„Cine sunt eu în viața privată e, prin definiție, ascuns de ochii publicului în mod intenționat” – Toma Alexandru, comediant

Cotidianul: Cine este, dincolo de scenă, Toma Alexandru – „Micul Toma”?

Toma Alexandru: Nu pot să spun că-mi place în mod deosebit să vorbesc despre mine. Cine sunt eu în viața privată e, prin definiție, ascuns de ochii publicului în mod intenționat.

M-aș descrie ca un om care a muncit până a avut noroc, dar care e workaholic în continuare – nu în sensul că muncesc mereu, dar că mă simt vinovat când nu fac lucruri.

Ce înseamnă, pentru tine, o zi împlinită?

E o zi în care nu sună ceasul și nici telefonul deloc, și în care Georgiana e prin preajmă, dar ne vedem fiecare de treaba lui.

Te descrii adesea drept „creator”, nu doar stand-up comediant. Astăzi, care este identitatea care te reprezintă cel mai bine?

Toate lucrurile pe care le fac îmi aduc plăcere și mă reprezintă. Comediant este într-adevăr cea mai vizibilă parte, dar pe lângă asta, aș spune că în perioada asta lucrez la a învăța să scriu mai bine și să produc animații.

Într-un interviu ai spus că glumele sunt perisabile. Ce face ca un material de stand-up să reziste în timp?

E destul de simplu – cu cât sunt mai puțin topicale, cu atât glumele trec mai ușor testul timpului. În general, glumele care abordează trăirile umane pe care le împărtășim toți ca specie – dragoste, relații, moarte, skibidi toilet, etc., sunt cele pe care și generațiile viitoare le pot înțelege. Rămâne însă de văzut dacă vor fi amuzante sau nu, pentru că subiectul e una, și delivery-ul, sau modul în care gluma e spusă și livrată evoluează și se schimbă constant. Dacă vrei să mergi la sigur, probabil glumele cu mersul la WC vor funcționa și peste 1000 de ani. Doar dacă nu inventează ăștia vreo pastilă…

Există public pentru stand-up fără vulgaritate în România sau este încă o nișă?

Cred în primul rând că sunt foarte mulți oameni pe graniță, care poate preferă declarativ un umor lipsit de vulgarități, dar care acceptă și cuvintele mai delicate dacă gluma și mai ales comediantul e suficient de amuzant.

Nu aș categorisi oricum umorul în aceste două tabere, nu mi se pare un criteriu bun care să ajute la ceva, sau să informeze în vreun fel calitatea lui. Aș zice că vulgaritatea e doar un alt mecanism folosit în comedie. La fel cum mie nu-mi plac jocurile de cuvinte, alții preferă fără vulgarități.

Ce pot eu să îți confirm este că la spectacolele mele vin oameni și râd chiar dacă eu nu prea am vulgarități în material. Dar asta nu înseamnă că oamenii ăia n-ar râde și la glume mai explicite. Segregarea asta poate fi chiar dăunătoare, pentru că vulgaritatea de multe ori e asociată cu umor de slabă calitate, de duzină, și nu e mereu așa.

În concluzie, nu cred că ar trebui să existe public pentru stand-up fără vulgaritate. E o restricție arbitrară de formă, care nu ajută pe nimeni.

Ce tipuri de glume prind acum la show-uri și fac publicul român să râdă?

Nu știu să răspund la întrebarea asta. Eu sunt în punctul fericit al carierei în care mulți oameni vin să mă vadă pentru că mă găsesc amuzant atunci când eu fac glumele care îmi plac mie, și nu încerc să mă mulez pe public. Deci aș fi subiectiv, dar sincer nu cred că e nimic diferit la tipul de subiecte abordate pe care le gustă publicul acum față de acum 20 de ani.

Și mai sunt unii care râd la Cristi Popesco. Aia nu înțeleg.

Cât de mult din materialul tău vine din viața personală și cât este ficțiune construită pentru scenă?

Variază de la an la an (în fiecare an scriu un spectacol nou). În anii precedenți aș estima cam 80% povești reale, și restul adăugat pentru efect umoristic. Am avut și povești fictive în totalitate, dar de multe ori am noroc să mi se întâmple lucruri, sau mai bine zis am abilitatea să identific ce e amuzant în întâmplările aparent banale prin care trec.

Un comediant trăiește din observație. Ce obiceiuri românești ți se par cele mai fertile pentru umor?

Partea de umor observațional este doar unul din stilurile de stand-up comedy. Eu nu fac umor observațional în general, prefer să merg pe story-telling. Îmi place să spun povești și să creez suspension of disbelief pentru public, adică să creez o lume în (sau cu) care să captivez publicul.

Citește și: „A fost o nebunie să mă bag într-o haită de lupi lăutari” – Larisa Perde, fondatoarea Șaraimanic

Nu am făcut glume despre obiceiuri românești pentru că nu m-a atras niciodată subiectul, așa că n-aș ști să răspund. În general, orice obicei poate fi amuzant dacă este analizat și scris cum trebuie, deci mai degrabă depinde de abilitatea comediantului. Pot să îți confirm că zona religioasă e cea mai dificil de abordat în România, încă suntem în urmă din punctul ăsta de vedere, și efectele negative ale religiei se întind și până la umor.

Ai spus că uneori pasiunea te face să vrei să arunci totul pe fereastră. Care sunt momentele cele mai grele în viața unui stand-up-er?

Cred că m-am mai calmat de atunci. Cel mai ușor este să-mi fac meseria, adică să urc pe scenă și să încerc să fiu amuzant, și să scriu materialul. Tot ce este adiacent și necesar desfășurării spectacolelor e mai neplăcut pentru mine, în frunte cu social media. Acolo sunt momentele care nu-mi plac și pe care le-aș înlătura din viața mea dacă aș avea cum să țin legătura cu oamenii altfel. Singura parte bună acolo este că am colaboratori care mă ajută și mă degrevează de asta, care înțeleg umorul meu și pe care mă pot baza. Dar cred că vorbesc în numele multor comedianți când spun că să trebuiască să faci un promo pentru show-ul X îți strică ziua.

În afară de stand-up, lucrezi și la proiecte de benzi desenate și animație. Ce îți oferă animația ca formă de umor pe care scena nu ți-o poate da?

În primul rând, îmi oferă ocazia să învăț și să exersez alte skilluri – desen, regie, animație, etc. Prin faptul că proiectele de animație implică mai multe persoane, de regulă, – actori, sound designeri, desenatori, producători – pot să mă expun la o grămadă de laturi artistice ale unui proiect și să învăț de la oameni care știu ce fac.

Cu toții căutăm comunități din care să facem parte, cu oameni cu interese sau gusturi comune, și animația îmi deschide ușa în multe astfel de zone, la care nu am avut acces sau de care poate nici nu am știut.

Spuneai că varietatea te ajută să rămâi interesat de ceea ce faci. Cum îți menții curiozitatea într-un domeniu în care trebuie să fii mereu amuzant?

Cred că e valabil pentru orice domeniu, și nu doar cele pur creative – modul cel mai simplu de a-ți menține interesul și dorința de a progresa este să consumi produse din domeniul respectiv. În cazul meu, să mă uit la alți comedianți, să citesc cărți scrise de alți umoriști, să merg la spectacole, să caut ce e nou și este (sau pare) diferit, și de asemenea să mă întorc regulat la clasici și să studiez din nou cu extra cunoștințele acumulate.

Există o limită etică în comedie sau orice poate deveni material de stand-up dacă este spus bine?

Am detaliat asta puțin într-un eseu video de curând. Pe scurt, orice poate fi funny. Problema nu e să spui gluma suficient de bine cât să râdă oamenii, ci mai degrabă să îți găsești audiența care e dispusă să râdă la glumele respective. Pentru că există public pentru orice.

Nu vei convinge vreodată o bătrânică de la țară, care a crescut în doctrina religiei și umbra bisericii, să râdă la o glumă despre Dumnezeu. Dar nu asta e treaba unui comediant. Jobul nostru e să scriem și să povestim pe scenă ce ni se pare nouă amuzant, la maximul abilităților fiecăruia, și să găsim modalități prin care umorul nostru să ajungă la cât mai multă lume pentru a putea filtra pe cei interesați de glumele noastre.

Citește și: „Există bărbații care nu citesc femei, dar a nu fi interesat de ce crede jumătate din umanitate e o problemă” – INTERVIU

Nimeni nu deschide un restaurant cu specific românesc cu speranța că va converti musulmani să mănânce sarmale de porc sau să bea țuică. Îl deschizi ca să vinzi sarmale cui îi plac sarmalele.

Stand-up-ul românesc a crescut mult în ultimii ani. Ce crezi că îi lipsește încă pentru a deveni o industrie matură?

Stand-up-ul în România se va maturiza atunci când oamenii nu vor mai râde la Cristi Popesco. Cred că industria este destul de matură în momentul de față. Ce lipsește este suficienta istorie și tradiție a domeniului ca să fie luat în serios și de oameni mai în vârstă. Sunt mulți care plasează teatrul, de exemplu, mult peste stand-up, deși am văzut piese mult mai proaste decât unele spectacole de comedie. Pentru că intervine prejudecata alimentată de obișnuință – teatru este vechi, se face de mult, este matur și desăvârșit. La stand-up sunt niște tineri care fac glume cu p***. Ceea ce e foarte reductiv.

Pe scurt, lipsește timpul.

Ce înseamnă Sala Palatului pentru un comediant?

Pentru mine, primul spectacol la Sala Palatului a fost extraordinar pentru palmares. Următoarele au fost faine pentru că e o confirmare a muncii și a produselor pe care le creez – să vezi 4000 de oameni adunați într-o seară pentru tine este măgulitor, ca să folosesc un eufemism. Din punct de vedere al comediei, este o ocazie bună pentru public să vadă un show lucrat și închegat bine, pentru că oferim un show cu glume testate și cizelate cât de bine putem.

Pentru comediantul din mine, nu e cel mai grozav spectacol. Un show într-o sală așa mare nu are dinamica unui club de comedie cu care sunt obișnuit. Publicul are inerție mai mare la râs, trebuie să-ți ajustezi felul în care spui glumele în timp real. Nu am suficientă experiență poate în a face astfel de showuri încât să mă pot bucura și eu de spectacol la fel de mult cum o fac în club.

Dacă ar fi să explici unui tânăr care vrea să intre în stand-up care este adevărul despre această meserie, ce i-ai spune?

În primul rând, singurul mod să înveți să faci stand-up e să faci stand-up. Nu poți exersa acasă. Apoi ține minte că și în domeniu ăsta ai de a face cu oameni, ca peste tot. Unii minunați, alții mai puțin, dar, chiar dacă pare un sport solitar, de multe ori depinzi de alți oameni sau ai nevoie de ei.

Și în ultimul rând, nu încerca să faci ce crezi că le-ar plăcea altora. Fă ce crezi tu că e funny, pentru că se găsesc oameni care să râdă la orice. Uite la Cristi Popesco.