Invitaţie la lectură

”Sub aceeaşi stea”

Nu ţi-ai închipui că un grup de suport pentru bolnavii de cancer e locul unde adolescenţii se întâlnesc şi se îndrăgostesc – însă tocmai asta li se întâmplă lui Hazel şi Augustus, tinerii protagonişti ai romanului lui John Green, ”Sub aceeaşi stea”.

Hazel are 16 ani – suferă de cancer tiroidian şi are un „satelit” în plămâni, care o face să se simtă de parcă s-ar îneca. Augusuts sau Gus e puţin mai mare, fermecător şi plin de viaţă. Hazel şi Augustus se cunosc într-un grup de suport pentru adolescenţii bolnavi de cancer, grup ale cărui întâlniri au loc într-o biserică.

“Sub aceeaşi stea” este o carte specială, în care prieteniile se leagă nu la şcoală, ci într-un spital, şi în care multele „efecte secundare ale morţii” sunt tratate cu înţelegere şi cu o doză sănătoasă de umor negru. Hazel îşi spune la un moment dat: „Când medicii îţi spun că ai, să zicem, o şansă de 20 la sută ca să mai trăieşti cinci ani, te uiţi în jur şi-ţi zici: trebuie să trăiesc mai mult de patru”. La fel ca Hazel, care crede că poveştile triste trebuie spuse într-un mod amuzant, şi John Green a ales să spună cu umor ceea ce, altfel, ar fi o poveste mult prea deprimantă.

John Green a crescut în Orlando, Florida. A studiat engleza şi religia la Kenyon College în Ohio şi, o perioadă, a scris recenzii pentru ”Booklist Magazine” din Chicago, specializându-se în ficţiune, cărţi despre islamism şi despre gemeni siamezi. E căsătorit cu Sarah Urist Green, pe care o alinta online Yeti. Cuplul are doi copii, Henry şi Alice.

Pasiunea pentru IT i-o datorează tatălui său, care, în 1993, şi-a înscris familia pe un portal online, precursor al serviciului AOL, numit ”Compuserve”. Pe atunci, John Green avea 16 ani şi îşi făcea greu prieteni, dar pe ”Compuserve” s-a înscris pe un forum unde a cunoscut mulţi oameni.

Acum foloseşte intens Twitter, Tumblr şi YouTube, unde Green şi fratele său, Hank, au devenit Vlogbrothers în 2007, filmându-şi şi editându-şi clipurile singuri. Fraţii Green au creat 210 clipuri educaţionale despre istoria lumii, biologie, literatură, chimie, psihologie şi fizică reunite sub titlul generic ”Crash Course” şi care sunt difuzate online din ianuarie 2012.

Puţini autori au parte de o atenţie publică atât de mare, dar Green e un caz rar. Un scriitor talentat care, la 34 de ani, a câştigat deja două ”Michael L. Printz Honors” şi un ”Edgar Award” pentru romanele sale anterioare, John Green are o fire extrem de deschisă şi comunicativă — intră permanent în contact cu fanii săi şi a creat o uriaşă comunitate virtuală. Remarcabil nu e faptul că foloseşte atât de eficient mediul virtual pentru a-şi crea o reţea de cititori, ci modul în care o face — sincer şi autentic. Toate aceste calităţi i-au adus, anul acesta, un loc în lista ”Time” a celor 100 cele mai influente personalităţi.

Romanul s-a bucurat de un succes fulminant la nivel mondial, iar filmul are toate şansele să ducă mai departe acest succes, căci milioanele de fani ai eroilor Hazel Grace şi Augustus Waters îşi doresc să îi vadă şi pe ecrane.

În primul weekend, filmul ”Sub aceeaşi stea” a avut încasări de peste 48 de milioane de doari în Statele Unite ala Americii şi peste 17 milioane de dolari în celelalte ţări în care a fost lansat. Astfel, în doar 3 zile (6, 7 şi 8 iunie), ecranizarea romanului lui John Green a realizat încasări totale de peste 65 de milioane de dolari pe plan internaţional.

Joi, 6 iunie, în prima zi de difuzare, ”Sub aceeaşi stea” a încasat în SUA 26,1 milioane de dolari, surclasând ”Divergent” (22,8 milioane de dolari), ”Maleficent” (24,3 milioane de dolari) sau ”Edge of Tomorrow: Prizonier în timp” (10,7 milioane de dolari).

Romanul ”Sub aceeaşi stea” s-a vândut în aproape 11 milioane de exemplare în doi ani şi jumătate, în 46 de ţări. Romanul a stat 78 de săptămâni pe locul 1 în Topul ”New York Times Book Review”.

„Când începi un roman, stai şi scrii patru ani, apoi mai aştepţi un an să-ţi vezi cartea publicată şi abia după aceea primeşti un feedback”, spune John Green. „Când lucrezi online, în clipa în care ai terminat cartea, oamenii încep să-ţi trimită reacţii, ceea ce incitant şi-ţi permite să construieşti o comunitate pe care altfel nu ai cum să o creezi.”

”Şirul de platani”

”Un adevărat eveniment literar”, consemna ”The New York Times Book Review”. În „Şirul de Platani”, John Grisham se întoarce în celebrul tribunal din Clanton, pentru a urmări iţele încurcate ale unui nou proces controversat în care este implicat Jake Brigance – un proces ce va aduce la suprafaţă vechi tensiuni rasiale, silindu-i pe locuitorii comitatului Ford să îşi confrunte istoria tulbure. Seth Hubbard este un om înstărit, răpus încet-încet de cancer pulmonar. Nu are încredere în nimeni. Înainte să se spânzure de un platan, Hubbard lasă un testament nou, scris de mână. Acest document îi va atrage pe copiii săi, pe menajera de culoare şi pe Jake în vâltoarea unui conflict la fel de dramatic ca procesul care a făcut din Brigance unul dintre cei mai celebri cetăţeni ai comitatului cu doar trei ani în urmă. Acest testament nu lămureşte deloc lucrurile, dimpotrivă, ridică şi mai multe întrebări. De ce i-ar lăsa Hubbard aproape întreaga sa avere menajerei? Oare chimioterapia şi sedativele i-au afectat capacitatea de judecată? Şi de ce este totul legat de o porţiune de teren cunoscută sub numele de Şirul de Platani? Unul dintre cele mai bune romane ale lui Grisham…

”În «Şirul de platani», John Grisham revine la cadrul şi personajele puternice care l-au transformat în scriitorul preferat al Americii”, nota cronicarul de la ”The Washington Post”.

”Judecătorul Atlee stătea trei rânduri mai în faţă, chiar lângă culoarul dintre strane, în acelaşi loc pe care obişnuia să-l ocupe de cel puţin zece ani. Cu verdictul încă proaspăt în memorie, cazul avea să se lovească de un zid. Procedurile aveau să se lungească la nesfârşit. Nouăzeci de zile pentru grefieră să transcrie sutele de pagini de stenograme, alte douăzeci deoarece rar se întâmpla să le predea la timp. Între timp, moţiunile şi manevrele de după proces aveau să dureze luni întregi. După ce se încheiau toate procedurile, învinşii aveau nouăzeci de zile la dispoziţie ca să facă apel, ba uneori chiar mai mult. După ce Curtea Supremă şi Jack aveau să primească apelul, el avea la dispoziţie tot nouăzeci de zile ca să-şi redacteze răspunsul. Abia după aceste termene limită şi după depunerea dosarului la Curte începea cu adevărat aşteptarea. În medie, un apel dintr-un caz civil dura doi ani. Când se pregătise pentru procesul Hubbard, Jack dăduse peste un caz similar din Georgia care se lungise pe treisprezece ani. Verdictul lui Jack nu era bătut în cuie. .. Deşi cazul Hubbard îl salvase pe Jack din punct de vedere financiar, acum era gata să meargă mai departe. Nu îl încânta ideea de a a-şi trage onorariul lunar din avere. La un moment dat avea să înceapă să se simă ca un parazit. Câştigase un proces important şi dorea să treacă la altul acum”.

În 1983, John Grisham, avocat de profesie, a fost ales în Camera Reprezentanţilor din Mississippi, din partea democraţilor, for din care a făcut parte până în 1990. În timpul liber, ca hobby, Grisham a început munca la primul său roman pe care l-a finalizat în 1987. Cel de al doilea roman al său, ”Firma”, a ajuns pe lista celor mai bine vândute cărţi ale anului 1991. Grisham a continuat să scrie cel puţin un roman pe an, cele mai multe dintre ele devenind imediat bestselleruri.

În topul vânzărilor la ”Bookfest”, pe prima poziţie s-a situat volumul ”Şirul de platani” al autorului John Grisham, amplasarea acţiunii din roman stând la baza tematicii standului. În acest volum John Grisham revine la cadrul şi personajele puternice care l-au transformat în povestitorul preferat al Americii. ”Şirul de platani”, probabil cel mai captivant volum din toată opera sa de până acum, reprezintă un argument solid ca John Grisham rămâne maestrul thrillerului juridic, chiar şi la aproape 25 de ani de la publicarea romanului … ”Şi vreme e ca să ucizi”.

De acelaşi autor, vă recomandăm ”Şantajul”, ”Litigiul”, ”Mărturisirea”, ”Avocatul străzii”, ”Partenerul”, editate de Editura RAO.

”Lista neagră”

Undeva, ascunsă în dosarele guvernului Statelor Unite, se află o listă bine păzită. Membrii Congresului nu o văd niciodată, doar preşedintele şi o echipă secretă de consilieri. Odată ce numele tău apare pe listă, nu dispare… până nu eşti mort. Cineva tocmai a adăugat numele agentului de contraterorism Scot Harvath. Harvath trebuie să se ferească de echipele trimise să-l ucidă pentru a afla cine l-a luat în vizor şi de ce doreşte să-l elimine. Undeva, cineva, cumva poate să pună toate piesele laolaltă. Singura problemă e dacă Harvath va ajunge la acea persoană înainte ca Statele Unite să sufere cel mai cumplit atac terorist care a existat vreodată.

”Probelemele serioase de securitate naţională te puteau aduce şi pe lista neagră. Rapiditatea cu care erau pronunţate sentinţele depindea de cât de inevitabilă era ameninţarea. Acesta era nucleul în jurul căruia începură să se cristalizeze gândurile lui Carlton”. Cei care erau pe urmele lui se foloseau de acuza de trădare drept motiv pentru eliminarea lui şi a agenţilor săi. Dar cei care îl voiau mort trebuie să fi ştiut că el şi oamenii lui nu vor putea fi uşor de ucis. Pentru a reedita noaptea cuţitelor lungi, era nevoie de personal cu o pregătire excepţională şi acces la informaţii secrete foarte bine păzite.

”În 17 august 1975, senatorul Frank Church a apărut la emisiunea Meet the Press, găzduită de postul de televiziune NBC, să discute despre rezultatele anchetei sale despre puterea excepţională a serviciului secret de informaţii.

Senatorul Church a dezvăluit informaţii surprinzătoare şi a lansat în final un avertisment teribil pentru toţi cetăţenii Statelor Unite: puterea Americii de colectare a informaţiilor secrete poate oricând să se întoarcă împotriva poporului american şi niciun cetăţean american nu va mai avea drept la intimitate, într-atât e de avansată tehnologia de monitorizare: convorbirile telefonice, telegramele, orice. Nimeni nu va avea posibilitatea de a se ascunde… Nu vreau ca această ţară să ajungă vreodată într-o astfel de situaţie. Știu cât de mare este această putere de a instaura tirania în America, dar trebuie să avem grijă ca Agenţia Naţională de Securitate, precum şi celelalte agenţii care posedă o astfel de tehnologie să funcţioneze în termeni legali şi sub strictă supraveghere, astfel încât să nu cădem niciodată în acel abis. Un abis din care nu vom putea ieşi niciodată”.

Brad Thor a absolvit cu diplomă ”Magna cum Laudae” la University of Southern California, unde a studiat scrierea creativă, producţia de film şi de televiziune. În acelaşi timp este analist la ”Homeland Security” în cadrul programelor de identificare a ţintelor terorismului.

În 2008 a participat la operaţiuni în Afganistan, documentându-se pentru thrillerul său ”The Apostle”. Susţine cursuri despre zonele de conflict şi este membru al ”The Heritage Foundation”.

De câţiva ani, cărţile lui ocupă poziţii fruntaşe pe lista celor mai bune opere de ficţiune a cotidianului ”The New York Times”.

”Persona”

(seria Slăbiciunea Victoriei Bergman, partea I)

Sofia Zetterlund este o psihoterapeută preocupată de studiul persoanelor traumatizate. De fapt, aceasta este o faţetă a personalităţii sale. Ea suferă de dublă personalitate şi îşi caută zadarnic identitatea în fiecare crimă înfăptuită. Jeanette este poliţista care, căutând autorul crimelor, ajunge la psihiatră fără însă a o bănui. Viaţa personală a poliţistei este aproape inexistentă, are un soţ efeminat şi lipsit de iniţiativă, un copil care nu compensează absenţa iubirii. Ajunge să aibă o legătură sentimentală cu Sofia Zetterlund, iar aceasta îi dă lovitura fatală. Este un roman despre pierderea identităţii şi despre trădare.

”Spre seară, începu să plouă şi, deodată, totul arăta mai murdar. Sofia Zetterlund îşi strânse lucrurile şi părăsi cabinetul. Dacă vremea fusese un fiasco, nici cina cu Mikael nu fusese un succes. El fusese rugat să accepte să lucreze la biroul central din Germania şi avea să lipsească două luni. La serviciu totul era dat peste cap. Era supărată pe toţi cei care avuseseră de a face cu Lundstrom: asistenţi sociali, psihologi, psihiatrul legist. Şi pe pacienţii săi de la cabinet. De Carina Glanz, Sofia aflase din ziarele de seară că în prezent se întreţinea făcând pe actriţa în filmele erotice. Nici Victoria Bergman nu mai venea. Asta era opierdere… Aleea Suspinelor lega clădirea poliţiei din Stockholm şi era calea de transport a deţinuţilor din arest către tribunal. Aleea şerpuia prin subsolurile celor două clădiri şi se spune că fusese martora mai multor sinucideri. Karl Lundstrom se spânzurase în celula din arestul poliţiei şi se afla în comă. Jeanette Kihlberg ştia că asta presupune că vinovăţia lui nu mai poate fi niciodată dovedită. Deja din aceeaşi seară în care avusese loc încercarea de suicid, redacţiile de ştiri relataseră despre întâmplare şi cei mai mulţi dintre obişnuiţii emisiunilor de dezbateri puseseră în discuţie precaritatea siguranţei din arestul poliţiei. Chiar şi psihologii fuseseră aspru criticaţi deoarece nu descoperiseră la timp tendinţele suicidare ale lui Lundstrom… Dincolo de fereastră, soarele după-amiezii strălucea fierbinte.Când telefonul sună, află despre un nou cadavru. Cam în acelaşi timp în care Karl Lundstrom îşi înnoda un cearşaf în jurul gâtului în arestul din Kronoberg, încă un băiat mort era descoperit în podul unei case din Sodermalm…”

Erik Axl Sund este pseudoniumul asumat de doi scriitori suedezi, Jerker Eriksson, producătorul unei trupei de rock punk, şi Hakan Axlander Sundquist, inginer, muzician şi artist. Au scris trei romane până acum.

”Kräkflickan” (”Persona”) este primul roman dintr-o trilogie dedicată Victoriei Bergman.

”Un optimist nerăbdător. Bill Gates despre Bill Gates”

Este o colecţie de citate din Bill Gates pe diverse subiecte, o carte deosebit de valoroasă care vă va răspunde la unele întrebări despre gândirea unui om cu o inteligenţă ieşită din comun, dar vă va stârni şi curiozitatea de a afla mai multe despre acest personaj controversat al istoriei moderne.

Bill Gates, fondatorul şi fost şef al Microsoft, a fost timp de trei decenii cel mai admirat, hulit şi controversat om de afaceri al lumii. Considerat de unii ca fiind un vizionar ingenios şi prezentat de alţii ca un tiran interesat doar de mărirea imperiului său, Gates a avut o influenţă de neignorat asupra tehnologiei digitale în viaţa de zi cu zi în ultimii 30 de ani. Gates a iniţiat una dintre cele mai importante revoluţii din istoria modernă, dându-şi seama din vreme de importanţa softweare-ului pentru computerele personale, transformâd o tehnologie complicată într-un instrument de lucru.

”…un idol al tocilarilor, vizionar al tehnologiei şi deschizător de drumuri în afaceri…”, Gates a iniţiat una dintre cele mai importante revoluţii din istoria modernă.

William Henry Gates al III-lea, sau mai simplu Bill Gates, este un om de afaceri şi co-fondator al ”Microsoft Corporation”. Timp de 15 ani s-a aflat pe prima poziţie a clasamentului celor mai bogaţi oameni din lume, fiind întrecut în ultimii ani de afacerişti precum Warren Buffet sau Carlos Slim.

Gates este unul dintre iniţiatorii revoluţiei PC-urilor. Deşi e admirat de mulţi, există şi un număr mare de critici în interiorul industriei IT, care consideră că tacticile de business ale ”Microsoft” sunt monopoliste, părere care de câteva ori a fost împărtăşită şi de Comisia Europeană sau diverse instanţe.

În ultimele decenii, Gates a devenit şi un cunoscut filantrop. El a donat sume uriaşe de bani la diverse organizaţii caritabile şi pentru programe de cercetare ştiinţifică. De altfel, a înfiinţat în 2008 Fundaţia ”Bill şi Melinda Gates”, în scopuri exclusiv caritabile.

În 2005, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii îi acorda lui Bill Gates titlul de „Cavaler al Imperiului Britanic”.

În iunie 2006, Bill Gates şi-a anunţat retragerea din ”Microsoft”, începând cu iulie 2008.

Bill Gates s-a născut într-o familie modestă, având tatăl avocat şi mama profesoară, aceştia acceptând de la început nevoia de cunoaştere a copilului, lăsându-l să descopere aparate şi programe electronice. Micul Bill s-a remarcat încă din şcoala elementară, depăşindu-şi colegii în toate domeniile, astfel că părinţii au hotărât să-l înscrie la o şcoală privată în Lakeside, în 1967.

Decizia a avut efecte deosebite pentru întrega sa viaţă. La Lakeside, Bill Gates a păşit în ştiinţa computerelor. În primăvara lui 1968, şcoala din Lakeside decide că este cazul să-i iniţieze pe elevi în lumea computerelor. Bill Gates, Paul Allen şi alţi câţiva elevi (mulţi dintre ei au devenit apoi primii programatori ai companiei Microsoft) au devenit imediat nedezlipiţi de calculator.

În vara lui 1968, ”Computer Center Corporation” şi-a deschis sediul în Seattle. Printr-un contract de colaborare cu şcoala Lakeside Prep., aceasta se angajează să-i ofere studenţi care să lucreze pe computer. Bill Gates şi camarazii săi sunt, bineînţeles, primii.

Mai târziu, Gates şi Allen se gândesc deja să înfiinţeze o nouă companie, care să le aparţină în întregime.

În toamna lui 1973, Gates pleacă de acasă pentru a se înscrie la Universitatea Harvard, dar în scurt timp realizează că sufletul său nu este aplecat spre studiu, pentru că, după ce gaseşte sala computerelor, se pierde în lumea lor din nou. Îşi petrece nopţile acolo, iar ziua adoarme la cursuri. După primul an de Harvard, pe timpul verii îşi găseşte un job la firma ”Honeywell”.

În decembrie 1974, Bill Gates şi Paul Allen îşi dau seama că piaţa computerelor personale este gata să explodeze şi că trebuie cineva să facă software pentru noile maşinării.

La 4 aprilie 1975, cei doi fondează ”Microsoft”(iniţial Micro-soft) şi dezvoltă software pentru calculatoarele personale. Într-un singur an, investiţiile în cercetare s-au ridicat la 4 miliarde de dolari. Grupul ”Microsoft” va fi cotat la bursă în 1986 şi devine vedeta valului tehnologic în anii ’90. De-acum încolo succesul îi era asigurat.

În iunie 2006, Bill Gates şi-a anunţat retragerea din fruntea ”Microsoft” începând cu ianuarie 2008pentru a se dedica în totalitate activităţii filantropice.

A fost o retragere în cursul căreia asistenţa a râs mult, a aplaudat des şi în care s-a vorbit mai mult de viitorul tehnologic al omenirii decât de trecut. Ceremonia „pensionării” lui Gates din ianuarie 2008, transmisă pe posturile de televiziune din întreaga lume, s-a încheiat în acordurile tonice de hard rock ale vedetei ”Guns N’ Roses”, Slash, alături de care însuşi Bill Gates a încercat câteva acorduri la o chitară-bas.

Bill Gates a ocupat ani de zile primul loc în topul miliardarilor lumii întocmit de revista ”Forbes”. A fost detronat în 2008 de afaceristul Warren Buffet, şi-a recăpătat locul în 2009 şi l-a pierdut iar în 2010. Mexicanul Carlos Slim Helu a devenit cel mai bogat om din lume, potrivit” Forbes”, poziţie ocupată şi în prezent.

Iată câteva citate din volum:

”Întotdeauna facem ca sistemul să fie cumva mai formalizat. La un moment dat nu poţi să discuţi cu fiecare şef din Franţa şi cel din vârful ierarhiei să îţi spună: Nu, nu, nu. Vrei cincisprezece… ai nevoie de unsprezece”. Nu poţi, pur şi simplu nu poţi, aşa că trebuie să delegi”.

”Am fost foarte norocos. Am avut două slujbe care au fost absolut fantastice. Când eram tânăr şi scriam programe software, stând treaz de dimineaţa până noaptea, visam la computerul personal pe care mi-l doream şi care credeam că ar fi minunat pentru toată lumea, pentru mine era lucrul perfect. Iar acum m-am schimbat. Sunt cu o normă întreagă la Fundaţie. Mă asigur că banii pe care îi cheltuie fundaţia noastră sunt folosiţi în modul cel mai bun cu putinţă. Dacă aş avea de ales între slujba mea şi o bogăţie uriaşă, aş alege slujba, aş alege să muncesc. Este o emoţie mult mai mare să conduci o echipă de mii de oameni talentaţi şi inteligenţi decât să ai un mare cont în bancă. Ador munca”, declara el în ”New York Times” în 1996.

”Cină în Paradis”

Profund marcat de moartea soţiei lui, Elli, Jacques nu a reuşit să îşi revină nici după şapte ani, iar ”Paradis”, restaurantul idilic pe care îl deschiseseră împreună pe coasta Atlanticului, se află în pragul falimentului. Singurul eveniment pe care îl mai aşteaptă Jacques este moartea. ”Jacques se obişnuise să doarmă până târziu. Rareori se trezea înainte de ora zece sau unsprezece. În restaurant nu mai era nevoie de prezenţa lui fizică, de când bucătăria şi serviciile coborâseră la nivelul la care erau. N-ar fi trebuit să îi pese că restaurantul devenise un restaurant ca toate celelalte. Totuşi, dacă ar fi fost să recunoască, îi era foarte ruşine. Numai rareori se mai nimereau pe acolo oaspeţii de altădată, ca nişte umbre ale trecutului. Dar Jacques prefera să nu se arate şi îl lăsa pe chelner să îi servească. De fiecare dată când se uita în ochii oaspeţilor de demult, care îşi aminteau de el ca de un vechi prieten, i se derula din nou tot filmul vieţii pe ecranul minţii. Înainte să apară pe ecran cuvântul FIN, se vedea deodată pe sine, în halul în care ajunsese. O privelişte cutremurătoare, care îl făcea să vrea să se ascundă ca să nu mai fie văzut niciodată”.

Dar Gustave, prietenul şi avocatul lui, nu vrea să îl lase să renunţe la tot ce îl leagă mai puternic de viaţă şi este hotărât să îl ajute să îşi salveze restaurantul. Într-o zi, îl îndeamnă pe Jacques să vândă jumătate din afacere unui misterios cumpărător venit din Statele Unite – o femeie pe nume Catherine. Convins că tot ce ştie americanca despre gastronomie este meniul de la McDonald’s, Jacques acceptă propunerea cu inima îndoită. Dar Catherine îi întrece orice aşteptări, iar poveştile lor de viaţă par a se privi în oglindă. Ca şi cum i-ar fi adus împreună o mână invizibilă…

”Catherine semăna cu multe alte femei de carieră de 40 de ani. Nici în această privinţă americancele nu se deosebeau prea tare de franţuzoaice: erau singure sau proaspăt divorţate, de regulă fără copii şi fără ţel în viaţă. Aşa că hotărau să se mute într-un ţinut exotic – dacă aveau suficienţi bani -, în Franţa eventual ca să poată să se simtă şi ele din nou tinere. Trebuia totuşi să recunoască: Catherine era tînără şi nu doar în comparaţie cu el care se simţea déjà de ani de zile ca o mârţoagă bătrână şi neputincioasă. Părea să emane o forţă, o căldură şi o încredere infinită în propriile forţe, chiar şi în clipa aceea când îl privea cu ochii trişti de femeie abandoată… El, Jaques, era altfel. Era ca un peşte care înoată în cercuri şi nu se lăsa impresionat de nimic din aşa zisele senzaţii tari ale lumii de deasupra apei. Într-adevăr, era ca un crap umflat şi obosit. Înota plictisit în cerc, cu încetinitorul, într-o lume înăbuşită şi redusă la tăcere de un nu hotărât aşteptând ziua în care va muri şi va urca la cer să fie cu îngerii. Asta e viaţa”.

„În seara aceea, Jacques inventă o nouă formulă: (Iubire + credinţă + speranţă) > (frică + tristeţe) = fericire. Elli l-a făcut să ajungă la această formulă, chiar dacă el mai folosea şi alte ingrediente. Ca bucătar priceput, îşi permitea să arunce în aceeaşi oală iubire, credinţă şi speranţă. Rezultatul era o reţetă foarte simplă: simplă, dar cu gustul viitorului. O reţetă pe care avea de gând să o folosească mereu de atunci încolo”.

Autorul volumului, Ben Bennett, ne înfăţişează cu multă sensibilitate o poveste despre credinţa în viitor, în fericire şi în puterea iubirii de a transgresa orice limite. La o vârstă la care credea că nu îl mai aşteaptă nimic, Jacques descoperă că iubirea este din nou posibilă: misterioasa Catherine pătrunde în viaţa lui printr-un lanţ de coincidenţe atât de bizare, încât numai un înger ar fi putut să le orchestreze. Şi, încetul cu încetul, pe măsură ce Catherine îşi croieşte drum spre inima lui, Jacques constată că Elli este, în mod straniu, încă alături de el, veghind asupra lui atunci când găteşte şi ajutându-l să îşi regăsească pasiunea pentru viaţă.

„Când eram mic, visam să cunosc într-o zi dragostea adevărată. Din visul acesta s-a născut apoi o carieră de vis. Toate romanele mele sunt despre marea dragoste – cum e să o găseşti, să o pierzi, ce amestec au spiritele divine în toate astea şi ce putem face chiar noi ca să fim fericiţi. Pentru că da, putem să fim fericiţi”, afirma autorul.

Ben Bennett s-a născut în 1970 şi în prezent trăieşte în Barcelona. A urmat studii de jurnalism, teatru şi film. Înainte să îşi înceapă cariera de scriitor şi scenarist, a lucrat pentru agenţii de publicitate şi pentru diverse reviste şi ziare. Romanul său de debut, ”Solange es Wunder gibt” (2009), a devenit imediat un bestseller. A urmat ”Cină în Paradis” (Nachtmahl im Paradies, 2012; Editura ALLFA, 2014), tradus în mai multe limbi. Cel mai recent roman al său, ”Mademoiselle Melon erlebt ein Wunder”, a apărut în 2014. În 2013, Ben Bennett a ţinut un curs de creative writing la Barcelona.

Dintre nenumăratele reţete franţuzeşti care vă sunt oferite, iată şi una care ”vă va veni de hac”: Coq au vin. Se iau un pui, o sticlă de Bordeaux, 150 de grame de pancetta (o şuncă de porc condimentată), două cepe de mărime medie tăiate bucăţele, un morcov, două fire de ţelină, doi căţei de usturoi zdrobiţi, 30 de grame de unt, o lingură pastă de tomate, două linguri de făină, două linguri de coniac, patru-cinci tulpini de cimbru, 300 ml supă de pui, trei frunze de dafin, 200 de grame de ciuperci, pătrunjel tocat, sare de mare, piper proaspăt măcinat. Iar autorul Ben Benett vă recomandă două reţete pe care le veţi descoperi cu plăcere.