Cum astăzi, de Sfântul Ioan, ar trebui să se încheie șirul sărbătorilor de iarnă început de Sfântul Nicolae (6 decembrie), am vrut să văd ce ziceau ziarele și revistele din 1925 despre sărbătorile de acum un veac. M-am rezumat la articolul „În pragul unui an nou” de Alexandru Hodoș, ce apărea în Revista literară ilustrată „Cosinzeana” la 15 ianuarie 1925: „Am răsfoit, deunăzi, din nou, gazetele de Sărbători. Cu toate defectele lor, cari sunt de cele mai multe ori ale, noastre, gazetele oglindesc preocupările morale ale unei societăți. Sau cel puțin, societatea îngăduie să fie oglindită așa cum o arată gazetele…”, zice autorul. Iar ceva mai jos scria: „Cristosul care altădată venise pentru bucuria celor săraci, pentru afirmarea adevărului, pentru triumful dreptății celor umili și pentru păstrarea legii, astăzi s’a retras cu desăvârșire din, mijlocul nostru, el nu mai însemnează decât cruce, în fața căreia se oftează și se varsă lacrimi”, mmm da, Alexandru Hodoș poate transmite același mesaj și astăzi fără să simți diferența celor 100 de ani.
„Încât am uitat să uităm greșiților noştri…”, de la încheierea articolului m-a răscolit așa că iată întreg articolul pentru o tihnită lectură:
«Mai străjuiește încă, în mijlocul nostru, o umbră din bunul obicei creștinesc, care e acela de a încheia cu prilejul fiecărui an nou unele socoteli de conștiință cu noi înșine, adăugând la capătul lor cuvenitele făgăduieli sufletești pentru zilele cari încep să se deșire mai departe… Omenirea trăiește, dela începutul veacurilor, cu această minciună mângâietoare, că timpurile cari vor veni trebue să fie mai bune, mult mai bune, decât cele cari s’au risipit în nesfârșit. E o iluzie care va muri odată cu noi. Trecutul e un bilanț fără surprize. Nădejdile noastre, toate le plasăm asupra viitorului…
Dar, între cele două fete întunecate ale aceleiași taine de nepătruns, inima noastră, de aproape două mii de ani încoace, de când s’a revărsat în lume dumnezeiasca învățătură a iubirei de oameni, încearcă să deosebească rostul eternității. Numai înțelepciunea de o zi a păgânătății a putut să poetizeze acel carpe diem al omului, care neîncrezător în ceasul care urmează, stoarce cu lăcomie plăcerea clipei de faţă. Frica noastră de Dumnezeu ne strecoară în suflet o altă morală; aceea a unei împăcări spirituale cu puterile nepătrunse. Credința părinților noştri nu ne-ar îngădui, deci, să cerem zilei de mâine darurile, pe cari purtarea noastră de ieri le-ar pângări.
Așa ne-am obișnuit până acum, să simțim de-asupra capetelor noastre, la fiecare sfârșit de an, cumpăna nevăzută a lucrurilor ce-am săvârşit. Vremile pe cari le trăim, însă, vor să știe tot mai puțin despre căile adevărate cari duc spre mulțumirea cugetului. Ne-am învățat, încetul cu încetul, să pretindem viitorului o mulțime de satisfacții, pe cari nu ne gândim totdeauna dacă le merităm pe de-a ’ntregul, așa cum ni-le dorim noi însene. Așa cum veghiăm între două nesfârşituri în zilele de mare praznic, ne cercetăm tot mai puțin conștiința și râvnim tot mai mult la bunurile pământești. Pocăința e tot mai rară, petițiile către Providență sunt tot mai stăruitoare…
Am răsfoit, deunăzi, din nou, gazetele de Sărbători. Cu toate defectele lor, cari sunt de cele mai multe ori ale, noastre, gazetele oglindesc preocupările morale ale unei societăți. Sau cel puțin, societatea îngăduie să fie oglindită așa cum o arată gazetele… Câteva dintre ele au avut, anul acesta, o idee ingenioasă, cerând diferiților bărbați reprezentativi ai României, să-și mărturisească dorințele lor pentru anul care vine. Le-am cetit pe toate, – mărturisesc că cele mai multe erau de o tristă, descurajatoare banalitate, – și am prețuit încă odată cum cutare ilustru om de stat nu dorește altceva, pentru mântuirea sufletului românesc, decât să nu se mai fure urna în alegeri, cum un altul nu cere decât ceva mai multă minte partidelor din opoziție, și cum al treilea, fără nici o intenție de lingușire, firește, se roagă la cer, mai presus de orice, pentru sănătatea cutărui atotputernic al stăpânirei. N’am întâlnit un singur cuvânt de recunoaștere a propriilor noastre greșuri. N’am văzut înălțându-se de nicăieri cinstita smerenie, cu care, altădată, oamenii obișnuiau să ceară iertare acelora faţă de care greșiseră dealungul celor cincizeci și două de săptămâni. De unde vom fi luat noi, astăzi, această ciudată și nerăbdătoare trufie, care ridică pretutindeni ascuțite suliţi, glasuri de osândă împotriva soartei care nu ne dă din destul belșug ceea ce, firește, avem dreptul să cerem dela ea?
Iată, de pildă, ce zice un tânăr luptător politic dela noi, întrebat de către o foaie cotidiană dela București: „Cristosul care altădată venise pentru bucuria celor săraci, pentru afirmarea adevărului, pentru triumful dreptății celor umili și pentru păstrarea legii, astăzi s’a retras cu desăvârșire din, mijlocul nostru, el nu mai însemnează decât cruce, în fața căreia se oftează și se varsă lacrimi”. Cutezătoare cuvinte, despre cari, noi nici nu voim să știm, dacă sunt sau nu îndreptățite, și cari arată până unde am ajuns să nesocotim îndemnurile creştineşti. Mult mai înțelepțește am gândi, dacă ne-am hotărî, mai nainte de a blestema, mai nainte de a cârti împotriva destinului nostru, mai nainte de a ne încărca sufletul cu amărăciune, să coborâm o rază de adevăr în propriile noastre păcate, pentru a vedea, dacă nu cumva răul de care suferim nu pornește tocmai de acolo de unde nici nu ne gândim. Vom vedea poate, ca la o străfulgerare de lumină, așa cum stăm să ne judecăm între trecut și viitor, că ne-am deprins să fim prea severi cu alţii, și prea îngăduitori cu noi, că trăim în prea multă lăcomie de bunuri pământești, că suntem prea nerecunoscători cu întâmplarea care ne-a întruchipat un vis de o mie de ani, și, mai ales, că am îngrămădit atâta nevoie de iertare asupra noastră, încât am uitat să uităm greșiților noştri…», articolul „În pragul unui an nou” de Alexandru Hodoș, ce apărea în Revista literară ilustrată „Cosinzeana” la 15 ianuarie 1925.
În loc de încheiere vă las poezia lui Alexandru Vlahuță din anul 1910:
„Rugăciune”
Doamne, Doamne mă rog Ție
Apără-mă de trufie
Lăcomie și prostie.
Că și eu voi apăra
Cât mai mult, cât voi putea
Sfântă, dreaptă Legea Ta.
Și te rog, de se mai poate
Pune-mi cât mai mult pe spate
Dar cu milă și socoate
Să-mi rămână umbletul
Umbletul și zâmbetul
Realitatea, la fel ca și Pământul, Soarele sau Universul, este una singură dar ca să înțelegem cum se manifestă această unicitate, ar trebui să pornim de la faptul că fiecare dintre noi este la rândul său unic. Iar dacă la această unicitate mai adăugăm tot atâtea necunoscute pe cât de mulți am fost sau suntem, obținem o ecuație matematică cu tot atâtea necunoscute la care matematica noastră nu-i poate găsi niciodată, nicicând, nicicum o rezolvare. Și este bine că nu poate căci ne-am agăța cu toții de ea ca de ziua de mâine și ne-ar distruge și bruma de rațiune pe care o mai avem. Probabil din acest motiv, sau poate altele, matematicienii noștri nici nu au încercat și nu încearcă. Așadar, fie numai și din acest motiv, deși sunt infinit mai multe, putem spune fără tăgadă, că viața fiecăruia chiar este un miracol adevărat de care, în orice clipă, în orice loc și în orice împrejurare, ar fi bine să ne bucurăm din plin căci nu putem ști dacă chiar mai există și o altă posibilitate. De șanse ar fi absurd nu vorbesc.
Daca unu iti fura banii si vine la tine si ti-i da inapoi spunand: iarta-ma ca am gresit …il ierti. Dar nu se intampla. Marile imperii au lege de a fura tot din tarile mici si slabe militar. Nu o sa-si ceara iertate niciodata.