Invitaţie la lectură

“Asasinatul lui Kennedy. Sfârşitul unui vis”

“Omul care avea mai puţin de trei ani de trăit şi-a pus mâna stângă pe Biblie.

Preşedintele Curţii Supreme, Earl Waren, stă în picioare în faţa lui, recitând jurământul Preşedintelui în funcţie.

– John Fitzgerald Kennedy, juri solemn

– Eu, John Fitzgerald Kennedy, jur solemn, repetă noul preşedinte cu un accent tipic de Boston. Are privirea îndreptată spre judecătorul al cărui nume avea să fie într-o zi sinonim cu moartea lui Kennedy.

Noul Preşedinte, născut într-o familie bogată, are un mod preţios de a vorbi, care pare să îl îndepărteze de alegători. Însă este un om entuziast şi uşor de simpatizat. În timpul campaniei electorale glumise pe seama imensei averi a tatălui său, reducând cu umor şi candoare discordia pe care o provoca acest subiect, astfel încât americanii de rând să-l creadă când avea să le promită şi că va crea o Americă mai bună şi mai dreaptă. Oamenii nevoiaşi din Virginia de Vest au auzit un bărbat din Boston spunându-le că are nevoie de ajutorul lor şi i l-au dat. În lanurile de porumb din îndepărtata Nebraska, tăind aerul cu mâna dreaptă ca de obicei, a explicat că America poate fi din nou măreaţă, iar fermierii ştiau la ce se referă. Dar nu toată lumea îl iubea pe JFK. A câştigat votul popular în defavoarea lui Nixon, la o diferenţă foarte mică, luând doar 49% din total. Fermierii aceia din Nebraska poate au ştiut ce vrea să spună Kennedy, dar 62% au votat pentru Nixon”. Aşa începe volumul semnat de comentatorul politic Bill O’Reilly, care debutează cu o paralelă între John Kennedy şi Abraham Lincoln şi aşa se şi termină.

În 1963, puţini americani au înţeles cât de mult va fi schimbată ţara de asasinarea Preşedintelui. Pe atunci era greu să scrii istorie, mai ales din cauza planurilor politicienilor. “În această carte, vom încerca să risipim ceaţa şi să prezentăm faptele. Din păcate unele întâmplări nu sunt cunoscute încă. În povestirea noastră, eu şi Martin Dugard (semnatarul unor importante cărţi istorice de succes) nu vom merge mai departe decât ne îngăduie probele. Nu suntem adepţii teoriilor conspiraţioniste, însă ne punem unele întrebări despre ceea ce nu se ştie sau nu se leagă. Vă anunţăm că această carte e bazată pe fapte, iar unele despre care veţi citi n-au fost niciodată aduse la cunoştinţa publicului. Adevărul despre preşedintele Kennedy are uneori o latură galantă, alteori tulburătoare. Adevărul despre felul în care a fost asasinat şi motivele acestui act criminal sunt de-a dreptul înfiorătoare. Însă toţi americanii ar trebui să cunoască povestea”.

J. Edgar Hoover, directorul FBI, afirma: “Gradul de securitate garantat preşedintelui Statelor Unite depinde, în mare măsură, de genul de contacte cu marele public pe care şi le doreşte preşedintele. Securitatea absolută nu este realistă şi nici posibilă. Pentru a fi în perfectă siguranţă, preşedintele ar trebui să acţioneze într-un fel de vid, să fie izolat de marele public în spatele unor bariere de netrecut. Ar călători în secret, ar apărea în public doar în spatele geamurilor blindate…”.

“Majoritatea americanilor născuţi înainte de 1963 îşi amintesc exact unde se aflau când au auzit ştirea că JFK fusese asasinat. Zilele de după acea groaznică vineri au fost pline de tristeţe şi confuzie. De ce se întâmplase aşa ceva? Cine era adevăratul ucigaş al preşedintelui? N-am uitat niciodată imaginea soţiei sale, Jacqueline, târându-se în spatele limuzinei să-i cuprindă în mâini capul sfărâmat”.

Viaţa şi moartea lui John Kennedy constituie o perioadă fascinantă din istorie.

“Ia uite cine s-a întors”

De curând lansată şi în Marea Britanie, cartea a ajuns deja Nr. 1 în topul cotidianului “Times”, iar în Germania a depăşit 1 milion de exemplare vândute. Un succes internaţional senzaţional!

Editura “RAO” vă propune să descoperiţi cea mai discutată carte a Europei.

Lăudată şi criticată în acelaşi timp, cartea lui Timur Vermes nu doreşte neapărat să-l prezinte pe Hitler drept un personaj simpatic şi îndrăgit de public, dimpotrivă, intenţionează să ne arate cât de repede poate o societate democratică să cadă în plasa unui demagog versatil. Hitler nu e înfrumuseţat în nici un fel, dimpotrivă, ideile sale sunt aceleaşi ca în 1933, dar problema cea mare e că nimeni nu-l ia în serios şi nu îşi închipuie că ceva atât de îngrozitor s-ar mai putea petrece astăzi.

Aceasta este lovitura de maestru a autorului, de a ne arăta o situaţie atât de neplăcută încât pentru a o evita suntem gata să respingem cartea cu totul.

Însă ce ne oferă Timur Vermes este tocmai un exerciţiu de democraţie: acela de a avea libertatea de a îndrăgi, critica, adula sau respinge orice.

Un autor care a îndrăznit să spargă tabuul nerostit de a scrie un roman cu Hitler ca personaj principal!

S-a întors: Adolf Hitler se trezeşte pe un maidan, în Berlin, în anul 2011. Nevătămat, în vârstă de 57 de ani şi singur-cuc. Nu ştie nimic despre vreo sinucidere, nu s-a prins că s-a încheiat războiul, nu ştie decât că Berlinul arată mult schimbat faţă de ultima oară când l-a văzut. Iar oamenii reacţionează diferit de cum era el obişnuit.

Hitler nu rămâne multă vreme nedescoperit. Doar că nimeni nu crede că e el. Un vânzător de ziare îl descoperă plimbându-se fără ţintă şi crede, evident, că ar fi un excelent imitator pe care prietena l-a aruncat în stradă. Când află că Hitler nu a avut încă apariţii publice, se gândeşte că e doar timid. Sperând să mai câştige un bănuţ în plus, îl recomandă pe Hitler pentru televiziune. Îl prezintă unor bărbaţi de la o companie de producţie care mai treceau pe la chioşcul lui să cumpere cafea. Hitler se poartă cât se poate de natural – iar oamenii de televiziune sunt entuziasmaţi, introducându-l de îndată ca oaspete permanent în emisiunea de comedie a showman-ului turco-german Ali Glumöz.

Hitler însă devine un succes cu ajutorul internetului. El devine un fenomen pe YouTube, ceea ce îi aduce şi mai multe apariţii şi o prezenţă mai lungă în emisiunea lui Glumöz – dar şi ameninţări din partea neo-naziştilor. Iar drumul spre succes trece direct pe la cel mai puternic tabloid german: “Bild”. Ziarul îl ia la ochi ca pe „Năucitorul YouTube-Hitler”, mai ales pentru că el nu-şi iese niciodată din rol. E permis aşa ceva? E OK să faci glume cu Adolf Hitler? “Bild” spune: Nu.

Dar succesul lui Hitler generează şi proteste. Secretara sa loială află despre rădăcinile sale iudaice şi îl ia la întrebări. Dar împotriva sa sunt mai ales neo-naziştii: pentru ei, Hitler reprezintă o insultă pentru Hitler. Doi băieţi supăraţi îl atacă într-o alee şi îi dau o bătaie soră cu moartea.

Hitler supravieţuieşte cu răni dureroase, dar care nu-i pun viaţa în pericol. Şi începe să primească telefoane surpinzătoare la spital… Acum că atacurile l-au absolvit de bănuieli în ochii publicului, tot soiul de partide politice iau legătura cu el în speranţa că ar putea deveni un stindard al succesului pentru partidul lor. Este contactat şi de o editură.

Ne despărţim de Hitler când începe să-şi dicteze noua carte. Şi îl vedem făcând planuri: dacă alţii tot trag de el să li se alăture, de ce nu şi-ar înfiinţa şi el propriul partid?

“Am vrut să arăt că Hitler ar fi avut astăzi în societatea noastră democratică aceleaşi şanse de succes ca pe vremuri, doar că în alt fel”, explică Timur Vermes.

“Funeraliile Mamei Mari”

De peste 20 de ani “RAO” aduce pe rafturile bibliotecii numele cele mai mari ale literaturii clasice. Astăzi toate acestea au fost reunite sub titlul “RAO Clasic”, o colecţie unică, prezentată într-o formă nouă.

“Funeraliile Mamei Mari” este titlul unei povestiri din volumul omonim semnat de Gabriel Garcia Marquez, un splendid exemplu al realismului magic pe care autorul l-a cultivat cu strălucire, îmbinând cotidianul cu visul, istoria cu fantezia debordantă, o emoţionantă mărturie despre existenţă şi demnitate umană.

Vreme de mulţi ani, Mama Mare garantase pacea socială şi concordia politică în imperiul său, în virtutea celor trei cufere cu buletine electorale false care făceau parte din patrimoniul ei secret. Slujitorii bărbaţi, protejaţii ei şi dijmaşii, majori sau minori, exercitau nu doar propriul drept de sufragiu, ci şi pe cel al alegătorilor morţi de un secol. Ea reprezenta predominarea puterii tradiţionale asupra autorităţii trecătoare, transcendenţa înţelepciunii divine asupra improvizaţiei muritoare. În vremuri paşnice, voinţa ei hegemonică înfiinţa şi desfiinţa slujbe bănoase şi sinecuri şi veghea la bunăstarea asociaţilor chiar dacă, pentru asta, trebuia să recurgă la vicleşuguri sau la fraudă electorală. În vremuri furtunoase, Mama Mare a contribuit în secret să-şi înarmeze partizanii şi le-a ajutat în public pe victimele acestora. Zelul acesta o acredita pentru cele mai înalte onoruri.

“Nimănui nu-i trecuse prin minte că Mama Mare ar fi muritoare, în afară de membrii tribului ei şi de ea însăşi, îmboldită de premoniţiile senile ale Părintelui Antonio Isabel. Dar ea avea încredere că o să trăiescă mai mult de 100 de ani, ca bunica ei din partea mamei… Piaţeta din faţa casei Mamei Mari părea un bâlci de ţară. Damigene cu rachiu erau puse la dispoziţia satului, în piaţa publică erau sacrificate vite şi un taraf de lăutari, suiţi pe o masă cântau fără încetare vreme de trei zile. Sub migdalii prăfuiţi, unde în prima săptămână a secolului îşi instalară tabăra legiunile colonelului Buendia, se vindeau turte de porumb, gogoşi, tobă, jumări, plăcinte, cârnaţi, prăjituri cu yucca, brânzoaice, pateuri, salam, uscăţele cu nucă de cocos, suc de trestie, printre totul felul de flecuşteţe, podoabe, olărie şi lupte de cocoşi, lozuri de loterie. În toiul vacarmului se vindeau imagini şi scapulare cu chipul Mamei Mari”.

Aceasta este o poveste adevărată a suveranei absolute a regatului Macondo, care a trăit ca stăpână vreme de 92 de ani şi a murit ca sfântă într-o marţi, iar la funeraliile ei a venit Suveranul Pontif.

Minunate sunt şi povestirile “Siesta de marţi”, “Văduva lui Montiel”, “O zi după sâmbătă”, “Într-o zi oarecare”, “Trandafirii artificiali”.

“Să alergi sau să mori”

Un adevărat manifest al spiritului liber, de Kilian Jornet.

„Să alergi sau să mori este jurnalul unui campion, o filosofie de viaţă şi o lecţie pentru noi toţi”, scrie cronicarul de la “La Vanguardia”.

Desemnat în 2014 „Adventurer of the Year” de către cititorii revistei “National Geographic”, Kilian Jornet este unul dintre oamenii formidabili ai acestui secol: atlet de excepţie, a trecut unele dintre cele mai dure teste fizice din lume, a străbătut muntele Kilimanjaro mai rapid decât oricine altcineva, a doborât recordurile mondiale în cadrul fiecărei provocări întâlnite – şi toate acestea cu mult înainte de a împlini 25 de ani.

În această săptămână, Editura “Polirom” publică “Să alergi sau să mori. Jurnalul unui campion”, de Kilian Jornet, în traducere din limba catalană de Marius-Adrian Hazaparu.

Jurnalul său, în care ne vorbeşte despre pasiunea pentru sport, despre frumuseţea peisajelor montane şi despre cursele dramatice forţate până la epuizare, este un adevărat manifest al spiritului liber. Redefinind posibilul, Kilian Jornet forţează în permanenţă limitele, uimindu-şi concurenţii cu condiţia fizică şi abilităţile sale.

„Kiss or kill. Să săruţi sau să mori. Să săruţi gloria sau mori încercând. Să pierzi înseamnă să mori, să cîştigi înseamnă să simţi”, scria Kilian Jornet

Din cuprins: Adrenalina numărului de concurs • Competiţia nu e totul • Oraşul vântului • Între ape • Triumful simţurilor • Să alergi departe pentru a te regăsi • Ai cucerit muntele numai atunci cînd ai reuşit să cobori • La ce mă gândesc când mă gândesc să alerg?

Kilian Jornet este campion mondial la ultrarunning şi schi-alpinism. Născut în 1987 în Catalonia, a crescut în umbra Pirineilor spanioli. La vârsta de cinci ani a urcat Aneto, cel mai înalt vârf din Pirinei. Dintre numeroasele lui realizări: cvadruplu campion al circuitului “Skyrunner World Series” din Europa, a câştigat de trei ori istovitoarea competiţie “Ultra Trail du Mont Blanc”, iar în 2011 a câştigat cea mai veche cursă de 100 de mile din lume, “Western States Endurance Run”, din Sierra Nevada (California). A stabilit recorduri de viteză pe mai multe trasee montane din întreaga lume, inclusiv în Kilimanjaro, cel mai înalt vârf din Africa. În prezent pregăteşte un proiect pe termen lung care combină schi alpinismul şi alergarea şi care va include atingerea unor recorduri de viteză pe cele mai înalte vârfuri din lume, printre care Aconcagua, Denali şi Everest. În 2014, în urma votului a mai bine de 75 de mii de cititori ai revistei “National Geographic”, a fost desemnat “People’s Choice Adventurer of the Year”.

“Plicuri şi portrete”

Miercuri, 14 mai, la ora ora 17.00, în Sala „Mircea Vulcănescu” a Bibliotecii Naţionale a României, va avea loc o dezbatere pe tema „Limba exilată şi epistolele ei”, pornind de la cel mai recent volum semnat de Norman Manea, „Plicuri şi portrete”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, apărut de curând la Editura “Polirom”.

Cu acest prilej, va avea loc şi proiecţia filmului „Exilul – un colaj. Norman Manea în dialog cu Andrei Ujică”.

„Plecarea din România a dus, fireşte, la teribile deposedări. Faptul că le prevăzusem nu a diminuat, în timp, efectul traumatic. Printre altele, am părăsit nu doar bibliotecile şi librăriile bucureştene, ci şi cărţile adunate, cu sârg şi drag, în propria bibliotecă. Am lăsat în urmă şi amintiri, şi sute de plicuri cu epistole şi cu ciorne de proiecte literare, şi părinţi, şi prieteni…” (Norman Manea)

Actuala ediţie a volumului “Plicuri şi portrete” amplifică sumarul captivantelor portrete şi epistole, cititorul întâlnindu-i acum, pe lângă Emil Cioran, Nichita Stănescu, Lucian Raicu, Antonio Tabucchi, Saul Bellow, Florin Mugur, Gabriela Adameşteanu, Robert Musil, Eugen Ionescu, Imre Kertész, Claudio Magris, şi pe Philip Roth, Octavio Paz, Matei Călinescu, Paul Cornea, Paul Bailey şi chiar Ana Pauker. Alături de ei stau numeroase alte figuri emblematice ale culturii şi istoriei contemporane, din ţară şi din străinătate. Diversitatea îşi află coerenţa în acuitatea abordării, în farmecul, enigmele şi impactul personalităţilor evocate. Relatările memorialistice şi cu valoare de document alcătuiesc un volum de autentică literatură, incitant şi original.

„Farmecul deosebit al cărţilor lui Norman Manea stă în discernământul acestuia, în dezvăluirea, aproape cu puterea unei mărturisiri, a felului în care marginalizarea, permanentul refugiu, lipsa de patrie devin forme naturale pentru omul epocii noastre”, specifica Imre Kertész.

Participă, alături de Norman Manea: Carmen Muşat, Simona Sora, Elena Tîrziman, Claudiu Turcuş

Norman Manea (n. 1936) este unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti români, profesor de literatură europeană şi „writer in residence” la Bard College, New York.

De la debutul din 1966 şi până în 1986, când a plecat din ţară, a publicat 10 volume, fiind distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) şi Premiul Uniunii Scriitorilor (1984, anulat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste). În 1992 a primit Bursa “Guggenheim” şi Premiul “MacArthur”, în 1993 Biblioteca Naţională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincţiei de „Literary Lion” al bibliotecii, în 2002 i s-a atribuit Premiul internaţional de literatură “Nonino” pentru „Opera Omnia”, iar în 2006, Premiul “Médicis Étranger” pentru “Întoarcerea huliganului”.

În 2010 a primit distincţia „Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres” din partea guvernului francez, iar în 2011, prestigiosul premiu literar “Nelly Sachs”. În 2012, Uniunea Scriitorilor din România i-a decernat “Premiul Naţional pentru Literatură”.

La Editura “Polirom” a publicat: “Întoarcerea huliganului” (ed. I, 2003; ed. a II-a, 2006, 2008, 2011), “Plicuri şi portrete” (ed. I, 2004), “Fericirea obligatorie” (ed. a II-a, 2005, 2011), “Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul” (ed. a II-a, 2005; ed. a III-a, 2013), “Anii de ucenicie ai lui August Prostul” (ed. a II-a, 2005, 2010), “Plicul negru” (ed. a IV-a, 2007, 2010), “Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici” (2008), “Înaintea despărţirii. Convorbire cu Saul Bellow” (2008), “Vorbind pietrei” (2008), “Atrium” (ed. a II-a, 2008), “Variante la un autoportret” (2008), “Vizuina” (ed. I, 2009; ed. a II-a, 2010), “Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian” (2010), “Cuvinte din exil” (împreună cu Hannes Stein, 2011), “Captivi” (ed. a II-a, 2011), “Cartea fiului” (ed. a II-a, 2012) şi “Zilele şi jocul” (ed. a II-a, 2012).

“Toate bufniţele”

Institutul Cultural Român din Berlin în colaborare cu “Literaturhaus Berlin” prezintă pe 14 mai 2014, ora 20.00, la sediul “Literaturhaus din Berlin”, lectura cărţii „Toate bufniţele” de Filip Florian în prezenţa scriitorului şi a traducătorului său Georg Aescht. Seria de lecturi literare „O carte, două limbi” prezintă anul acesta şase creaţii recente, de vârf, ale literaturii româneşti, cu intenţia de a promova traducerea acestora în limba germană. Pe parcursul anului, publicul berlinez are ocazia să descopere, în cadrul celor şase întâlniri cu autorii şi traducătorii, câteva cărţi remarcabile din literatura română contemporană.

După scriitoarea Florina Ilis şi scriitorul Varujan Vosganian, Filip Florian este cel de-a treilea invitat al ICR Berlin din cadrul seriei întâlnirilor literare „O carte, două limbi”. Georg Aescht va traduce câteva fragmente din roman în limba germană şi le va citi alături de Filip Florian în seara de 14 mai. În continuarea lecturii va avea loc şi o discuţie cu publicul participant, moderată de Ernest Wichner, directorul “Literaturhaus Berlin”.

Romanul „Toate bufniţele” a fost publicat în 2012 la Editura “Polirom” şi a fost primit cu entuziasm atât de public, cât şi de critica de specialitate, obţinând, printre altele, premiul pentru „Cea mai bună carte a anului”, la Gala “Bun de Tipar”, secţiunea „Beletristică”. Au fost în mod deosebit remarcate de critică nu atât noutatea sau originalitatea subiectului, cât naturaleţea şi graţia stilului povestirii (Cosmin Ciotloş), atmosfera „iniţiatică şi vrăjită” (Adina Diniţoiu), „spectacolul lingvistic” dat de frazele arborescente (Adriana Stan).

„Duet narativ” (Marius Mihet) sau „roman pe două voci” (Adriana Bittel), volumul „Toate bufniţele” se constituie din alternanţa contrapunctică a două mărturii: cea a unui băiat pus pe şotii pe nume Luci, care îşi trăieşte adolescenţa într-un sat de munte din anii 2000, şi cea a unui inginer sexagenar care se retrage după pensie în orăşelul de munte al lui Luci şi relatează apelând la şiretlicurile Şeherezadei, copilăria zbuciumată în împrejurările potrivnice ale războiului şi ale instalării regimului comunist. O improbabilă, dar gingaşă prietenie îi uneşte pe cei doi. Din conjugarea celor două evocări, scriitorul conturează nu doar un roman al amintirilor din copilărie, ci şi o poveste de iniţiere, un bildungsroman, un roman al mecanismelor memoriei şi, nu în ultimul rând, un roman al prieteniei.

Lectura din „Toate bufniţele” nu este singura oportunitate a publicului de a-l întâlni pe scriitorul Filip Florian în Germania. Acesta a participat şi la evenimentul “August 1914. Autoren blicken auf die Städte Europas” organizat de “Literaturhaus Berlin” şi dedicat comemorării a 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial. În vederea acestui proiect, douăzeci şi trei de autori importanţi din diferite oraşe europene au explorat articolele publicate în presa din ţara lor în perioada iulie – august 1914 şi s-au lăsat inspiraţi de acest material istoric în redactarea unor texte. Nenumăratele eseuri, scurte povestiri şi poezii rezultate, au fost citite de autorii înşişi la “Literaturhaus” din Berlin în seara de deschidere, în data de 9 mai. Scriitorul Filip Florian a făcut o lectură a textului său nu doar la Berlin, ci şi la Literaturhaus Hamburg pe 13 mai. Textele autorilor care au participat la acest program vor fi publicate ulterior într-o lucrare comună la editura “Wallstein”.

Filip Florian este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români. S-a afirmat pe plan naţional şi apoi internaţional prin romanul „Degete mici”, tradus şi în limba germană de Georg Aescht şi publicat la editura Suhrkamp în 2008. Acesta a marcat debutul său literar în anul 2005 şi a fost ulterior răsplătit cu premiul Uniunii Scriitorilor. Romanul „Zilele Regelui” a fost Cartea Anului 2008 şi a obţinut nenumărate premii, între care premiul pentru „Cel mai bun debut în proză” acordat în 2006 de Uniunea Scriitorilor din România.

Georg Aescht este critic literar, publicist, scriitor şi traducător. A publicat critică în revistele germane din România: “Echinox”, “Neue Literatur”, “Neuer Weg”. Publică în mod curent critică literară şi de artă la “Stiftung Ostdeutscher Kulturrat”, la revistele “Kulturpolitische Korrespondenz” şi “Der Gemeinsame Weg” şi îşi consacră mare parte din eforturi traducerilor din literatura română. A tradus din mai mulţi autori români, între care Norman Manea, Gellu Naum, Mihail Sebastian, Filip Florian, Gabriela Adameşteanu şi alţii.

Ernest Wichner este un scriitor de limbă germană, critic literar şi editor, directorul “Literaturhaus” Berlin şi unul dintre cei mai importanţi traducători de literatură română în limba germană. În anul 1972 a fost membru fondator al “Grupului de Acţiune Banat”, o grupare de tineri autori contestatari, de limbă germană, din Timişoara. Din anul 2003 este director “Literaturhaus Berlin”.

“Literaturhaus Berlin” a fost inaugurată în luna iunie 1986, ca destinaţie pentru numeroase manifestări literare, simpozioane şi expoziţii. Scopul declarat al înfiinţării, în calitate de aşezământ literar, îl reprezintă răspândirea, receptarea critică şi promovarea literaturii contemporane. “Literaturhaus” se adresează în mod firesc tuturor celor interesaţi de literatura contemporană germană şi internaţională, precum şi istoriei literaturii moderne şi a conflictelor acesteia cu politicul. Sunt organizate în mod sistematic lecturi de autor, prelegeri, lecturi scenice şi discuţii pe o diversitate de teme şi genuri literare.

“Spuneţi-mi Jake!”

Un New York Times Bestseller de Jake Marcionette, la Editura “Trei”.

“Ştii ce e extraordinaritatea?

Ştii să supravieţuieşti cu o soră mai mare de-a dreptul îngrozitoare?

Poţi să faci un top al celor mai simpatici colegi?

Ştii să scapi cu viaţă din confruntarea cu golanul şcolii?”

Dacă ai răspuns DA la toate întrebările, eşti pe calea cea bună spre extraordinaritate.

Dacă ai răspuns NU la o singură întrebare, înseamnă că ai nevoie de sfaturile lui Jake.

Jake Marcionette, care se recomandă simplu: Spuneţi-mi Jake!

„Exuberanţa lui Jake impregnează fiecare pagină şi dă poveştii un ritm alert şi jucăuş”, nota “Publishers Weekly”.

„Am început să scriu în şcoala primară. Dar nu pentru că aş fi făcut o pasiune arzătoare pentru a-mi pune gândurile pe hârtie. Nici vorbă. Am fost OBLIGAT de mama; voia, conform planului ei malefic, să-mi distrugă orice şansă de a mă bucura de o vară plină de distracţie. După câţiva ani de exerciţiu a început să-mi placă de-adevăratelea să scriu şi sper că veţi avea ocazia să-mi citiţi cărţile. Dacă vreţi să aflaţi despre EXTRAORDINARITATE, mă găsiţi pe JustJake.com sau pe Twitter @jakemarcionette.”