Insula Zu (31)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016

Astăzi i se prezintă lui Robin o zi mai însorită ca oricând pe însorita Insulă Zu, pe Insula Zu întotdeauna este astăzi, iar Roby Boy este plin de energie. Astăzi, cu câinele Rudy după el, Roby Boy se ocupă de mansarda de pe clădirea principală. Iniţial, nici n-a fost vorba să existe şi o mansardă pe clădirea principală: acolo, pe acoperiş, trebuia să fie o piscină şi un loc minunat pentru plajă. Dar ce rost are o piscină pe acoperişul clădirii principale, când, la etajul unu ai un spa amenajat cu toate instalaţiile posibile (mai bine spus, cu toate instalaţiile cunoscute şi dorite de Robin)? Iar pe terasa de la etajul trei poţi face plajă câtă vrei sau poţi să stai doar şi să te umpli de imaginea mării vii. Rostul ar fi că de sus de tot priveliştea ar fi şi mai largă, ai gândit la început. Până ce ţi-ai dat seama că în spatele orizontului relevat de pe terasă nu mai este nimic. (Un alt orizont decât cel relevat de pe terasa de la etajul trei nu poate fi găsit nici de pe ipoteticul spaţiu de pe acoperişul clădirii principale. Dar dacă totuşi? În fond, nu există imposibilul pe Insula Zu!) Terasa se mută chiar deasupra mansardei. Acum, de acolo pe marea cea vie, departe, abia vizibil la orizont, o mişcare difuză. Departe… Imposibil de văzut ce se mişcă acolo. Totuşi, parcă se apropie ceva. Imposibil de văzut ce se mişcă acolo.

Aşa că Robin a renunţat la piscina de sus şi a înlocuit-o cu o mansardă, aşa cum a văzut într-o revistă cu fotografii frumos colorate: o mansardă estrem de luminoasă, dar susţinând acoperişul cu un păienjeniş din bare de aluminiu. Deosebirea dintre acea mansardă şi cea a clădirii principale a Palatului de pe Insula Zu este că aici păienjenişul de bare este din lemn. Spaţiul astfel creat este domeniul lui Robin Boy, un spaţiu pe care acesta are voie să-l amenajeze cum vrea, să-l umple cu ce vrea şi pentru orice doreşte să facă acolo.

Roby Boy şi-a făcut şi dormitorul în mansarda de pe clădirea principală şi, doar cu ajutorul unei pârghii poate deschide şi închide chepengul de deasupra patului. Însă şi-a dat repede seama că nu are nevoie nici de acel minim efort: cu geamul deschis sau închis, aerul răcoritor tot pătrunde în încăperi, fiind greu de explicat cum de nu se încinge atmosfera în acel climat tropical. (Întrucât Insula Zu beneficiind de o floră extrem de bogată şi, mai ales, extrem de colorată, este de la sine înţeles că se află undeva la tropice.) Nu, aerul de la mansardă păstrează tot timpul răcoarea şi mirosurile de sub bolţile copacilor de pe muntele ce se înalţă imediat în spatele Palatului.

Roby Boy stă turceşte pe pat şi îşi imaginează mobila, covoarele, obiectele cu care să-şi înzestreze domeniul. (Pentru că este domeniul său: o dată, când Robin a venit şi el până sus şi a încercat să-i ofere sugestii, apărute desigur din vagile amintiri ale copilăriei sale, Roby Boy i-a precizat că pe domeniul său el este singurul în măsură să decidă. Aşa că Robin nici n-a mai urcat vreodată la mansardă. Dar s-a suit cu atât mai mult pe terasa de deasupra ei.) Cât Roby Boy stă turceşte pe pat şi îşi imaginează mobila, covoarele, obiectele cu care să-şi înzestreze domeniul, toate apar instantaneu, aşa cum le doreşte în clipa aceasta. Iar, în clipa următoare, când doreşte să mai încerce o variantă sau când pur şi simplu nu este mulţumit de ceea ce vede, mobila, covoarele şi obiectele respective dispar, lăsând locul altora, mai agreate. (Întrucât pe Insula Zu nu există decât ACUM, clipa următoare este simultană cu clipa precedentă.) Roby Boy stă turceşte pe pat, elimină cu totul covoarele şi le înlocuieşte doar cu o mochetă atât de miţoasă încât ţi se înfundă picioarele până la glezne în ea. Dar o schimbă cu alta, cu alta cu o culoare mult mai caldă. Perdele nu, perdele… Roby Boy adoarme. Aerul păstrează tot timpul răcoarea şi mirosurile de sub bolţile copacilor de pe muntele ce se înalţă imediat în spatele Palatului, un aer răcoritor şi tare, un aer care te împinge în somnul cel mai senin.

Iar pe mansardă se află terasa şi donjonul. Terasa nemărginită de vreo balustradă care să împartă convenţional priveliştea în două.

Anely, soţia conferenţiarului universitar doctor Victor Schneider, avea şi ea problemele ei, marile ei probleme. Victor, „care o iubea ca la începutul relaţiei dintre ei”, a vrut s-o ducă la un psiholog, dar Anely l-a refuzat categoric.

– Anely nu este propriu-zis bolnavă, dar are problemele ei, marile ei probleme, care o macină tot timpul.

– Şi care te macină şi pe tine, a observat Radu.

De data aceea a fost rândul lor să facă aprovizionarea şi stăteau în maşină în parcarea supermarketului. Radu a văzut că Schneider avea o nevoie imperioasă să vorbească, să se descarce. Schneider întârzia că pornească motorul. Nu i-a răspuns, ci şi-a continuă discursul:

– Anely era aşa şi la început…, adică atunci când am cunoscut-o. Însă acum lucrurile stau de o sută de ori mai rău.

–  Adică?

– Adică îşi face griji pentru orice…, pentru orice s-ar putea întâmpla cu copiii, cu mine, cu ea, cu tot globul ăsta pământesc.

– Păi, din când în când ne mai facem şi noi griji.

– Da, dar nu în halul ăsta. Şi nu pentru orice! Acum i-a intrat în cap că… Ştii, pur şi simplu mi-e teamă să-i mai spun ceva, că imediat extrage de acolo un ipotetic pericol. Acum i-a intrat în cap că, în numele democraţiei, guvernul acesta de stânga o să ne ia tot ce avem. Că a auzit ea la televizor cum cineva din opoziţie a declarat că averile tuturor cetăţenilor vor fi plafonate, iar ceea ce se va dovedi în plus, va intra în patrimoniul statului.

– Nimeni n-a declarat aşa ceva!

– Ba, probabil că un nebun. Şi, a tras concluzia Anely, va urma un regim ca în Coreea de Nord şi vom trăi ca marionetele, după un program impus, la fel îmbrăcaţi, la fel vom mânca, le fel…

– Un astfel de regim nu poate dura.

– Ajunge să ţină doar cât trăieşti tu. Şi cât trăiesc şi copiii tăi.

– Prostie!

– Sigur că e o prostie, dar ea a luat-o foarte în serios. A ajuns să îmi ceară să  împărţim şi să punem tot ce avem pe numele unor rude mai sărace. A fost şi la notar… nu la unul singur… să se intereseze, să „pregătească terenul”…

– Păi, nu poate să facă nimic fără semnătura ta.

– Stai că asta nu este decât ultima ei nebunie! Săptămâna trecută a chinuit-o pe Vera[1] să meargă la ginecolog, fiind convinsă că fata este însărcinată. A luat-o pe departe, i-a spus că un examen este strict necesar la vârsta fetei „din o mie de motive” şi a terminat prin a o acuza, ţipând, că fata e curvă. Nu-ţi mai spun că dacă unul dintre copii – sau chiar eu – întârziem zece minute, intră într-un adevărat atac de panică. Totul, dar absolut totul îi poate provoca o criză de isterie. Atunci se simte rău, o doare inima, nu are aer, trebuie să-i dau tot felul de medicamente, dar nu pentru liniştire, ci pentru toate bolile ei închipuite. Şi nici măcar nu pot s-o păcălesc, că e şi ea farmacistă şi ştie orice leac pentru ce se administrează.

– Până la urmă, tot va trebui s-o duci la un psiholog.

– Nici nu vrea să audă! Mai nou, se trezeşte noaptea cu o tâmpenie în cap, mă scoală şi pe mine şi-mi spune ce grozăvie ne mai paşte. Şi nici măcar nu pot s-o contrazic, că face şi mai urât: grozăvia aceea, vai, vai, e inevitabilă, urlă ea, şi eu, tâmpitul, nu sunt în stare s-o sesizez, să sesizez primejdia!

Radu tăcea. Ce să-i spună ca să-l liniştească, ca să-i arate că sunt prieteni şi că preia o parte din necaz?

– Anely parcă nu face decât să caute cu lumânarea o belea ipotetică. Acum, de când şi Felix[2] are carnet de conducere, este convinsă că va face un accident. Îl înnebuneşte şi pe el toată ziua cu telefoane, punându-i tot felul de întrebări stupide numai ca să se convingă de faptul că nenorocirea ÎNCĂ nu s-a întâmplat.

[1] Vera este fiica lui Victor şi a lui Anely.

[2] Felix este fiul lui Victor şi al lui Anely.