Invitaţie la lectură

“Grace”

Cinefilii vor avea ocazia de a privi în interiorul lumii Hollywoodiene din anii ‘50 pentru a descoperi portretul cald şi generos al aceleia care a fost mai mult decât un chip frumos pe ecran.

De o frumuseţe strălucitoare şi o eleganţă clasică, renumită pentru bunul gust fără cusur, Grace Kelly, prinţesă de Monaco, inspiră în continuare femeile din lumea întreagă. Acum mai bine de trei decenii, în anul 1982, murea într-un accident care a stârnit multe controverse fiind şi astăzi comentat. Actriţa preferată a lui Hitchcock a avut o viaţă în care evenimentele fericite şi cele tragice s-au succedat, având un impact emoţional mondial, cu recorduri de audienţă mediatică.

Biografia propusă de Thilo Wydra, la Editura RAO, ne prezintă o femeie care, dincolo de rafinamentul vieţii princiare, a fost un om fragil, dar extrem de dedicat şi hotărât. Pentru scrierea acestei cărţi, au fost scoase la iveală documente din arhivele familiilor Kelly şi Grimaldi. Autorul a luat legătura cu protagonişti ai poveştii, a străbătut traseele filmice şi biografice, deseori întrepătrunse, ale prinţesei Grace.

„Thilo Wydra scrie despre viaţa unei femei ale cărei eleganţă şi frumuseţe fascinează şi astăzi milioane de oameni”, titra Das KulturMagazin.

„Acum mai bine de trei decenii, în 1982, murea prinţesa Grace de Monaco într-un accident care a stârnit multe controverse şi este şi astăzi comentat. Fusese o actriţă iubită care a trăit o viaţă ca în filme, a câştigat un premiu Oscar, a jucat în trei filme regizate de Hitchcock, devenind actriţa lui preferată pentru a se căsători apoi cu un prinţ şi a-şi dedica a doua jumătate a vieţii actelor de caritate şi micului ei principat. O viaţă „de film” în care evenimentele fericite şi cele tragice au avut un impact emoţional mondial, stabilind recorduri de audienţă mediatică. Deopotrivă o viaţă care, chiar dacă în lumina reflectoarelor, a avut totuşi umbrele ei. Thilo Wydra ne propune o biografie care ne reaminteşte că, dincolo de rafinamentul vieţii princiare, Grace Kelly a fost o actriţă cu o bogată viaţă sentimentală, un om fragil, dar extrem de dedicat şi hotărât”.

Grace, de Thilo Wydra – o carte care se bazează pe documente de arhivă, mărturii ale contemporanilor, interviuri în exclusivitate. Este prezentată nu doar cariera actriţei Grace Kelly, culminând cu premiul Oscar, ci şi viaţa complicată pe care a dus-o ca prinţesă de Monaco. În carte este publicat şi un interviu în exclusivitate cu prinţul Albert al II-lea, fiul lui Grace.

„Am devenit principesă, înainte să am prea mult timp să mă gândesc la asta.”

Alfred Hitchcock scria: „Aparenta răceală a lui Grace semăna cu un munte acoperit de zăpadă, doar că acel munte era un vulcan”.

Ultima imagine care i-a trecut prin faţa ochilor a fost, probabil, cea a Principatului Monaco văzut din maşină. A principatului ei. Azurul mării. Lumina orbitor de strălucitoare.

„Este dimineaţa zilei de 13 septembrie 1982.

Este luni, o minunată zi de vară târzie, pe Riviera Franceză.

Soarele străluceşte. Începe o nouă săptămână.

Deodată maşina derapează puternic şi evită în ultimul moment zidul stâncos; Raimondo, şoferul camionului care rulează în spatele Roverului 3500 maro pe drumul îngust, cu serpentine, claxonează puternic. Maşina se redresează pentru moment. Accelerează din nou pe panta abruptă. Roverul 3500 nu dă niciun semn că ar încetini sau că ar frâna.

Apoi Raimondo văzu cum Roverul este proiectat la curbă în afara şoselei, cu viteză maximă, fără să frâneze. Maşina se prăbuşeşte peste stânci, în hăul adânc de peste 40 de metri şi se opreşte între copacii şi tufişurile unui teren particular. Un morman de fier, o epavă. În acest Rover maro se găseşte Grace Kelly.

Alături de ea este fiica ei în vârstă de 17 ani, prinţesa Stephanie, care supravieţuieşte prăbuşirii şi care se târăşte afară pe partea stângă a maşinii, rugând localnicii care se apropiau în grabă să cheme ajutoare: Maman, mama ei se afla în maşină.

Maman este principesa de Monaco….”

Aproximativ o sută de milioane de oameni stau în faţa televizoarelor – este un eveniment mediatic de o amploare fără precedent. Printre cei opt sute de oaspeţi îndoliaţi se găsesc demnitari din întreaga lume, vechi prieteni şi rude ale lui Grace. Poporul monegasc e în stare de şoc, micul principat se adânceşte în tristeţe.

”Şi aşa cum Kennedy şi Diana au devenit simboluri ale modernităţii, tot aşa s-a întâmplat cu James Dean, Elvis Presley, cu Marilyn Monroe şi Romy Schneider. Sau mai târziu cu Michael Jackson, Amy Winehouse ori Whitney Houston. Pentru toţi aceştia moartea a venit mult prea devreme. Transformarea lor în legendă, în simbol se datorează faptului că nu au apucat bătrâneţea, că erau chiar în mijlocul vieţii când aceasta s-a înterupt brusc. Toţi au avut o viaţă excepţională”.

Pentru milioanele de oameni care au adorat-o Grace Kelly a fost „o pânză perfectă pe care fiecare îşi putea picta propriul vis”, cum nota vechiul ei prieten Don Richardson.

Odată cu moartea lui Grace Kelly s-a născut un mit, mitul unei femei care a avut mai multe roluri şi a trăit mai multe vieţi. Deşi lumea vedea în ea o făptură superbă, a năzuit la o existenţă autentică. În adâncul sufletului simţea că nu se potriveşte, de fapt, cu artificialitatea şi vanitatea lumii filmului de la Hollywod. După ce a murit, imaginea ei a devenit nemuritoare – o femeie stilată, model ideal. O femeie care avea clasă şi un suflet pe măsură.

Iată ce mărturisea despre ea Alteţea Sa principele Albert II de Monaco: „Ea avea această forţă interioară, această capacitate de a fi independentă, şi de a-şi păstra convingerile, dar era în acelaşi timp extrem de sensibilă la lumea din jur, la alţi oameni, la nefericirea şi greutăţile lor. Încerca să-i ajute pe oameni într-un mod foarte sincer”.

„Nu te opri, nu te întoarce”

O carte scrisă fără inhibiţii, într-un ritm alert. Nu te opri, nu te întoarce este un bildungsroman picaresc despre viaţa fabuloasă a unui bărbat puternic în căutarea unui ţel.

Autorul Traian Dobrinescu nu ascunde nimic din ce i-a oferit viaţa: muncă, riscuri, aventuri de tot felul, frustrări, împliniri, îndîrjire. Totul se amestecă într-un creuzet din care ies întîmplări şocante, caractere viguroase, satul arhaic, lumea urbană care, încet-încet, metabolizează personajul. Acţiuni pe muchie de cuţit, o căutare devoratoare, o devoalare sinceră a momentelor intime, şi nu puţine, o naraţiune care antrenează realităţi complexe şi poveşti tulburătoare.

„Traian Dobrinescu ne surprinde cu o carte de amintiri dinamică, vie, intensă. Sînt amintirile unui «copil frenetic», atras de provocări, neştiind să se oprească ori să pregete, lăsîndu-se ademenit, cu voluptate, de hăţişuri, capcane şi primejdii. Autorul are darul de a istorisi ca pe nişte «chestii» banale şi de la sine înţelese fapte uimitoare, întîmplări frisonante. Şi are ce povesti. Această primă parte este dedicată imaturităţii fermecătoare şi tinereţii năprasnice şi pătimaşe care se sfîrşeşte odată cu «intrarea în cîmpul muncii» a junelui năbădăios şi în rîndul lumii, prin căsătorie, a haiducului. Necruţător cu sine şi cu alţii, Traian Dobrinescu are un spirit de observaţie uluitor, dublat de o memorie a concretului stupefiantă, iar remarcile lui sînt pregnante tocmai pentru că nu insistă asupra amănuntelor spre a le dărui şi un parfum literar. Amintirile nu se aştern delicat, ca frunzele îngălbenite ale toamnei. Un iureş al faptelor preschimbă totul în cavalcadă narativă de neoprit”, scrie Eugen Negrici.

„Anii de ucenicie ai unui fiu de oltean: o carte uimitoare prin poezie şi adevăr”, consemna Nicolae Manolescu.

Traian Dobrinescu s-a născut în comuna Orleşti, judeţul Vâlcea, la 23 mai 1949. Şcoala generală o face în comuna natală, apoi urmează cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu”, Râmnicu Vâlcea. În 1967 intră la Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, pe care o termină în 1972. De la absolvire pînă în 1989 este profesor de limba română. Din ianuarie 1990 este, pe rînd sau în acelaşi timp, jurnalist, director de teatru, om de afaceri, corespondent de război în Transnistria, are două exploatări forestiere în Siberia, cutreieră taigaua siberiană într-o aventură tumultuoasă de patru ani, scrie cărţi şi devine parlamentar liberal în 2012. Debutează ca scriitor în volumul colectiv de proză Preludii epice (Editura Eminescu, 1990), iar în 2002 şi 2004 îi apar două culegeri de texte lirice, Cîntec de violoncel (Editura Ziua) şi Urme (Editura Cartea Românească). A mai publicat două romane, Cînd Dumnezeu îmi spunea pe nume (Editura Paralela 45, 2008) şi Cei morţi înainte de moarte (Editura Aius, 2013. Este răsplătit cu Premiul „Cartea anului” al USR, filiala Craiova), şi volumul de poezii Şi urme vor rămîne toate (Editura Aius, 2014).

”Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel”

La jumătatea anilor ’60, Ion Dichiseanu o cunoaşte la Festivalul de Film de la Beirut pe Sara Montiel, actriţă şi cîntăreaţă celebră în acea vreme, şi se îndrăgosteşte de ea la prima vedere. După puţin timp, cînd Sara ajunge la Bucureşti pentru a susţine o serie de concerte, vrea să-l întîlnească.

Aşa începe povestea lor de iubire, descrisă în volumul Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel, apărut în această săptămînă la Polirom, cu o prefaţă semnată de Laurenţiu Damian.

Ea rămîne o perioadă în România şi îl însoţeşte peste tot, în restaurantele şi cluburile din Bucureşti, la teatru sau la filmări, dar şi în excursii prin ţară. Cînd primeşte propunerea de a juca într-un nou film, Sara pleacă în Spania şi cere ca rolul principal masculin să-i fie dat lui Dichiseanu. Cum însă discuţiile actorului cu autorităţile române se prelungesc, cei doi nu se mai văd timp de opt ani…

Ion Dichiseanu scria: ”Trăiam ceva ca un miraj. Topiţi unul după altul, nu vedeam şi nu auzeam nimic, eram doar noi doi. Ca doi adolescenţi… Nu am putut uita nici o clipă această dragoste nebunească şi, aşa cum s-a şi dovedit, imposibilă”.

„Confesiunea maestrului pendulează între amintiri de la filmări, unde a cunoscut celebrităţi ale vremii, şi această mare întîlnire care i-a schimbat viaţa. Dacă ne gîndim bine, nu i-a schimbat atît viaţa, cît sufletul. Impresionantă în relaţia celor doi – dar mai ales în felul în care a trăit Ion Dichiseanu această relaţie – este nevoia lui de a o privi pe Sara nu ca pe un star, ci pur şi simplu ca pe un om care, un timp, i-a fost alături. Iată de ce povestea lor nu poate fi comparată nici cu nopţile nebune de amor petrecute de celebra cîntăreaţă cu Ernest Hemingway, nici cu relaţia cu «rebelul fără cauză» James Dean, nici cu povestea ei cu Severo Ochoa, omul de ştiinţă spaniol de reputaţie internaţională, deţinătorul Premiului Nobel, sau cu actorul italian Giancarlo del Duca-Viola. Cartea lui Ion Dichiseanu este de fapt o scrisoare de dragoste. Nu un e-mail. Nu un SMS. E scrisă de mînă, pusă într-un plic cu timbru şi expediată în tolba poştaşului”, afirmă Laurenţiu Damian.

Ion Dichiseanu (n. 1933) este un cunoscut actor de teatru şi cinema. A făcut roluri memorabile pe scena Teatrului Nottara şi a jucat în filme celebre, printre care Titanic vals, Toate pînzele sus, Pentru patrie, Revanşa, Clipa (Premiul ACIN, 1979), Burebista, Misterele Bucureştilor, Supravieţuitorul. A mai publicat volumul de versuri Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză (1995).

Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel va fi lansat duminică, 10 aprilie, ora 17.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, cu participarea autorului şi a prefaţatorului volumului.

„Între păduri şi ape”

Acum câteva zile s-a lansat la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, cartea semnată de Sir Patrick Leigh Fermor Între păduri şi ape. La pas spre Constantinopol: de la Dunărea de mijloc până la Porţile de Fier, o capodoperă a memorialisticii de călătorie din prima jumătate a secolului XX.

La mijlocul anilor ’30, Paddy, un tânăr cultivat, nonconformist şi aventurier, renunţă pentru o vreme la studii şi porneşte într-o călătorie la pas prin Europa, din Olanda până la Constantinopol. Iar după patruzeci de ani, Patrick (Paddy) Leigh Fermor, consacrat deja ca unul dintre cei mai mari stilişti ai literaturii secolului XX, aşterne pe hârtie această odisee de tinereţe inspirându-se din însemnările de pe drum şi lăsându-se purtat de caleidoscopul amintirilor.

Între păduri şi ape este povestea călătoriei de la graniţa austriacă până la Porţile de Fier, printr-o Europă Centrală ce sfidează trecerea timpului şi semnele de rău augur ale istoriei. În inima ei, Transilvania interbelică văzută prin ochii drumeţului străin ne pare astăzi un tărâm îndepărtat, desprins din legendă şi mit. În păduri lumina şi penumbra au nuanţe nesfârşite, munţii ascund unghere pline de mister, conacele păstrează pitorescul vechii nobilimi, iar satele îşi etalează în tihnă tradiţiile. Şi, mai presus de toate, diversitatea oamenilor nu împiedică ospitalitatea, prietenia şi chiar dragostea, notele dominante ale acestor pagini de neuitat.

Heinrich Himmler. Corespondenţa cu soţia sa. 1927-1945

Mult timp s-a crezut că scrisorile lui Himmler adresate soţiei sale, Marga, precum şi alte documente care au aparţinut Reichsführerului SS, erau definitiv pierdute. Însă, la 60 de ani după sinuciderea acestuia şi după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, scrisorile au fost găsite la Tel Aviv, în Israel. Completându-le perfect pe cele ale Margăi, păstrate în Arhivele Federale de la Koblenz, ele constituie un tablou inedit al vieţii private a uneia dintre cele mai importante figuri ale regimului nazist.

„Astăzi este publicată corespondenţa acesti abominabil actor al istoriei: o lucrare unică din punct de vedere editorial, întru-cât ne permite accesul la scrisorile unui lider nazist de prim ordin adresate soţiei sale. scrisori furate de către soldaţii americani, apoi vândute şi, în final, ajunse, unele la Koblenz, iar celelalte la Tel Aviv…”, scria cronicarul de la Le Monde.

Autorii acestui volum Michael Wildt (profesor de istorie a Germaniei secolului XX la Universitatea Humboldt din Berlin) şi Katrin Himmler (nepoata lui Ernst Himmler, fratele mai tânăr al principalului organizator al Holocaustului. Este scriitoare şi politolog) notează: „În aceste scrisori se întrezăreşte figura unui Himmler criminal din convingere. Nu avea nevoie nici să-şi scindeze şi nici să-şi dedubleze personalitatea. Nu făcea nicio deosebire între activitatea sa de comandant al SS şi de executant al politicii de exterminare, pe de o parte, şi viaţa sa personală, pe de altă parte. Nu încerca să tăinuiască genocidul, dar nici nu făcea din el un motiv de laudă în faţa soţiei: concepea masacrul ca pe o misiune fundamentală care-i fusese încredinţată şi pe care trebuia să o îndeplinească sârguincios. În scrisorile sale nu lasă să se desluşească nici măcar umbra unei îndoieli, a unei remuşcări, pe care să fi dorit să i-o mărturisească soţiei sale.

Iată ce îi scria:

„Zvăpăiata mea dragă şi mult iubită. Tocmai am ajuns la Viena şi stau la Hotelul Rainer într-o cameră foarte frumoasă. Azi dimineaţă am dormit până la nouă şi jumătate şi mi-a prins foarte bine. Iubiţica mea bună, cât de des mă gândesc la tine în tren şi cât de des îţi văd în faţa ochilor chipul drag şi bun cu ochii albaştri şi dragi.

Azi înainte de prânz am avut diferite convorbiri. Iubi, dacă ai fi fost şi tu cu mine. Austria este plină de învăţăminte pentru mine, poporul este încă bun, stratul de sus este în general lipsit de valoare.„Zvăpăiata mea dragă şi mult iubită. Tocmai am ajuns la Viena şi stau la Hotelul Rainer într-o cameră foarte frumoasă. Azi dimineaţă am dormit până la nouă şi jumătate şi mi-a prins foarte bine. Iubiţica mea bună, cât de des mă gândesc la tine în tren şi cât de des îţi văd în faţa ochilor chipul drag şi bun cu ochii albaştri şi dragi.

Zvăpăiato, cum îţi merge ţie, îţi iei pastiluţele? Dormi după masă? Nu te oboseşte prea tare? şi ce face scumpul nostru copil, Păpuşica cea bună. Dă-i un pupic în plus de la tăticul ei călător. Ce spui despre resortisanţii germani, cât sunt de porci.

Te sărut, femeia mea iubită.”

Iar ea îi răspunde:

„Bunul meu drag. Ieri a fost familia Schonbohm aici şi mi-au spus că azi nu e parlament. Dimineaţă lucrasem cu mare hărnicie în grădină pentru că era vreme foarte frumoasă. Aud că sună la poartă, mă uit şi era doamna Schwarz (soţia trezorierului şi el membru al SS) şi nepoata lui Hitler. Am rămas fără grai. Apoi am băut cafea, relaxate şi am auzit că la Berlin au fost rebeliuni. Ţie nu ţi s-a întâmplat nimic, aşa-i?

Te sărut, a ta Marga.”

„Cartea Regelui romantic şi a fiilor fără de ţară”

„Deşi fusesem prevenit, se vedea bine că nu eram pregătit să fac faţă surprizei; am rămas o clipă fără respiraţie, ca un boxer lovit în plin plex solar, simţind că timpul se opreşte în loc. Nu trecuse foarte mult de când mai trăisem aceeaşi senzaţie… Totuşi pe el, adică ce mai rămăsese din falnicul monarh atât de atent cu ritualurile, obsedat de detalii, mai ceva, dacă vreţi, ca un maître, un şef de sală supraveghind distribuţia tacâmurilor, alinierea lor în dreapta şi în stânga talgerului sau, poftim, a paharelor rânduite după mărime şi cu destinaţia codificată pentru a fi ridicate la momente predestinate, ritualic, tocmai el, prinţul culturii, playboy-ul regal, romantic defazat cu un secol, cel mai inteligent şi creativ rege al Casei Regale să se afle depozitat – incapabil să se opună – într-o debara, ca într-un hangar de aeroport aşteptând să fie deplasat cargo. Tocmai el!”

Cartea regelui romantic şi a fiilor fără de ţară, de Vartan Arachelian – o carte-interviu care dezvăluie impresiile regelui Mihai al României cu privire la situaţia monarhiei de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi până în zilele noastre. Prezintă aspecte mai puţin cunoscute publicului cititor şi încearcă să facă lumină asupra unor momente controversate din istoria instituţiei monarhice din România.

„Cred că e una din posibilele dileme în care intră inconştient un gazetar când vrea să devină romancier, ambiţia de a-şi găsi locul în poveste. şi de a se autodenunţa, pe faţă sau prin personajele sale. Dacă mă gândesc bine, încă de la început, când am fost atras în câmpul de seducţie al gazetăriei, nu m-am împăcat uşor cu rigoarea ei de a concura cu meseria de grefier, cum că eşti chemat doar să relatezi un fapt, un eveniment fără să te implici. Bucuria de a-mi vedea semnătura în ziar avea să treacă repede şi în locul ei frustrarea, absenţa mea din reportaj nu mă îndestula ca autor, era ca o poveste căreia îi lipsea sufletul, vibraţia, palpitul vieţii martorului. Inconştient, încercam să ies din această situaţie dilematică, adică să relatez ceva în care chiar dacă nu eram actant, să fiu acolo, prezent în poveste, să găsesc un pretext care să mă transporte în scenă. Mult mai târziu avea să-mi atragă atenţia fapta unui mare meşter al suspansurilor de a se strecura fulgurant prin faţa camerei de înregistrat într-unul din cadrele de început ale filmului, de expoziţie a poveştii.

Nu ştiam încă acest subterfugiu, iar în privinţa romanelor pe care le devoram, autorul era un demiurg, nici vorbă să coboare printre muritorii de rând ai poveştii sale. Cartea aceasta m-a făcut să simt şi mai mult absenţa generaţiei de aur”, mărturiseşte autorul.

Vartan Arachelian (n. 1936) este jurnalist şi scriitor, realizator de programe pentru radio şi televiziune, autor de anchete şi reportaje, bine-cunoscut prin emisiunile de la TVR încă dinainte de 1990. După 1990 a fost directorul primului post independent de televiziune din România, SOTI.

În 1991 i s-a acordat premiul APTR pentru interviu, pentru dialogul cu Petre Ţuţea din cadrul emisiunii „Cuvântul care zideşte“, iar în 1993 premiul APTR pentru anchetă TV.

Este scenarist şi regizor de film documentar (Oamenii mării, Oglinzile oraşului, Cuvântul care zideşte, Frica şi adevărul – Dosarul Căciulaţi).

A publicat mai multe cărţi, dintre care menţionăm: Cum învăţam să trăim (1977), Toamnă pătimirii noastre (1980, 2006), Duminică după Infern (1983, 2006), Ediţie specială (1990), Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian (1992, 1996, 2014), Faţă în faţă cu Petre Roman (1996), În faţa dumneavoastră. Revoluţia şi personajele sale

(1998), Noaptea bastarzilor (2000, 2003), Siruni – Odiseea unui proscris (2012), Numele şi Umbră (2012), Istoria şi fantomele sale. „Chestiunea armeana” în arhivele diplomatice româneşti (2014), Tranziţia. Primii 25 de ani (2014; în colaborare cu Alina Mungiu-Pippidi).

”Puţin sub linie”

Robert Şerban este laureatul Premiilor Radio România Cultural, ediţia 2016, la secţiunea poezie, pentru volumul Puţin sub linie, apărut la Editura Cartea Românească.

De cîte ori nu ne-am dorit să fim ultimii, dar, în acelaşi timp, primii deasupra liniei? Adică între cîştigători, deşi cei de pe urmă dintre ei. Nimeni nu are chef să piardă. Numai că viaţa te aduce, cîteodată, sub linie. Dacă ai noroc, mai ieşi la suprafaţă, mai tragi o gură de aer, arunci o privire, poate chiar… pluteşti. Măcar un timp. În această carte sînt „poveşti” despre cum e sub linie, de ce s-a ajuns acolo, ce se întîmplă pe acolo, cum şi dacă se mai iese la suprafaţă. Robert Şerban pare că scrie atît de firesc şi de simplu, încît uneori ai impresia că ai mai citit undeva cuvintele sale. În propriile-ţi gînduri, probabil.

„În urmă cu cîtva timp, Robert Şerban ducea pînă în pînzele albe poetica suprafeţei: o suprafaţă îndelung şlefuită, a ultimelor gesturi şi, într-un sens, a ultimelor cuvinte. Acum, în acest nou şi neaşteptat Puţin sub linie, reinventează o poetică a stării lucrurilor, a singurei-frici-care-contează, a texturilor realităţii care se află imediat sub suprafaţă, a cuvintelor mici care te trec podul. Eu am trecut podul ăsta cu Robert Şerban şi am rămas în continuare puţin sub linie”, scrie Simona Sora.

Robert Şerban s-a născut la 4 octombrie 1970, în Turnu Severin. Este absolvent al Facultăţii de Arte şi Design şi al Facultăţii de Construcţii, amîndouă din Timişoara, unde şi locuieşte.

Cărţi: Fireşte că exagerez (poezie, 1994, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România), Odyssex (poezie, 1996), Piper pe limbă (interviuri, 1999, Premiul Filialei Timişoara a USR), Pe urmele marelui fluviu (coautor, poezie, 2002), Timişoara în trei prieteni (coautor, poezie, 2003), A cincea roată (interviuri, 2004, Premiul Filialei Timişoara a USR), Barzaconii (proză, 2005), Cinema la mine-acasă (poezie, 2006, Premiul revistei Observator cultural şi al Filialei Timişoara a USR), Athénée Palace Hotel (coautor, teatru, 2007), Ochiul cu streaşină (publicistică, 2007), O căruţă încărcată cu nimic (coautor, poezie, 2008), Moartea parafină (poezie, 2010, Premiul revistei Luceafărul de dimineaţă şi al Filialei Timişoara a USR), Naraţiunea de a fi. Robert Şerban în dialog cu Şerban Foarţă (2013), Gura păcătosului. Dialog cu Valeriu Armeanu (2014), Timişoara. Artişti ai Generaţiei ’80 (critică de artă, 2015).

”Doctrina secretă a templierilor”

Au avut templierii o doctrină secretă, opusă celei oficiale, a Bisericii? Această doctrină era aceeaşi pentru întreg Ordinul? Care au fost dogmele acesteia, izvoarele, relaţia cu marile erezii ale secolului al XIII-lea? Era această doctrină un pericol social atât de ameninţător pentru a justifica măsurile prin care Biserica şi Regalitatea au distrus Ordinul Templier? Aceste întrebări i-au măcinat multă vreme pe istorici. Abatele Vertot vedea aici „enigma cea mai impenetrabilă pe care istoria a lăsat-o posterităţii să o descifreze”, iar Napoleon nu credea că va fi descifrată vreodată: „Cum oare”, spunea el, „după cinci sute de ani ar mai fi posibil ca cineva să spună dacă templierii erau vinovaţi sau inocenţi, dacă până şi contemporanii lor erau împărţiţi în două tabere?”.

Au trecut aproape opt veacuri, iar misterul templierilor, deşi s-au scris mii de cărţi despre acest Ordin contestat, este departe de a fi dezlegat. Cu toate acestea, descoperiri arheologice importante, noi documente din arhiva Vaticanului şi cercetări serioase de ultimă oră au început să înlăture treptat multe dintre valurile aşternute peste atâtea întrebări fără răspuns.

Cartea lui Jules Loiseleur răspunde în parte acestor întrebări, fiind o profundă şi convingătoare cercetare a surselor care au influenţat Ordinul Templului. Este o incursiune amplu documentată prin istoria religiei creştine şi păgâne, în căutarea rădăcinilor secrete ale templarismului, care, în ultimă instanţă, se dovedeşte a fi un râu umflat de multe izvoare doctrinare de diferite provenienţe.

”Cartea şoaptelor”, nominalizată la Premiul Ambasadorul Noii Europe

Romanul Cartea şoaptelor (Polirom, 2009; ediţia a II-a, 2012), de Varujan Vosganian, se află pe lista scurtă a titlurilor nominalizate la Premiul „Ambasadorul Noii Europe”, ediţia 2016, oferit de Centrul European pentru Solidaritate din Gdańsk şi Colegiul Europei de Est „Jan Nowak-Jeziorański” din Wrocław.

Oferit anual, premiul se acordă celei mai bune cărţi publicate în limba poloneză în anul 2015, carte care înfăţişează evoluţia istorică şi realităţile contemporane ale Europei.

Dintre titlurile publicate în anul 2015 în limba poloneză, au fost selectate 75 de titluri pentru lista lungă, pentru ca doar cinci dintre acestea să intre pe lista scurtă, pentru selecţia finală.

Festivitatea de decernare a premiului va avea la Gdańsk, în data de 24 mai 2016.

Cartea şoaptelor a apărut în limbile: olandeză (Pegasus), germană (Paul Zsolnay, Büchergilde – ediţie bibliofilă), spaniolă (Pre-Textos), italiană (Keller Editore), armeană (Editura Uniunii Scriitorilor din Armenia, Antares), bulgară (Avangard Print), franceză (Editions de Syrtes), ebraică (Hakibbutz Hameuchad), cehă (Havran), suedeză (2244), portugheză (ediţie digitală), maghiară (Orpheusz), polonă (Książkowe Klimaty) şi persană (Ketabe Miamak). Noi traduceri ale romanului vor apărea în limbile sîrbă (Laguna), croată (Sandorf), norvegiană (Bokvennen), engleză (Yale University Press), armeană (o nouă versiune, Editura Sfîntului Scaun de la Ecimiadzin).

Declarat bestsellerul anului 2013 în Armenia, romanul este, de asemenea, integral sau parţial tradus în limbile rusă şi arabă, acordarea drepturilor de publicare fiind în curs de negociere.

Cartea şoaptelor a obţinut Premiul „Cartea anului 2009”, acordat de revista România literară, cu sprijinul Fundaţiei Anonimul, Premiul revistei Observator cultural pe anul 2009, Marele premiu Niram Art – Trofeul Mihail Sebastian, acordat de revista multiculturală Niram Art, în colaborare cu Institutul Cultural Român de la Madrid, Premiul „Mihail Sadoveanu”, oferit de revista Viaţa Românească, Premiul pentru proză al revistei Argeş, Premiul „Gheorghe Crăciun”, oferit în cadrul colocviului „Generaţia 80”, Premiul revistei Convorbiri literare pe anul 2009, Premiul Academiei, acordat celei mai bune lucrări în proză a anului 2009. A fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2009.

Romanul Cartea şoaptelor a mai obţinut o nominalizare la unul dintre cele mai importante premii literare din spaţiul german, Premiul Tîrgului de Carte de la Leipzig.

Varujan Vosganian (n. 1958) este poet şi prozator. A publicat volumele de versuri: Şamanul albastru (Editura Ararat, 1994), Ochiul cel alb al reginei (Editura Cartea Românească, 2001), Iisus cu o mie de braţe (Editura Dacia, 2005), Cartea poemelor mele nescrise (Editura Cartea Românească, 2015) şi volumele de proză: Statuia comandorului (nuvele – Editura Ararat, 1994), Cartea şoaptelor (roman – Editura Polirom, 2009, 2012), Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (nuvele – Editura Polirom, 2013). Cărţile sale au fost premiate sau nominalizate la importante premii în ţară şi în străinătate. Traduceri, prezentări, lecturi publice, precum şi comentarii critice ori eseuri din şi despre scrierile sale au fost realizate în numeroase ţări ale lumii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.