Între magia naturii şi tezaurele artei

“În sfârşit, la o cotitură, aruncându-mi ochii pe câmpie, am zărit din depărtare cum se decupa, compactă şi sumbră, Santa Maria del Fiore, cu vestita ei cupolă, capodoperă a lui Brunelleschi. Aici au trăit Dante, Michelangelo, Leonardo da Vinci, îmi spuneam. O nobilă aşezare regină a Evului Mediu! Între zidurile acestea reîncepu civilizaţia, aici a ştiut Lorenzo de Medici să domnească atât de bine şi să aibă o curte la care, pentru însăşi întâia oară de la Augustus, nu prima virtutea militară. În sfârşit, amintirile mi se îmbulzeau în suflet, nu mă mai simţeam în stare să judec şi mă lăsam pradă nebuniei ca în preajma unei femei iubite”, scria Stendhal. În secolul al XIX-lea, când Stendhal vizita Florenţa, în faţa frescelor bisericii Santa Croce a fost cuprins de ameţeală, iar inima a început să-i bată puternic. În 1979, psihiatrul italian Graziella Margherini a identificat tulburări identice la turiştii străini spitalizaţi de urgenţă la Florenţa. Ea a numit atunci această stare de disconfort “Sindromul Stendhal”. Cum ar putea fi el evitat însă în faţa frumuseţii Domului, Campanilei şi Baptisteriului?

O redescoperire a capodoperelor

Regina din Saba de Agnolo Gaddi din capela bisericii Santa Croce

Florenţa, un pământ al fascinaţiei, nu are egal în lume. Numele său este sinonim cu arta şi frumuseţea. Nu are opulenţa şi măreţia Romei, nici senzualitatea Veneţiei, dar respiră un parfum al Orientului. E un oraş al arhitecturii medievale şi al marmurelor renascentiste, care se înalţă fastuos pe o câmpie în inima Toscanei, la malurile râului Arno, înconjurat de dealurile care au făcut celebră Toscana. Nu e uşor să vorbeşti despre această regiune, cu peisajul său de basm, ce adăposteşte oraşe colinare medievale, podgorii renumite şi o colecţie impresionantă de capodopere renascentiste, fără rival.

Istoria Familiei Medici s-a împletit cu istoria oraşului timp de trei secole, din secolul al XV-lea până în secolul al XVIII-lea. Florenţa este leagănul Renaşterii, oraşul lui “David” al lui Michelangelo şi al “Naşterii lui Venus” de Botticelli. Aici s-a format limba italiană, iar literatura a prins viaţă odată cu marele poet Dante. Tot aici au domnit strălucitorii principi de Medici, Lorenzo Magnificul, cel care l-a încurajat pe Michelangelo să folosească dalta, şi Cosimo II, care l-a protejat pe Galilei de Inchiziţie. Este interesant de explorat cartierul medieval al lui Dante.

Din 2006, Antonio Natali, vechi restaurator de tablouri, specialist eminent în arta secolului al XVI-lea, conduce “Galeriile Uffizzi”, care primesc anual în jur de un milion şi jumătate de vizitatori veniţi să descopere capodoperele Renaşterii.

Cea mai mare galerie de artă renascentistă, o poveste a celor mai înălţătoare momente din arta occidentală, prezentând capodopere ale marilor maeştri Giotto, Botticelli, Michelangelo, Rafael, Leonardo da Vinci, Caravaggio şi Rembrandt, se află în “Galeriile Uffizzi”. De asemenea, sunt prezentate acolo marile nume ale picturii flamande în ulei.

Detaliu dintr-o frescă de Domenico Ghirlandaio de la Santa Maria Novella

“Galeriile Uffizzi” reprezintă unul dintre cele mai mari muzee ale Florenţei şi unul dintre cele mai importante din lume. Marele edificiu “Uffizzi”, construit de Giorgio Vasari, începând din 1560, face legătura între “Piazza della Signoria” şi fluviul Arno. El adăpostea, iniţial, birourile Administraţiei oraşului.

Muzeul a fost ideea prinţului Francesco I de Medici, care s-a decis în secolul al XVI-lea să strângă la un loc o parte din colecţiile familiei, instalând picturile şi sculpturile în logiile reamenajate de la ultimul etaj al acestui palat construit de tatăl său, Cosimo I. Francesco I a creat astfel un adevărat muzeu în care arta antică şi cea contemporană lui îşi găseau locul una lângă cealaltă. Când a fost instalată colecţia, locul a devenit muzeul particular al familiei domnitoare. Medici îşi prezentau patrimoniul vizitatorilor lor, care aparţineau nobilimii europene. În 1769, Galeria de artă a fost deschisă definitiv publicului, ca urmare a viziunii mai democratice şi moderne a noilor conducători. Dar, în acea epocă, publicul era atras mai ales de ştiinţele naturale.

Locul cel mai vizitat din Florenţa în zilele noastre, Galeriile Uffizzi găzduiesc capodopere ca “Primăvara” şi “Naşterea lui Venus”, de Sandro Botticelli. “Un tablou seamănă totuşi cu o poezie, ai nevoie de timp pentru a-l interioriza. Ar trebui schimbate societatea, codurile, mentalităţile… Pentru mine, important este să oferim vizitatorilor o mai mare intimitate şi, sper, o redescoperire a capodoperelor. Cred că în pictură, ca şi în poezie, trebuie să înţelegi ce se ascunde în spatele imaginii sau al cuvintelor, pentru a aprecia o operă în întreaga ei complexitate”, mărturisea Antonio Natali într-un interviu acordat Sylviei Pinosa. Întrebat cum şi-a descoperit pasiunea pentru artă, Antonio Natali a răspuns: “Ea nu s-a născut din întâlnirea cu un artist anume, ci din gustul pentru descoperire. Sunt din Maremma, din Toscana de Sud. Lângă Piombo, unde locuiam, exista o mare necropolă etruscă pe versantul unei coline. În adolescenţă, mergeam acolo cu bicicleta. Ştiam că existau jefuitori de morminte şi trăiam o emoţie puternică la ideea de a intra imediat după deschiderea unui asemenea mormânt uitat. Este un sentiment pe care l-am retrăit uneori când mă pregăteam să devin restaurator de tablouri. Am avut senzaţia în timpul acestei munci meticuloase că pătrund în operă ca într-un mormânt. Observarea milimetru cu milimetru a unei pânze redă inocenţa privirii”. Întrebat care sunt pictorii săi preferaţi, directorul de la Uffizzi a mărturisit: “Nu-mi place foarte mult Botticelli. Nu răspunde cu adevărat sensibilităţii mele, chiar dacă, desigur, îi recunosc măreţia. Sunt atras mai întâi de artiştii cu opere mai puţin convenţionale în care dimensiunea experimentală este foarte puternică, aşa cum se întâmplă la Rosso Fiorentino sau Jacopo da Pontormo. Picturile lor sunt reflectarea unei laturi mai pasionale în care inima şi emoţia devansează intelectul”.

În alb, verde şi roşu se înalţă către cer Catedrala Santa Maria del Fiore

“Galeriile Uffizzi”, prin dimensiunea lor, sunt poate muzeul cel mai vizitat din lume, ceea ce îi asigură un venit care permite organizarea unor expoziţii tematice, menite să trezească curiozitatea. Dar, atenţie, nu se pot vizita fără programare prealabilă.
Printre capodopere se numără şi “Madona cu harpiile”, un ulei pe lemn din 1517, realizat de Andrea del Sarto. O imagine a Madonnei pe care privitorul nu mai poate s-o uite dacă a văzut-o vreodată. În descrierea pe care i-a făcut-o, Giorgio Vasari, artistul din secolul al XVI-lea şi autorul primei culegeri de scrieri de istoria artei, scria că existau nori de fum care ieşeau din piedestalul Madonei. Fum care a dispărut de-a lungul timpului şi care a fost descoperit la restaurarea tabloului. Pentru a înţelege mai bine prezenţa acestui fum, trebuie spus că personajul din dreapta Fecioarei este Sfântul Ioan Evanghelistul, autorul “Apocalipsei”. În textul lui există descrierea unui puţ al abisului, care ar putea fi cel pe care este aşezată Fecioara. După părerea lui Antonio Natali, Madona încearcă, cu ajutorul a doi îngeri, să închidă acest puţ. Când Andrea del Sarto a pictat această operă, tocmai avusese loc Conciliul de la Florenţa care interzicea predicarea Apocalipsei. Lucrarea ar fi deci mai puţin o imagine pioasă şi mai mult o reacţie la această interdicţie.

Buna Vestire de Fra Angelico

O altă piesă extraordinară este “Adoraţia păstorilor” de Leonardo da Vinci, pictată către 1480, dar rămasă neterminată. În timpul restaurării s-a constatat că, înainte cu 20 de ani de descoperirea artei elenistice de către artiştii florentini, Leonardo da Vinci poseda deja această manieră de a picta: o exacerbare a emoţiilor. Se pot observa personaje cu gura deschisă, ochi ieşiţi din orbite şi, în fundal, o scenă de luptă. Artistul excelează nu numai în desen şi culoare, dar şi în ritm şi mişcare.

Antonio Natali este îndrăgostit şi de “Tondo-ul Doni” al lui Michelangelo din 1507. “Mi-am pus multă vreme întrebarea acestei compoziţii uimitoare. Fecioara, înconjurată de Iisus şi de Sfântul Iosif, este aşezată pe pământ în prim-plan, iar în spate există un zid după care se disting silueta Sfântului Ioan Botezătorul copil şi nişte atleţi nud. Zidul pare să ilustreze păcatul originar. Sfântul Ioan Botezătorul simbolizează Legea Vechiului Testament, în timp ce Sfânta Familie, Graţia şi Noul Testament. Sosirea lui Christos va rupe ordinea Legii. Personajele din fundal se dezbracă ca pentru regăsirea unei stări de puritate. În “Epistolele” Sfântului Pavel există ideea zidului şi a unei noi umanităţi regenerate prin botez”. Să mai amintim dintre capodoperele de la Uffizzi, “Venus din Urbino” de Tizian, cu un nud senzual şi un décor somptuos, sau “Fecioara cu Pruncul şi doi îngeri” de Lippi, maestrul lui Sandro Botticelli.

Salve, o, Regina!

Michelangelo, Tondo Doni

Impozanta Primărie a lui Arnolfo di Cambio este şi azi Prefectura Florenţei. Cosimo l-a angajat pe Vasari să o decoreze, în 1540, cu fresce reprezentând o nuntă din Familia Medici. Gigantică, Sala din secolul al XVI-lea este decorată cu o apoteoză a dinastiei de Medici.

Capodoperă a lui Brunelleschi şi un triumf al arhitecturii Renaşterii, cupola Catedralei “Santa Maria del Fiore” din Florenţa îţi taie respiraţia. Este a patra catedrală, ca dimensiuni, după “Sfântul Petru” din Roma, “Sfântul Paul” din Londra şi “Domul” din Milano, lungă de 153 de metri, largă de 90 de metri şi cu o înălţime de 107 metri, având 3.600 de metri pătraţi de fresce. Scenele “Judecăţii de Apoi”, cu o mulţime de figuri, se dezvoltă de-a lungul a patru registre, în timp ce al cincilea este format din giganţii Profeţi. Brunelleschi a luptat împotriva închistării şi a reuşit să depăşească dificultăţile datorită geniului său şi abordării inovatoare. Splendida faţadă de marmură policromă a acestei clădiri este un exemplu uimitor de stil gotic florentin ce egalează clopotniţa, “Campanila”, proiectată de Giotto, şi cea mai veche clădire din oraş, “Baptisteriul”.

Dar unul dintre cele mai importante spaţii publice ale Florenţei, o adevărată expoziţie, este “Piazza della Signoria”. Michelangelo a numit fântâna “Neptun” a lui Ammannanti o “marmură irosită”. De-a lungul “arringheriei” din Palazzo Vecchio, construit între 1299 şi 1314, sediul reprezentanţilor puternicelor bresle, la vremea aceea conducătorii Florenţei, platforma de pe care oratorii vorbeau mulţimilor, ies în evidenţă statuile “Marzocco”, simbolul Florenţei, a lui Donatello, şi “David”, a lui Michelangelo. “Loggia dei Lanzi”, creată în secolul al XIV-lea, adăposteşte capodopera “Perseu” (1545), a lui Cellini, şi “Răpirea Sabinelor” (1583), de Giambologna. Este considerată una dintre cele mai frumoase pieţe ale Italiei.

Naşterea lui Venus de Botticelli

Inima oraşului, Piaţa Domului, cuprinde Catedrala, Baptisteriul Sfântului Ioan şi Campanila lui Giotto, formând un complex monumental atât din punct de vedere istoric, cât şi artistic şi arhitectonic. Culorile dominante sunt albul, roşul şi verdele, după marmurele policrome care decorează exteriorul. O altă caracteristică a Domului este faptul că are 55 de bogate ferestre policrome vechi. Cea mai mare parte dintre ele au fost realizate între 1434 şi 1465 sub conducerea lui Lorenzo Ghiberti şi a altor importanţi artişti precum Donatello, Paolo Uccello şi Andrea del Castagno. Catedrala magnifică a Florenţei oferă două locuri de unde poţi admira oraşul de la înălţime: atât superba clopotniţă a lui Giotto, cât şi cupola impunătoare şi masivă a lui Brunelleschi. Interiorul catedralei este însă sobru, fără prea multe atracţii, în afara frescelor lui Uccello, fiind mai puţin interesant decât etajele Domului.

În schimb, Baptisteriul este încântător cu mozaicurile sale bizantine şi “Porţile Paradisului”. Construit iniţial din lemn, Domul a fost ridicat în forma actuală graţie unor soluţii ingenioase găsite de arhitectul Brunelleschi în 1420. Baptisteriul a fost fondat în secolul al VI-lea, dar structura sa datează din secolele XI-XIV. El a fost finalizat în mare parte până în 1417. Între 1420 şi 1436, Brunelleschi a adăugat cupolei elementele sale tehnice inovatoare, iar în 1460, în vârf a fost ridicată bila de bronz a lui Verrocchio. “Cu privirea ridicată către cupolă, intri într-o stare de graţie”, afirma criticul de artă Vittorio Sgarbi. Poate nu atât datorită frescelor “Judecăţii de Apoi” ale lui Vasari, cât incredibilului geniu constructiv al lui Brunelleschi. În secolul al XV-lea, acesta a reuşit să construiască un dom cu un diametru de 45 de metri şi înalt de 100 de metri pentru a încorona catedrala “Santa Maria dei Fiori”. Pentru a realiza acest tur de forţă, care a fost mult timp unul dintre misterele istoriei artei, Brunelleschi a inventat tehnici pe cât de simple, pe atât de ingenioase, cum ar fi eşafodajele mobile.

Boii care trag carul la sărbătoarea Scoppio del Carro

Deasupra porţii centrale este reprezentată “Gloria Mariei”, iar în galeria superioară, “Madona cu pruncul”, înconjurată de statuile celor 12 apostoli.

Faţada în marmură albă şi verde de la “Santa Maria Novella” a fost proiectată de spiritul umanistic al lui Leon Battista Alberti, în jur de 1470, şi este o capodoperă a echilibrului geometric. În nava centrală se ridică impunătoarea “Crucificarea” în tempera, realizată de Giotto în manieră bizantină, alături de “Sfânta Treime” a lui Masaccio.

La Florenţa, nu rataţi Muzeul lui “ Galileo Galilei”, unul dintre puţinele din lume închinate ştiinţei (cosmografiei), complet refăcut în 2010. În centru tronează o imensă sferă cu un diametru de doi metri, realizată între 1558 şi 1593 de Antonio Santucci, din dorinţa lui Fernando I de Medici. Ea este realizată din lemn aurit şi din metal, reprezentând o “maşină universală a lumii”, după teoriile lui Aristotel şi ale astronomului Claudio Tolomeo. Inventator, inginer, dincolo de literatură, Leonardo da Vinci a fost unul dintre cei mai extraordinari şi mai fascinanţi oameni de ştiinţă ai Renaşterii, un anticipator al invenţiilor moderne, precum elicopterul, automobilul, submarinul, care au trezit fantezia. Muzeul cuprinde colecţii unice în lume, etalate în 18 săli.

Andrea del Sarto, Madonna delle Arpie

În acest oraş al artei, în care capodoperele Renaşterii se ivesc la fiecare colţ de stradă, viaţa cotidiană se împleteşte tot timpul cu trecutul. Dintre cele opt poduri peste Arno, cel mai vechi este celebrul “Ponte Vecchio”. În pofida mulţimilor care se grăbesc să-l vadă, el poate face vizitatorul să viseze, dacă este privit în zorii unei dimineţi de primăvară. Reconstruit în 1345, adăpostea măcelării, fierării şi tăbăcării care aruncau resturile pestilenţiale ale meseriilor lor direct în fluviu. În secolul al XVI-lea, Ferdinando I a înlocuit aceste ateliere cu cele ale bijutierilor şi orfevrilor.

În ultimul timp, municipalitatea florentină a luat noi măsuri de limitare a circulaţiei maşinilor şi motocicletelor, pentru a micşora poluarea ce atacă marmura, bronzul. De altfel, pentru a preveni deteriorarea iremediabiă a statuilor, operele originale sunt înlocuite progresiv cu copii.

Miracolele au fost mereu prezente în istoria acestei regiuni. Când Crucifixul din Santa Trinita din Florenţa şi-a înclinat capul în faţa nobilului Giovanni Gualberto, în 1028, el a fondat Ordinul monastic Valombrosian. Când cruciatul a adus Brâul Maicii Domnului înapoi la Prato, ascunzându-l sub salteaua lui, se pune că îngerii i-au ridicat patul, au recuperat brâul şi l-au dus episcopului. Un brâu presupus a fi cel purtat de Fecioară era adus în Italia cu barca în 1141.

Grădinile Renaşterii

Interiorul Galeriilor Uffizzi

La începutul secolului al XVI-lea, Familia Medici a transformat reşedinţele senioriale în splendide locuri de vilegiatură. Vilele stau mărturie astăzi inspiraţiilor artistice, arhitecturale şi peisagistice ale Renaşterii.

La Curtea Familiei Medici, înalta societate florentină iubea plimbările, distracţiile şi jocurile. Gentilomi şi frumoase doamne populau grădinile vilelelor construite majestuos pe colinele ce înconjurau Florenţa sau chiar în oraş. Epoca micilor “grădini secrete” ale Evului Mediu era înlocuită de moda marilor spaţii deschise către exterior. Grădina “à l’italienne” se prelungeşte în peisaj. Terase, ziduri de vegetaţie, numeroase fântâni, lungi alei mărginite de arbori, dar şi grădini de legume sau de plante medicinale ascunse după un gard viu… Operele de arhitectură în piatră şi marmură, grotele şi sculpturile inspirate din arta antică se integrează în această natură bine ordonată. În micile paradisuri verzi, membrii familiei Medici organizau serbări la care se întâlneau filosofi, artişti, oameni de litere…

Chiar la Florenţa, în cartierul Oltrarno, aproape de Ponte Vecchio, se afla domeniul “Palatului Pitti”. Devenit reşedinţă a Marilor Duci în 1550, palatul a primit tezaurele familiei Medici, strânse de generaţii: bijuterii, orfevrărie, pictură… Exista însă şi magnifica grădină de la “Boboli”, care adăpostea sute de statui şi fântâni. Aici se aflau şi un amfiteatru şi “Grota mare”, păzită de patru sclavi ai lui Michelangelo. Cele trei grote ale sale conduceau la o statuie a lui “Venus ieşind din baie”, semnată de Jean de Bologne.

Parada de costume la Scoppio del Carro

La nord-vest de oraş se ridica Vila “La Petraia”, decorată de Volterrano cu frescele “Gloria Familiei Medici”, cu un parc în stil englezesc din secolul al XVII-lea, care oferă o vedere panoramică a capitalei toscane. Parcul vilei, ca şi cel de la “Boboli”, a fost desenat, în secolul al XVI-lea, de Niccolo Tribolo. Acest inginer de ape şi păduri era gravor, dar gloria i-a fost adusă de arhitectura sa peisagistică. El a conceput şi grădina vilei “Castello”, o altă proprietate a lui Lorenzo Magnificul, aflată în apropiere. O combinaţie splendidă de arbuşti, heleşteie şi statui alegorice.

La vest de oraş, vila “Poggio” de la Caiano, vestit loc de cultură şi recreere, a devenit şi ea proprietatea familiei Medici în 1480. Lorenzo primea aici artiştii care îi datorau atât de mult, dar şi pe filosoful Pico della Mirandola sau pe umanistul Ange Politien.
Moda vilelor s-a răspândit şi familiile bogate ale Toscanei şi-au oferit şi ele locuri de vilegiatură campestră. Astfel, la sud de Florenţa, a fost construită, la începutul secolului al XVI-lea, de familia Gherardini, vila “Vignamaggio”. Unul dintre membrii ei, Antonmaria Gherardini, era, de altfel, tatăl Monei Lisa. Iar valea în faţa căreia pozează Gioconda este cea care poate fi zărită prin ferestrele edificiului. Vinurile vilei au fost primele care au purtat numele de Chianti.

În sfârşit, către est, se impun vastele grădini tipic renascentiste, reputate pentru amenajările lor originale şi pline de umor. Pe domeniul vechii vile “Pratolino”, devenită vila “Demidoff”, pot fi descoperiţi, la cotul unei alei, un băieţel nostim sau o spălătoreasă…. Arhitectul vilei a fost Bernardo Buontalenti, care organiza cu tot atâta pricepere şi fantezie şi serbările şi jocurile de măşti, combinând instalaţii hidraulice şi focuri de artificii. Spectaculoasă, figura lui “Appennino” ridicându-se dintr-un eleşteu cu crini.

Transformate, înfrumuseţate de operele unor artişti renumiţi, cum ar fi “Naşterea lui Venus” şi “Primăvara lui Botticelli”, care erau etalate pe pereţii vilei “Castello”, unele vile florentine au devenit adevărate muzee deschise publicului, altele sunt ocupate de instituţii, ca vila “Castello”, în care se află sediul “Accademie della Crusca”, sau au fost vândute unor particulari sau întreprinzători.

Între sacru şi profan

Grădina Boboli din Florenţa

Exuberante şi frecvente, sărbătorile toscane vin unele după altele de-a lungul anului. Între spiritul locului şi cel religios, ele întreţin o identitate mereu vie.

Există acolo o pasiune de a sărbători, de se confrunta, de a comemora. Există chiar familii care se despart în timpul vestitului “Palio”, ce are loc la Siena, pentru că membrii ei fac parte din sectoare diferite. În fiecare vară, în Piazza del Campo, “Palio” separă oraşul în 17 sectoare şi tot atâtea echipe se confruntă. Reputată pentru periculozitatea ei, cursa hipică de câteva minute amestecă ritualurile şi sportul pentru a o celebra pe Madonna di Provenzano şi urcarea la ceruri a Fecioarei. Deşi s-ar fi putut transforma în folclor medieval, cu drapele, tobe şi paradă cu costume, “Palio” a devenit, de-a lungul secolelor, un liant social. În el locuitorii îşi găsesc familia, vecinii, prietenii nu numai pentru a sărbători, dar şi pentru a-şi afirma apartenenţa la un loc, la o istorie. “Acest ritual exprimă identitatea oraşului reînviindu-i măreţia trecută, de pe vremea când era una dintre capitalele Europei”, explica antropologul Alessandro Falassi.

În grădinile vilei Vignamaggio au loc şi concerte

Oricât de simbolică ar fi această manifestare atât de preţuită, ea nu este singura. Dintre frumoasele momente festive ale Toscanei, un mare număr coincide, cel mai adesea, cu calendarul liturgic, dar ele îşi găsesc originea în Evul Mediu, reînvie o tradiţie păgână sau pun în scenă măreţia Renaşterii. Toate adună sute de persoane care se pregătesc pentru ele tot anul…
Scoppio del Carro. Sărbătorile pascale sunt printre cele mai populare. La Grassina, aproape de Florenţa, 500 de figuranţi, în costume de epocă, animă scene din viaţa şi din patimile lui Christos, în Vinerea Mare. În duminica Paştelui, la Florenţa, sărbătorile continuă cu “Scoppio del carro”, explozia carului. Carul de foc este o tradiţie păstrată de pe vremea cruciaţilor şi simbolizează împărţirea focului sfânt tuturor florentinilor. Tauri albi trag o minusculă căruţă cu artificii de la “Porţile Paradisului” până la Dom. De Sfintele Paşti, în timpul slujbei, un porumbel mecanic zboară pe un fir către naos şi aprinde căruţa care produce o explozie de zgomot şi culoare. Locuitorii defilează în costume, mergând în cortegiu către biserica “San Miniato al Monte” din Piaţa Domului. La sfârşitul slujbei, este aprins un car cu artificii, un ritual menit să asigure bogăţia recoltelor. Predicatorul puritan Girolamo Savonarola, profitând de o slăbiciune a familiei Medici, a dorit în 1494 să preia puterea. Domnia “călugărului nebun” a atins apogeul în 1497, când adepţii săi au jefuit casele bogate pentru a crea un gigantic “Rug al vanităţilor” în Piazza della Signoria. Un an mai târziu, Florenţa l-a ars pe Savonarola pe un rug ridicat în acelaşi loc.

Sandro Botticelli, Primăvara

Vara, oraşele şi satele Toscanei rivalizează în a descoperi cele mai bune idei pentru a-şi promova vinurile şi produsele locale, în timp ce demonstraţiile de forţă şi alte competiţii se multiplică. Locuitorii participă la aceste demonstraţii de fidelitate faţă de locul lor de baştină, pe care le cultivă şi le transmit de la o generaţie la alta. Astfel, în 17 iunie, la Pisa, pe fluviul Arno, “Regata Sfântului Ranieri”, patronul oraşului, aduce în scenă locuitorii celor patru cartiere ale cetăţii. Ei se înfruntă într-o luptă maritimă epică, obiceiul datând încă din secolul al XVII-lea. O săptămână mai târziu, Florenţa îi aclamă pe jucătorii istoricului Calcio. O combinaţie între fotbal, rugby şi lupte romane se desfăşoară în faţa bisericii Santa Croce. Întrerupt timp de 400 de ani, evenimentul, ai cărui participanţi sunt îmbrăcaţi în costume din secolul al XVI-lea, a revenit în 1930.

Toamna este rândul sărbătorilor populare. Simple, familiale ele îi regrupează pe viticultori şi pe vizitatorii locului. “La Rificolona”, din Florenţa, este o autentică şi originală sărbătoare din secolul al XVII-lea, care celebrează Naşterea Fecioarei, în 7 septembrie, urmată de “Luminara di Santa Croce”, ce constituie etape importante înaintea celebrării Naşterii Mântuitorului, momentul de vârf al pietăţii toscane.

Instantanee florentine

Celebrele pivniţe de vinuri Vignamaggio

Pe via Calimala, o “madonnara”, cum o numesc creatorii de street art, îşi etalează culorile pastel pentru a aduce un omagiu iluştrilor predecesori. În fiecare zi, zeci de studenţi sau pictori dau viaţă, pe trotuarele Florenţei, unor opere emoţionante şi efemere. Turiştii se transformă atunci în mecena de o zi, lăsând să cadă câteva monede.

Este imposibil să ratezi oamenii-statui, uluitor de imobili, machiaţi cu alb, gri sau bronz, care sfârşesc însă întotdeauna prin a rupe farmecul din cauza clipitului sau unei mişcări a braţului, spre marea încântare a turiştilor. La fel ca Veneţia şi Roma, capitala toscană este una dintre cele mai vizitate din Italia, atrăgând zilnic o mică armată de mimi, actori, negustori ambulanţi.
“Pratesi Shop” din Florenţa, întreprindere familială creată în 1948 şi transmisă din tată în fiu, produce în manieră tradiţională articole din piele, fine şi robuste totodată, de mare calitate, de la sacoşe la huse pentru iPhone sau iPad, de la centuri sau portofele la valize, genţi sau umbrele.

Dacă vorbim despre modă, de aproximativ 20 de ani, întreprinderea artizanală “Aprosio&Co”, condusă cu mână de maestru de Ornella Aprosio, creează obiecte frumoase şi originale folosind perlele, cristalul sau sticla. Bijuterii, dar şi accesorii în forme diverse, cum ar fi florile, fructele sau insectele, pentru a personaliza şaluri din caşmir, genţi, perdele sau perne. Fiecare piesă este unicat şi lucrată de mână.

Foarte chic este magazinul-atelier al Angelei Caputi, aflat la parterul unui vechi palat istoric aproape de Ponte Vecchio. Aici sunt confecţionate, sub ochii uimiţi ai vizitatorilor, bijuterii “haute couture” pe care ea le desenează şi care poartă marca Casei “Giuggiu”. Din răşini, plastic sau materiale sintetice diverse, cu forme grafice, colorate, pline de fantezie şi poezie, uneori de mari dimensiuni, sunt considerate irezistibile.

Scoppio del Carro

De neocolit este şi “Officina Profumo-Farmaceutica” de la Santa Maria Novella, considerată una dintre cele mai vechi farmacii din lume, care sărbătoreşte în 2012, 400 de ani. În decorul somptuos, încărcat de istorie, al acestui magazin-muzeu se vând produse pentru îngrijirea părului sau a pielii, spumă de baie, parfumuri, apă de colonie, săpunuri şi chiar loţiuni pentru câini şi pisici. Unul dintre clienţii fideli este Regina Elizabeth II.

De peste 30 de ani, “Il Torchio” produce agende, rame, albume foto, mici cutii şi semne de carte pe bază de piele şi hârtie, lucrate numai de mână. Este locul ideal pentru a descoperi o “amintire” din Florenţa.

Un popas la “L’ippogrifo”, unde Gianni Raffaelli a reluat şi a personalizat o veche tehnică de realizare a gravurilor şi a acuarelelor, pornind de la un suport de aramă, tehnică răspândită la artiştii florentini ai secolului al XVI-lea. El propune în magazinul-laborator demonstraţii, producând piese unice, însoţite de certificate de autenticitate.

Pământul savorilor

Splendida vilă Tatti, de pe colinele Toscanei

În Italia, dieta populaţiei florentine era simplă, dar esenţială. Se mânca pâine şi se bea vin. Era una dintre puţinele forme pe care societatea putea să le ofere în vremurile de demult. În Toscana, producătorii vindeau, chiar în propriile palate, la ferestrele lor, vin. Vinul era considerat şi ca un medicament împotriva bolilor. Boccaccio, în introducerea la “Decameronul”, povesteşte cum, în timpul epidemiilor, lumea trăncănea în casă de dimineaţa până seara, dar seara bea câte un pahar de vin. Pentru a avea o idee despre cantitatea de vin consumată, moraliştii vremii invitau de a nu achiziţiona mai mult de 400 de litri pe an de persoană, ceea ce semnifica mai mult de un litru pe zi, menţiona Franco Sacchetti în cele “Trei sute de povestiri”. Lorenzo Magnificul, în poezia “I Beoni”, nominalizează câteva dintre renumitele osterii florentine, precum “Giannesse al Ponte a Rifredi”, “Il Bucco”, “Bertucce”, “Fico”, din cea din urmă amintind şi numeroasele mese pentru pictori la care se jucau şi cărţi. Pereţii unei osterii din strada Calzaioli erau decoraţi cu o frescă cu un arbore, care a dat numele restaurantului, de care se sprijinea un tânăr. Era cald, era vară şi în faţă se afla o masă lungă din stejar pe care se erau puse o carafă de vin şi pahare. Alături, pe o farfurie, o imensă bistecca fiorentina, iar pe alta, frigărui din carne şi ficat.

Preparatele culinare din Toscana sunt renumite pentru că sunt proaspete şi aproape toate făcute în casă. Chianti este leagănul celor mai renumite brânzeturi din Toscana, “marzolino”, de formă ovală, care poate fi mâncată fie proaspătă, fie puţin maturată. Enoteca “Pinchiorri” este deosebit de rafinată. Patronii creează mâncăruri rafinate, inovând bucătăria tradiţională cu un amestec de bucătărie franceză. “Buca Lapi” se află între Santa Maria Novella şi Dom, fiind o veche locandă cu o delicioasă “ribollita”, dar şi o “bistecca alla Fiorentina”. Nu se poate intra fără rezervare. “Cavolo nero” este dincolo de râul Arno, unde turiştii poposesc destul de puţin. Dar oferă o atmosferă tipic toscană, cu bucătărie florentină. Delicios, mielul în crustă, cu sos de măsline şi miere. Primăvara se poate lua masa şi în grădina interioară, între nenumăratele tufe de iasomie. “Cibrero” este unul dintre restaurantele cele mai renumite din Florenţa, în care se pregătesc feluri tradiţionale, fără paste ori fripturi la rotisor. “I Latini” este o tratorie tipic toscană, cu şunci agăţate de grinzi, cu excelente vinuri, dar prezintă dezavantajul că este mereu coadă pentru a intra.

Turiştii care invadează Piazza della Signoria

În apropierea Florenţei, printre podgorii, se află “La Cantinetta di Rignana”, în zona Chianti, o tratorie de ţară cu specialităţi de carne afumată agăţate de uşă, dar şi de plafon, în timp ce icoana cu “Fecioara cu pruncul” şi vase din cupru ornează pereţii. Bistecca alla Fiorentina este o friptură de viţel, cu os, suculentă şi groasă, o bucată cântăreşte peste un kilogram. Este delicioasă, unsă cu ulei de măsline şi friptă pe un grătar cu foc de lemne. Regina supelor toscane este “ribollita”, o supă cu multe legume lăsată peste noapte şi fiartă din nou a doua zi, de unde şi numele de “refiartă”, care conţine însă întotdeauna fasole verde, varză neagră plus foarte multe legume şi verdeţuri, servită cu pâine uscată şi prăjită în ulei de măsline. O altă specialitate din Toscana sunt “Papardelelle”, tăieţei foarte laţi, serviţi cu un sos preparat din porc mistreţ, înăbuşit în vin roşu până când se desprinde fâşii. Toscanii au şi porecla de mâncători de fasole pentru că o consumă gătită “al dente”, adică foarte puţin fiartă, la fel ca şi pastele. Fasolea se serveşte cu ulei de măsline şi piper negru sfărâmat, înăbuşită cu roşii proaspete, salvie, căţei de usturoi.

Iar dacă doriţi cele mai bune produse de patiserie toscană, va trebui să mergeţi la “Gilli”, vestit pentru ciocolată şi praline, dar şi pentru excepţionala sa pivniţă de vinuri. La începutul secolului trecut, locul era frecventat de intelectuali, scriitori şi artişti. El îşi păstrează farmecul datorită lambriurilor, vitraliilor, coloanelor şi arcelor elegante, lămpilor de Murano, frescelor plafonului şi barului Belle Epoque.

Sfera din Muzeul Galileo, realizată de Antonio Santucci

Regiunea Toscanei reprezintă un paradis al vinului, fiind împărţită în 76 de subzone. Vinul provenit de pe dealurile Chianti a fost apreciat încă de pe vremea romanilor, unii chiar spun că a etruscilor, şi a luat denumirea de Chianti începând din 1404, în 1716, primind marele decret ducal, fiind atestată drept prima regiune producătoare de vinuri. În 1960, Chianti a devenit primul “DOGC” italian, cea mai înaltă distincţie de calitate. Pe 7.000 de hectare se cultivă două soiuri roşii, “Sangiovese” şi “Canaiolo”, şi două albe, “Malvasia” şi “Trebbiano”. Marchizii din familia Antinori produc din 1385, în cantităţi de peste 15 milioane de sticle anual, unul dintre cele mai preţioase vinuri ale Italiei, Chianti. Din 2005, toate vinurile “Chianti Calssico” poartă emblema cocoşului negru a producătorilor de vin din secolul al XVII-lea şi o marcă a faptului că vinul a fost făcut în conformitate cu regulile “Chianti Classico”.

Dintre vinurile toscane, celebru este “Brunello di Montalcino”, din podgoriile Sangiovese Grosso. “Vinul nobil de Montepulciano” este un cupaj asemănător cu Chianti dominat de soiul Prugnolo. Fraţii Falvo au fost importanţi în reînvierea vinurilor nobile în anii ‘90. Această mare podgorie produce Merlot, Cabernet şi unul dintre cele mai fine vinuri, “Santo”. Podgoria carea a inventat “Chianti Classico” este familia Ricasoli, iar vinurile s-au îmbunătăţit considerabil. “Baronul de fier”, Bettino Ricasoli, a găsit aici formula perfectă a vinului Chianti. Marchizii Frescobaldi, reinventând cel mai mare concern privat de producerea vinului din Toscana, sunt viticultori de peste 30 de generaţii. Îmbrăcaţi-vă cu o ţinută de seară şi sorbiţi un Rufina scump în elegantele împrejurimi ale castelului Nipozzano, unde locuieşte familia Frescobaldi de generaţii, sau dacă nu aveţi o ţinută de seară, opriţi-vă într-o tratorie locală.