În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016
Radu nu-şi găsea locul. „Ce-mi lipseşte? Am tot ce-mi trebuie, nu mă doare nimic, copiii îşi trăiesc viaţa lor.”
Când suna telefonul, îl enerva, când nu suna, ar fi vrut să sune. La fel şi în oraş, când întâlnea o cunoştinţă, abia aştepta să scape de ea, când nu întâlnea pe nimeni, era parcă şi mai rău.
Acceptă sfaturile prietenilor şi pleacă într-o excursie. A studiat îndelung ofertele societăţilor de turism şi s-a hotărât pentru „Cele şapte zile de la Hong Kong”. A ales Hong Kong pentru că a mai fost acolo demult şi voia să-şi verifice amintirile. Adică dacă va mai trăi aceleaşi senzaţii. Prima oară a fost cazat într-o încăpere atât de mică încât din uşă urcai direct pe pat. Pe perete era un cuier pentru haine şi un televizor. La picioarele patului o uşă glisantă dădea într-un grup sanitar cu un duş. Pe tavan un ventilator uriaş. De data asta, a primit o cameră adevărată într-un hotel, adică o cameră unde ai şi o masă, şi un samovar uriaş, şi aer condiţionat. Chiar te puteai plimba câţiva paşi pe un covor bogat, în care picioarele îţi intrau până aproape de glezne. Acel covor era tot ce i-a plăcut în această excursie. Nici măcar peisajul cel mai spectaculos nu l-a mai încântat ca prima oară. Primele zile a colindat cu grupul pe unde erau plimbaţi de o ghidă vorbăreaţă, după care a pretextat că are probleme stomacale şi a rămas singur. Stătea pe o terasă şi privea marea. Voia să plece pe Insula Zu, însă n-a găsit drumul. Era pentru prima oară că n-a găsit drumul spre Insula Zu? Nu, dar era pentru prima oară când aflat în străinătate nu a găsit drumul spre Insula Zu. Ceea ce i-a provocat un disconfort accentuat, îngrijorându-l că s-ar putea să nu mai regăsească drumul nici spre vila de pe Constituţiei 72b.. Cu cât trecea vremea, s-a simţit tot mai neliniştit.
În sfârşit ajuns acasă! Abia întors şi stând pe balconul său de pe Strada Constituţiei nr. 72b., a regăsit calea spre Insulă. Apoi, s-a mai întâmplat iarăşi să se afle şi în alte locuri de unde nu exista posibilitatea de a merge pe Insula Zu. Ba, mai mult: câteodată chiar şi din locurile de unde a mai plecat spre Insula Zu drumul nu se lăsa descoperit. Era ca şi cu semnalul de la telefon. Sau cu internetul: aici se poate, aici nu se poate. Numai că în cazul semnalului la telefon sau a zonei acoperite de internet există o explicaţie simplă pentru inginerul Radu V. Pop. Pentru accesul la Insula Zu, Robin nu găseşte, oricât şi-ar bate capul, o explicaţie de ce de aici da şi de aici nu. Şi de ce acum de aici da şi altădată tot de aici nu.
A mers la REVAD, a stat o oră la biroul său şi s-a uitat în gol. Secretara şefă i-a adus o ceaşcă cu cafea. S-a sculat şi a mers la masa mare pe care erau stivuite teancurile de hârtii şi planşe. Printre care şi planşele pentru construcţia Palatului. Le-a privit fără să le ia în mână. Secretara şefă a intrat iarăşi ca să-i aducă mapa cu ultimele documente. „Sunt în concediu!” i-a spus şi chiar a reuşit să zâmbească. A plecat. (În urma lui, secretara le-a povestit colegilor că l-a găsit pe şefu’ lângă planşele sale. „În mod sigur va veni iar cu o idee cum doar el poate avea!”.)
Radu stătea pe balcon şi fuma. „În oraşul acesta de provincie nu se întâmplă nimic!” s-au tot văitat copiii, pe măsură ce creşteau.
A sunat telefonul şi s-a anunţă vizita lui Bruno. Bruno era un fost coleg de liceu şi de facultate, plecat de vreo zece ani în Canada („de paisprezece ani”, precizează Bruno). Radu şi Bruno n-au fost niciodată mai mult decât colegi. Marţi, Bruno va veni în vizită împreună cu soţia, fiica şi ginerele. Va povesti ce carieră grozavă a făcut el în Canada, după ce aici mai mult a tăiat frunze la câini, a venit să-i arate ginerelui – care este pentru prima oară în Europa – unde a trăit el. Soţia sa, Nora, a mai fost, împreună cu el, desigur, la Paris şi la Roma. Bine că au fost, că acum, la poziţia sa, nu prea mai are timp de excursii. „La noi se lucrează, nu ca la voi!” Nora vorbeşte doar engleza, aşa că discuţia se poartă în limba lui Shakespeare. Nora este bibliotecară – şefă de departament! spune Bruno –, Nora chiar a scris o carte despre Hamlet. „<Hamlet atunci şi Hamlet acum> se numeşte cartea. Nu te speria, nu ţi-am adus-o s-o citeşti, că tot n-ai pricepe nimic din ea, aşa cum nici eu n-am priceput din primele două pagini, că mai mult n-am rezistat. Noi doi – tu şi cu mine – ne ocupăm de cu totul alte lucruri! Din Hamlet nici de atunci, nici de acum n-aş fi putut să am ceea ce am, nici casa, nici maşinile, nici iahtul!”
De ce, naiba, nu i-a invitat la un local? De acolo ar fi putut s-o şteargă, aici a trebuit să-i suporte, aici a fost pe post de gazdă!
„Ce bine e când <În oraşul acesta de provincie nu se întâmplă nimic!> cum se tot văitau copiii, pe măsură ce creşteau.”
În sfârşit singur, Radu stătea pe balcon, dar vremea s-a schimbat şi era frig. Şi Radu era singur şi nu-l putea aduce pe Strada Constituţiei 72b. nici măcar pe câinele Rudy, care să se tolănească lângă el şi să aştepte să-i fie mângâiată blana. Aşa că, în sfârşit, plecă Radu pe Insula Zu.
