezi iubirea?

Mama a plecat când aveam trei ani.

În Spania?

Da, în Spania a plecat. Și am mai văzut-o când eram în clasa I, apoi am mai văzut-o când eram în clasa a VII-a.

Cum arătau acele rare întâlniri?

Când eram în clasa I, îmi amintesc că știam cu câteva zile înainte să vină. A fost, așa, o surpriză. Nu mai credeam că vine cu adevărat. Credeam că e o păcăleală. A venit cu tot felul de cadouri, mă lua în brațe și mă pupa. Nu știam ce se întâmplă.

În acest timp, tu crescând la bunici?

Eu crescând cu mamaie, la țară. Mama a venit la Târgoviște, la tataie. Acolo a venit cu bagajele. Și eu am mers cu o mașină cu unchiul meu la ea. Eram foarte timidă și o lăsam să mă iubească, dar eu nu simțeam nimic. Atunci a stat cam o lună. Mă scotea pe afară, mă îmbrăca și ceilalți copii erau înnebuniți după mine că eram îmbrăcată altfel, aveam altfel de păpuși. Noi vorbeam la telefon, dar relația noastră cu adevărat s-a consolidat nu prima oară când am fost eu în clasa a VII-a, data următoare. Prima oară când m-am dus, mă îmbătam și spuneam tot ce aveam eu negru în mine. Dar următoarele dăți a fost o apropiere, pentru că atunci l-am descoperit pe Dumnezeu și am dat la o parte toate durerile mele care au existat și am fost un om nou care acum poate lua orice. Mi-am dat seama că mama a fost un copil pur și simplu care a rămas însărcinată și care a avut un copil.

La câți ani a rămas mama ta însărcinată cu tine?

La 16 ani. Nu a avut nici sprijin, nu a avut nimic, doar ajutorul bunicii mele, care m-a și crescut. Mi-am dat seama că eu trebuie să o ajut pe mama, pentru că ea chiar a suferit foarte, foarte mult. Mai mult decât mine. Chiar are nevoie de ajutor. Cum ajuți cel mai bine pe cineva? Fiindu-i prieten pe care te poți baza oricând, care poate să-ți dea un sfat și să se gândească cel mai bine pentru tine. Și da, relația noastră s-a dezvoltat într-o relație de prietenie foarte puternică. Eu îi zic „mami”, dar cu adevărat suntem prietene, mai mult decât o relație mamă-fiică. Cu mamaie simt că am o relație de fată-mamă, dar tot bunică o simt și respect asta. Acum, pe mama o simt ca fiind copilul meu, mai ales de când s-a reîntors din Spania, unde a stat 23 de ani. În sfârșit i-am găsit aici un loc de muncă care îi oferă și cazare. Este bine acum.

Într-o lume în care frumusețea este adesea cuantificată material, tu vorbești despre frumusețea lucrurilor „puțin șlefuite”. Ce te sperie cel mai tare la societatea de azi?

Cel mai tare mă sperie răutatea și neînțelegerea oamenilor. Trăim în 2026 și foarte mulți oameni au foarte multe frici. Un om cu frică nu o să facă nimic și nu o să ajungă nimic și nu o să ajungă să evolueze, dar un om hotărât și încrezător în el nu o să se sperie niciodată de AI-uri, de tehnologie, de războaie, pentru că are încredere în el că știe ce o să facă și cum trebuie să facă. Mă sperie foarte mult frica oamenilor, iar frica ne face să fim slabi. Mi-aș dori foarte mult să reușim să ne „scuturăm” și să ne uităm în oglindă și să vedem că noi am trecut prin atâtea lucruri și încă mai putem să mai trecem prin atâtea lucruri. Ar trebui să le trecem puternic. Oamenii sunt răi din cauza fricii.

Ai renunțat la facultate pentru că nu ai găsit „suflet” acolo. Ce înseamnă pentru tine munca făcută cu suflet?

Munca făcută cu suflet simt că nu are nevoie de birocrație. Nu sunt anti-sistem, înțeleg sistemul, dar mai trebuie și el șlefuit. Nu-mi place munca îngrădită. Ajungi undeva, ești entuziasmat să faci ceva, apoi apar tot felul de reguli. E frustrant și face ca mulți oameni să renunțe la visurile lor. Am renunțat la facultate, voiam să fac Asistență Socială, dar prin arta mea tot acest domeniu simt că îl urmez. Chiar ajut oamenii și asta mi-au spus-o ei. În arta mea vorbesc despre toate subiectele și lumea se regăsește acolo, iar eu încerc să încurajez mereu spre mai bine sau, uneori, las oamenii să fie triști. Spun adevărul și oamenii au nevoie să aibă un moment de repaus și să vadă și să recunoască că sunt așa.

Spui că depresia ți-a devenit motor de creativitate. Există riscul să romantizăm suferința când o transformăm în artă?

O putem romantiza, dar eu nu văd un lucru rău în asta, atâta timp cât tu rămâi acolo. Am ajuns la o înțelegere cu depresia mea. Mă las să fiu în depresie câteva zile, pentru că depresia mă lasă să mă relaxez puțin, pentru că eu sunt foarte dinamică și mereu fac lucruri. Când mă pufnește depresia, mă bag în pat și stau cinci zile. Și mă ajută, pentru că eu, când stau în pat să mă relaxez, îmi vin gândurile, le disec, mă dor sau nu mă dor. Pe multe dintre ele le notez și le dau altă viață.

Eu am un fel de mică unealtă când intru în depresie, pe care am învățat-o acum trei ani, când eram foarte, foarte rău și am crezut că mor. Vedeam un fel de ceață și credeam că lumea s-a sfârșit. Am simțit că lumea se sfârșește și m-am lăsat și eu să mă sfârșesc și am stat așa jumătate de oră, o oră și am văzut că nu mă mai sfârșesc și am zis: „hai, gata”. M-am dat jos din pat și parcă a dispărut toată ceața și vedeam copii cu părinții afară, păsărele. Mi-am făcut curat în casă, am ieșit afară și, de atunci, de câte ori simt că mă afund foarte tare în depresie, mă ajută că mi-am dat seama că eu singură trebuie să mă ridic.

Nu mi-ar plăcea să mă ridice cineva, chiar dacă ar veni. Mă ajută, în schimb, să știu că am oamenii aproape, dar nu mă ajută ca cineva să mă bată la cap. Am observat că depresia se romantizează în anumite scopuri. Prin arta mea nu vreau să romantizez, doar spun trăirea mea și cum văd eu lucrurile și cum mi se întâmplă mie. Așa m-am descurcat eu în viață și asta a venit din mine. Dar nu e o regulă. La mine a funcționat când a venit o putere din mine să mă dau jos din pat și să nu mă las să mor.

După ce te ridici din pat, când ești în depresie, care este prima acțiune? Faci curățenie în casă?

Da, fac curățenie în casă și mă ajută foarte mult prietenii mei. Când merg la un prieten îi spun: „eu vin să mă internez” (râdem). Avem o înțelegere și facem cu schimbul vizitele. Ca să nu înnebunim de tot, mergem unii la alții.

Cât din ceea ce postezi pe Instagram e vulnerabilitate reală și cât e asumare artistică controlată?

La mine pe social media este totul autentic. La story-uri nu stau să editez, doar pe moment. Oamenii asta iubesc să vadă – viața autentică și reală. Eu nu mă gândesc de două ori înainte să postez ceva. Poate am avut de câștigat și de pierdut. Dacă mă prezint într-o altă formă, nu aș fi eu. Și dacă cineva mi-ar oferi complimente, nu mi le-ar da mie, le-ar da personajului ăluia. Și eu nu vreau să fiu un personaj, vreau să rămân Beatrice Arzoiu.

Înainte de pandemie ai început să realizezi colaje?

Da, și atunci mi-am tăiat și bretonul, înainte să facă asta toată lumea.

A fost o modă cu tăierea bretonului?

Da. Când a început carantina, toată lumea a început să-și facă breton.

Când erai mică desenai împreună cu bunica ta. Dacă ai putea face astăzi un colaj alături de cineva, cine ar fi? O persoană dragă, un artist sau poate o vedetă.

Dacă aș putea să-l aduc înapoi, cu Michael Jackson. Și cu Puya. Mi-ar plăcea să-i arăt și lui, să vadă cât e de fain o oră să stai să decupezi și să legi lucrurile.

Recent am văzut un videoclip cu Roman Tolici, pe care îl apreciez foarte mult și care, acum câțiva ani, a avut un interviu cu Puya. A venit Puya să-i vadă expoziția și i-a zis lui Puya că el e artist, iar Puya nu știa că el e artist, după ce cântărețul spusese că nu-i plac artiștii.

Și o prezență feminină?

Cu Andra Măruță. Mi-ar plăcea să o cunosc pentru că mi-am dat seama că are o familie unită.

Spui că nu putem schimba nimic dacă ne urâm. Într-o lume care ne învață mai degrabă să ne comparăm decât să ne acceptăm, cum învățăm concret să ne iubim mai des și mai autentic?

Când am avut cele mai urâte momente din viața mea, m-a ajutat să mă îmbrățișez singură, să mă alint, să-mi zic „hai că o să fie totul bine”. Când plângeam și îmi ștergeam singură lacrimile, parcă mi le ștergea altcineva. Dacă eram tristă și supărată, când mă uitam în oglindă mă vedeam o Beatrice puternică, care mă ia în brațe. Tot eu sunt și tot eu mă încurajez și avem nevoie de treaba asta, să ne încurajăm noi pe noi, pentru că noi știm cel mai bine cum să o facem.

Mă ajută foarte mult să mă uit în jurul meu. Eu stau în chirie aici, dar am avut noroc de o proprietară foarte bună, care m-a lăsat să fac ce vreau aici și m-am înconjurat de tot ce îmi aduce mie liniște și bucurie. Mă mai ajută să mă uit în trecut și să-mi dau seama câte am dus și cum am reușit să rămân în viață.

Ai recunoștință față de tine?

Am, când simt că mi-am îndeplinit planurile. Sunt mulțumită de mine, mă cinstesc cu o bere.

Îți place să te privești în oglindă?

Înainte stăteam mai mult în oglindă, acum stau într-o oglindă spirituală.

Peste ani, îți imaginezi un muzeu al colajului în care să se regăsească și lucrările tale?

Nu am pretenții să apar, sunt mulțumită să apar în casele oamenilor. Și să apar pentru ei, pentru sufletul lor. Fiecare om care ia o lucrare de la mine o ia pentru că a simțit-o și multă lume plânge când ia o lucrare pentru că simte ceva. Să fie într-un muzeu ajută, pentru că ar fi un flux mare de oameni, dar pe mine mă ajută relația unu la unu. La muzeu, să fie lucrările mele după ce nu aș mai fi.

Care e rana pe care încă nu ai reușit să o transformi în colaj?

Am avut o perioadă acum trei ani când am înnebunit. Am avut un acces de manie în care mi s-au întâmplat destul de multe lucruri într-o săptămână, destul de supranaturale, pe care nu am reușit să le integrez în lucrări și mai degrabă aș vrea să scriu despre asta, dar nu am digerat ce s-a întâmplat atunci și mai aștept. Nu pot să ies cu o lucrare care să nu fie gata.