Invitaţie la lectură

 Ne plac romanele de aventuri, de dragoste, ne place să citim thrillere sau să ne scufundăm în lumile imaginare închipuite de maeștrii scrisului. Uneori însă ne dorim altceva și atunci ne întoarcem spre nonficțiune, spre acele povești adevărate din care, de asemenea, putem învăța ceva. O carte despre petrol, bani și crime, o alta în care fostul director FBI ne vorbește despre etica puterii, povestea unor prizonieri care evadează dintr-o fortăreață medievală  – iată ce include selecția noastră de astăzi.

„Crimele din Osage County – Luna Floare și istoria FBI!” 

O carte despre petrol, bani, crime, semnată de David Grann. În anii 1920, populația cu cel mai mare venit per capita din lume erau membrii Națiunii Indiene Osage din statul Oklahoma. După ce sub pământurile lor a fost descoperit petrol, cei din Osage County mergeau în limuzine conduse de șoferi și construiau conace și își trimiteau copiii la studii în Europa. Apoi, unul câte unul, au început să fie uciși. Pe măsură ce numărul cadavrelor creștea, proaspăt înființatul FBI a preluat acest caz, care a devenit una dintre primele investigații majore ale organizației. Dar instituția era coruptă și la început a făcut harcea-parcea cazul. În cele din urmă, tânărul director J. Edgar Hoover a apelat la un fost pădurar texan pe nume Tom White pentru a rezolva misterul. Împreună cu membrii triburilor din Osage County, echipa de agenți sub acoperire FBI a scos la lumină una dintre cele mai sinistre conspirații din istoria recentă a Americii.

Una dintre cele mai bune cărti de non-ficţiune ale anului 2017, potrivit revistei Time. “Grann dă viaţa unui dintre cele mai brutale episoade de violenţă împotriva americanilor nativi din istoria modernă a Statelor Unite. Spune istoria acestor crime, a conspiratorilor şi a noului tip de oameni ai legii de la FBI care i-au vânat pe aceştia. De asemenea, Grann dezvăluie un complot şi mai grav, cel al rasismului instituţional şi al violenţei din societatea americană, precum şi al exploatării popoarelor indigene”, scrie The New Republic.

“FEMEIA ÎNSEMNATĂ

„Niciun rău nu ameninţa să tulbure acea noapte

promiţătoare, pentru că ea ascultase; nu se auzise

nicio voce a răului; niciun ţipăt de bufniţă nu înfiorase

liniştea aceea deplină. Ştia asta pentru că

ascultase toată noaptea.“

John Joseph Mathews, Sundown

Dispariţia

În aprilie, milioane de floricele acoperă dealurile ameninţătoare şi preriile vaste ale districtului Osage de pe teritoriul statului Oklahoma. Sunt panseluţe, flori de Grăsiţă de iarnă şi mici albăstrele. Scriitorul Osage John Joseph Mathews a remarcat că galaxia de petale lasă impresia că „zeii au aruncat cu confetti“ . În mai, atunci când coioţii urlă sub o lună tulburător de mare, plantele mai înalte, precum telegraful sau rujii galbeni, încep să se ridice deasupra florilor mai mici, furându‑le lumina şi apa. Capetele micilor flori se lasă în jos, iar petalele lor se desprind, fiind purtate de vânt, şi nu peste mult timp ajung să fie îngropate sub pământ. De aceea indienii Osage consideră luna mai perioada în care astrul selenar ucide florile.

Pe 24 mai 1921, Mollie Burkhart, rezidentă a oraşului Gray Horse din Oklahoma, înființat de cei din tribul Osage, a început să se teamă că uneia dintre cele trei surori ale ei, Anna Brown, i se întâmplase ceva. În vârstă de 34 de ani şi cu aproape un an mai mare decât Mollie, sora ei, Anna dispăruse cu trei zile în urmă. Anna se ducea adesea pe la „chefuri“ – după cum le numeau cu dispreţ cei din familie –, unde obişnuia să danseze şi să bea cu prietenii până în zori. Dar de această dată trecuse o noapte întreagă, apoi încă una, iar Anna tot nu apăruse pe veranda din faţa casei lui Molly, aşa cum făcea de obicei, cu părul ei lung şi negru uşor ciufulit şi cu ochii întunecaţi strălucind ca nişte mărgele de sticlă.

Annei îi plăcea să se descalţe la intrare, iar lui Mollie îi era dor de zgomotul liniştitor pe care‑l făcea sora ei atunci când se mişca încet prin casă. În schimb, acum nu mai rămăsese decât liniştea – o linişte la fel de apăsătoare precum întinderea nemărginită a câmpiilor.

Mollie o pierduse deja pe sora ei, Minnie, cu aproape trei ani în urmă. Moartea acesteia venise pe neaşteptate, totul petrecându‑se cu o viteză fulgerătoare, şocantă şi, deşi doctorii o puseseră pe seama „unei ciudate boli cronice“ , Mollie avea îndoielile ei: Minnie avea doar 27 de ani şi fusese întotdeauna o fată perfect sănătoasă.

La fel ca părinţii lor, Mollie şi surorile ei erau înscrise în registrul cadastral al indienilor Osage, ceea ce însemna că se numărau printre membrii luați în evidență ai tribului. De asemenea, asta însemna că deţineau o avere. La începutul anilor 1870, indienii Osage fuseseră strămutaţi de pe pământurile lor din Kansas într‑o zonă cu teren arid şi pietros – o rezervaţie nesemnificativă din partea de nord‑est a Oklahomei –, doar ca să descopere, câteva decenii mai târziu, că pe acel teritoriu se aflau câteva dintre cele mai mari zăcăminte de petrol din Statele Unite. Pentru a obţine acel petrol, prospectorii trebuiau să le plătească indienilor Osage redevenţe şi chirii. La începutul secolului XX, fiecare persoană înscrisă în registrul cadastral al tribului a început să primească trimestrial câte un cec. Suma a fost iniţial de numai câţiva dolari, dar în timp, pe măsură ce tot mai mult ţiţei era extras, dividendele au crescut, devenind sute, apoi mii de dolari. Şi în fiecare an plăţile s‑au mărit, practic, la fel ca pâraiele preriei, care se unesc pentru a forma râul Cimarron – cel lat şi tulbure –, până ce membrii tribului ajunseseră să acumuleze în total milioane şi milioane de dolari. (Doar în 1923, tribul adunase mai mult de 30 de milioane de dolari, o sumă care în ziua de astăzi ar fi echivalentă cu 400 de milioane de dolari.)

Indienii Osage erau consideraţi cei mai bogaţi oameni din lume, având cele mai mari venituri pe cap de locuitor.

„Ascultaţi şi vă minunaţi!“ , exclama săptămânalul Outlook din New York. „În loc să moară de foame, indianul… se bucură de un venit regulat care‑i face verzi de invidie pe bancheri.“ Publicul ajunsese să fie fascinat de prosperitatea tribului, care contrazicea imaginile indienilor americani din trecut, la primul contact brutal al acestora cu oamenii albi, păcatul originar în urma căruia se născuse această ţară. Reporterii îi aţâţau pe cititori cu tot felul de poveşti despre „plutocraţii indieni Osage“  sau „milionarii roşii“ , cu vilele lor din cărămidă şi teracotă, cu candelabrele şi inelele lor cu diamante, cu blănurile scumpe şi maşinile lor cu şofer. Un scriitor se declara uimit de faptul că fetele din tribul Osage mergeau la cele mai bune şcoli cu internat din regiune şi purtau haine franţuzeşti somptuoase, de parcă „une très jolie demoiselle  nimerise întâmplător în această mică rezervaţie direct de pe bulevardele Parisului“ . În acelaşi timp, reporterii vânau orice indiciu legat de modul de viaţă tradiţional al indienilor Osage, care părea să stimuleze imaginaţia publicului în privinţa „acestor sălbatici“. Într‑un articol se menţiona că „o mulţime de automobile scumpe înconjoară un mare foc de tabără, unde posesorii arămii ai acestora, înfăşuraţi în pături viu colorate, pregătesc carnea în stilul lor primitiv“.

„Castelul vulturilor” 

„Captivant… Un alt exemplu strălucit al unui autor care oferă încă o carte senzaţională cu o poveste de război adevărată”, consemnează Soldier Magazine.

Castelul Vincigliata, o fortăreaţă medievală construită pe colinele Toscanei, lângă Florenţa, a fost transformat într-un lagăr de prizonieri de război la ordinul dictatorului Benito Mussolini.  În lagăr, pe lângă ceilalţi prizonieri, se află treisprezece dintre ofiţerii britanici şi din Commonwealth capturaţi pe durata campaniilor din Africa de Nord şi Creta.

Thrillerul Castelul vulturilor, de Mark Felton, va fi ecranizat de compania Entertainment One, din Hollywood, iar în prezent se afla în stadiul de pre-producţie.

„O poveste din timpul ultimului război mondial, extraordinară, uitată în mare parte, dar readusă în atenţie de talentul lui Felton”, scrie Daily Mail

„Bărbatul scund, vânos, cu mustaţă căruntă, tunsă militărește, cunoscut, pur și simplu, sub numele „Dick“, stătea incomod între doi colegi de detenţie, pe o bancă din piatră încălzită de soarele strălucitor al Toscanei. Era îmbrăcat civil, cu un costum gri, simplu, iar în spate purta un rucsac improvizat, voluminos, gata să plesnească. La curea avea o bucată ciudată din lemn, triunghiulară, prevăzută cu un cârlig de metal în partea mai îngustă. Terasa pe care stăteau cei trei bărbaţi se afla în partea de vest a fortăreţei centrale a castelului, care avea, de fapt, o terasă inferioară și una superioară, înconjurate de un zid gros de protecţie din piatră, înalt de vreo doi metri și jumătate. Partea de sus a acestuia era prevăzut cu creneluri medievale. Prizonierii foloseau terasa inferioară drept teren de sport, în timp ce paznicii îi urmăreau de pe terasa superioară, pentru a-i împiedica să fraternizeze . Construit din piatră cenușie, castelul trona impunător pe un deal înalt, stâncos, din apropierea comunei Fiesole, la opt kilometri de splendoarea renascentistă a provinciei Florenţa. Era o fortăreaţă medievală în stil neogotic, pantele din jurul dealului stâncos pe care se afla fiind înconjurate de chiparoși, pini și tufe.

Dincolo de zidul enorm era o pantă abruptă, care ducea direct la stâncile solide pe care fusese construit castelul cu multe secole înainte. Două turnuri înalte, cu creneluri, se ridicau în partea de nord a castelului, cu vedere spre poarta principală și spre drumul care ducea către comuna din apropiere, iar câteva case cu acoperișuri din ţiglă și câmpuri mici stăteau înghesuite la poalele dealului. Priveliștea era uluitoare – dealuri verzi se întindeau tocmai până în Florenţa. În zilele frumoase, se vedea cupola aurită a Domului Santa Maria del Fiore lucind în soare ca o nestemată.

Inima lui Dick îi bătea nebunește. Aștepta momentul potrivit ca să evadeze. Avea la dispoziţie doar câteva secunde pentru a se avânta cu îndrăzneală spre libertate. Era riscant să încerce așa ceva ziua în amiaza mare, dar n-avea de ales. Noaptea, Dick și colegii lui erau închiși în camerele lor, într-o altă parte a castelului, iar accesul la terasă le era restricţionat.

În Toscana, la sfârșitul lunii iulie 1942, era căldură și zăpușeală și Dick asuda în costum așteptând semnalul de pornire. Ochii lui albaștri și ageri îi urmăreau cu atenţie pe camarazii săi cum își ocupau poziţiile pentru a-l ajuta să scape.

Deodată, fu dat semnalul. Dick nu ezită. Se ridică în picioare pe bancă, stând cu faţa spre zid, își înălţă braţele și încordă picioarele. Camarazii lui, aflaţi de-o parte și de alta, îl prinseră de tălpi și, așa cum exersaseră de atâtea ori, îl catapultară cu forţă. Dick întinse braţele până când se prinse cu degetele de partea de jos a terasei paznicilor și se trase în sus cu toată puterea. Cu un efort supraomenesc, se luptă să ajungă pe terasă, pedalând prin aer cu picioarele-i scurte, în timp ce braţele simţeau din plin efortul. Cuprins de panică, generalul-locotenent sir Richard O’Connor, eroul care-i înfrânsese pe italieni în Africa și luase 130 000 de prizonieri, scrâșni din dinţi din cauza efortului. Considerat un deţinut despre care se credea că n-ar ) pus la cale un plan de evadare, iată că Dick hotărâse altfel. Tentativa lui va fi recunoscută mai târziu drept una dintre cele mai îndrăzneţe evadări din istoria celui de-al Doilea Război Mondial”.

Mark Felton s-a născut în oraşul şi districul metropolitan Colchester, comitatul Essex, regiunea East, Anglia, în 1974. Înainte de a-şi lua doctoratul la Universitatea Essex, unde a fost lector în Istorie, a predat zece ani în Shanghai, la Universitatea Fudan, una dintre cele mai prestigioase din China. De asemenea, a pus bazele organizaţiei de caritate Royal British Legion Poppy Appeal pentru China de Est si a fost instructor în educaţie pentru Armata Republicii Populare Chineze. Felton a fost implicat în mai multe proiecte comemorative şi istorice despre cel de-al Doilea Razboi Mondial, în asociere cu guvernul britanic si Ministerul Apărării, bazate pe descoperirea a patru morminte ale unor soldaţi britanici ucişi în Shanghai de japonezi în 1937. Multe dintre cărţile lui Felton au fost traduse şi publicate în Brazilia, Cehia, Polonia, Slovacia şi România.

 „Loialitate pusă la încercare” 

O carte despre adevăr, minciuni și etica puterii. În Loialitate pusă la încercare, James Comey, fost director FBI, împărtășește unele experiențe cu care s-a confruntat pe parcursul carierei sale de peste două decenii ca parte a guvernului Statelor Unite, explorând ce înseamnă leadershipul etic în practică și cum duce acesta la deciziile corecte. Călătoria lui Comey oferă o perspectivă fără precedent asupra coridoarelor puterii și o remarcabilă lecție privind leardshipul eficace. James Comey a fost director al Biroului Federal de Informații american din 2013 până în 2017, fiind numit în funcție de președintele Barack Obama. De la urmărirea și condamnarea Mafiei și a Marthei Stewart la schimbarea politicilor administrației Bush privind tortura și supravegherea electronică, la supravegherea investigării e-mailului lui Hilary Clinton, precum și a legăturilor dintre campania prezidențială a lui Donald Trump și Rusia, Comey a fost implicat în unele din cazurile cu cea mai mare miză politică din istoria recentă.

“Cine sunt eu ca să le spun altora ce înseamnă leadershipul etic? Oricine pretinde că scrie o carte despre leadership etic poate părea arogant, ba chiar ipocrit. Cu atât mai mult cu cât acel autor este o persoană care a fost concediată într-un mod public şi greu de uitat de la ultima sa slujbă. Înţeleg tendința de a considera că orice carte scrisă pe baza experienţei de viaţă poate părea un exerciţiu de vanitate, motiv pentru care am rezistat multă vreme imboldului de a scrie eu însumi o astfel de carte. Însă m-am răzgândit dintr-un motiv important. Ţara noastră trece prin momente de pericol, cu un mediu politic unde adevărurile factuale sunt puse în discuţie, adevărurile fundamentale sunt atacate, minciuna devine normalitate, iar comportamentele lipsite de etică sunt ignorate, scuzate sau chiar răsplătite. Povestea asta nu se petrece doar în capitala naţiunii noastre şi nu doar în Statele Unite. Este vorba despre o tendinţă îngrijorătoare, care a atins multe instituţii de pe teritoriul american şi din restul lumii – consiliile de administraţie ale marilor companii, redacţiile de presă, campusurile universitare, industria de entertainment şi chiar sportul profesionist şi cel olimpic. Unii dintre cei care au escrocat, au mințit sau au comis abuzuri au dat deja socoteală. Pentru alţii rămân valabile doar scuzele, justificările şi încăpăţânarea celor din jurul lor de a se uita în altă parte sau chiar de a încuraja comportamentele rele.

Ca atare, acum este momentul cel mai potrivit pentru a examina leadershipul etic. Deşi nu sunt expert în acest domeniu, am studiat, am citit şi am meditat pe tema leadershipului etic încă de pe vremea când eram student şi m-am zbătut zeci de ani ca să îl pun în practică. Nu există niciun lider perfect care să ofere altora astfel de lecţii, aşa că ne rămâne nouă, cei cărora ne pasă de astfel de lucruri, să stimulăm conversaţii, să ne provocăm pe noi înşine şi să-i provocăm pe liderii noştri să facă lucrurile mai bine”, mărturiseşte James Comey.

Mai presus de loialitatea fata de lideri este loialitatea fata de adevăr. James Comey a fost director al FBI din 2013 pana in 2017. Anterior a fost procuror general al Districtului Sudic al New Yorkului si asistent al procurorului general, în timpul administratiei lui George Bush.

“Pentru foştii mei colegi, oamenii de carieră

din Departamentul de Justiţie şi din FBI,

al căror devotament față de adevăr face

ca America să fie în continuare măreaţă ».

Nota autorului

« M-am gândit mult la titlul acestei cărţi. Într-un anume sens, titlul a apărut în mintea mea în cadrul unei întâlniri bizare la o cină de la Casa Albă, unde un nou preşedinte al Statelor Unite îmi cerea loialitatea – faţă de el personal –, mai presus de îndatoririle mele de director FBI faţă de poporul american. Însă, într-un alt sens, mai profund, acest titlu este încununarea a patru decenii petrecute în domeniul justiției, ca procuror federal și avocat privat, şi a muncii depuse în colaborare cu trei preşedinţi americani. În tot acest timp şi în toate aceste calităţi am învăţat de la cei din jurul meu şi am încercat să transmit mai departe celor cu care lucram că există o loialitate mai înaltă în vieţile noastre, ale tuturor – nu loialitatea faţă de o persoană, faţă de un partid sau faţă de un grup. Această loialitate supremă este faţă de valori perene şi, cel mai important, faţă de adevăr. Sper ca această carte să fie utilă în stimularea noastră, a tuturor, să medităm la valorile care ne susţin, şi să căutăm leadershipul care întruchipează acele valori »

Hoda Barakat, scriitoarea nominalizată la “International Man Booker Prize”, la Bucureşti

Editura Trei vă invită luni, 29 octombrie, la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu la lansarea romanului Împărăția pământului. Scriitoarea se va afla la București la invitația Ambasadei Libanului în România.

La evenimentul moderat de Virginia Costeschi, coordonator editorial al Grupului Editorial Trei vor lua cuvântul: Conf. univ. dr. Laura Sitaru, traducătoarea cărții și Ana Maria Luca, corespondent extern pentru Orientul Mijlociu.

Lansarea se va încheia cu o sesiune de autografe.

Romanul Împărăția pământului este o cronică magistrală a vieții într-o comunitate maronită din Munții Libanului, care explorează originile violenței din această regiune a lumii.

Un bărbat moare într-o furtună de zăpadă, iar copiii săi, Salma şi Tannus, îşi asumă noi destine. Salma îşi dedică viața unei cauze nobile: să alunge ghinionul care planează asupra micii sale familii.
Tannus este obligat să fugă în Siria şi să descopere în exil că are o voce divină. Viețile lor devin fundaluri pentru microistorii antagonice, luminoase ori întunecate, duioase sau hâtre, religioase ori răzvrătite.
Începând din perioada Mandatului Francez şi până în 1975, când a izbucnit războiul civil, Hoda Barakat evocă aproape şaptezeci de ani de istorie a Libanului, uneori tragică, alteori absurdă.
Folosind o multitudine de perspective, Barakat descrie cu precizie şi cu nostalgie gesturile vieții de zi cu zi, ritualurile religioase şi limbajul plin de culoare al localnicilor.
Un roman genial, emoționant şi burlesc, al uneia dintre cele mai valoroase autoare libaneze.

“Unicitatea acestui roman caleidoscopic, a acestei imersiuni aproape etnologice pe care un scriitor o face în propria comunitate, constă în aceea că totul poate fi adevărat şi că nimic nu este în întregime adevărat… Singurele poveşti pe care le auzim sunt cele ale țăranilor: miniaturale, monstruoase, uneori luminoase, dar cel mai adesea aspre şi cenuşii, întocmai precum Munții Liban”, apreciază Le Monde des Livres

Hoda Barakat s-a născut în 1952, la Beirut. A absolvit Universitatea Libaneză cu o diplomă în literatură franceză. A fost profesoară, traducătoare şi jurnalistă înainte de a se muta la Paris împreună cu cei doi fii ai săi, în 1989, spre sfârşitul războiului civil din Liban.
În 2013, a fost prima bursieră de origine arabă invitată la Universitatea din Texas în cadrul Austin Middle Eastern Studies Program, precum şi la Universitatea din Virginia.
A publicat cinci romane, două piese de teatru, un volum de povestiri şi o carte de memorii. De asemenea, a fost coautoare a unor volume scrise în franceză. Cărțile ei au fost traduse în mai multe limbi.
În 2002, a fost decorată cu Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2008 cu Chevalier de l’Ordre du Mérite National.

Acest volum a fost tradus cu ajutorul Sharjah International Book Fair Translation Grant Fund.

Éric Vuillard, laureatul Premiului Goncourt 2017, la București

Recent, Editura Litera a lansat volumul Ordinea de zi, în prezența autorului și a invitaților săi.
Au participat Éric Vuillard, Mihaela Dedeoglu, Luiza Vasiliu, Marius Constantinescu, moderator Bedros Horasangian.  Interpret Nadine Vlădescu.
Născut în 1968 la Lyon, Éric Vuillard este un scriitor și cineast francez. A fost recompesat cu nenumărate premii literare, iar în 2017 a primit Premiul Goncourt pentru cea mai recentă carte a sa, Ordinea de zi (L’ordre du jour, 2017), tradusă și publicată în foarte scurt timp pentru cititorii români de către Editura Litera.

Romanul prezintă întâlnirea secretă din 20 februarie 1933 dintre douăzeci și patru de mari industriași germani și oficiali naziști de rang înalt veniți să ceară sprijin financiar  pentru Partidul Național-Socialist înaintea alegerilor legislative. Satisfăcuți de perspectivele care li se oferă, magnații își deschid larg pungile, gest care va avea consecințe cumplite pentru întreaga lume.

Pe 12 martie 1938, anexarea Austriei este în curs, o zi menită să rămână în istorie; jurnalele de știri înfățișează o armată motorizată în mișcare, o forță teribilă, inexorabilă. În spatele propagandei țesute cu talent de Goebbels se desfășoară însă un surogat de Blitzkrieg, căci panzerele se defectează unul după altul pe drum. Adevărata istorie a Anschlussului este departe de imaginea cunoscută îndeobște. Nu tăria de caracter sau hotărârea nestrămutată a unui popor aduc victoria, ci o combinație între intimidare și cacealma.

Prin această  relatare intensă și captivantă, Éric Vuillard avertizează cu privire la pericolul orbirii voite și amintește că, în ultimă instanță, cel mai rău deznodământ nu este inevitabil.

„Ordinea de zi este o carte de o forță uluitoare în simplitatea ei”, notează Le Monde
„Ordinea de zi este o carte sinistră, amuzantă și inclasabilă, nici relatare istorică, nici roman – sau ambele în același timp. Pe scurt, Vuillard a inventat un gen. Ar trebui să i se dea un nume”, consideră L’Opinion
„Concentrându-se asupra acestei perioade istorice, Éric Vuillard propune în subsidiar o reflecție asupra modului în care ne raportăm în prezent la actualitate, la discursurile politice, la adevăr”, apreciază La Croix
„În Ordinea de zi, autorul nu se apleacă asupra deținătorilor puterii în maniera unui istoric, ci  folosind lupa entomologului, observându-i cum se agită într-un joc pe care nu pot decât să-l piardă”, scrie Le Figaro
„Oferind Premiul Goncourt romanului Ordinea de zi, care tratează subiectul anexării Austriei de către Hitler, juriul a încoronat o apariție editorială discretă, neașteptată, dar excelentă”, afirmă L’OBS
„Mai mult decât o frescă, Ordinea de zi constituie și o reflecție despre aproprierea în cheie hollywoodiană a temei războiului” –  Libération
„Scriitura lui Éric Vuillard, orfevrărie în stare pură, scoate la iveală detaliile în care, după cum o știm cu toții, se ascunde diavolul”, caracterizează în articolul său Le Monde des livres
„O carte cu calități literare impresionante, de o densitate surprinzătoare” – La Libre Belgique
„Această carte imposibil de definit, dar necesară este și o operă consacrată limbajului, greutății pe care o au cu adevărat cuvintele” – Le Canard Enchaîné

“Ludovic al II-lea al Bavariei sau Regele Nebun”

De mai bine de un secol și jumătate, viața și destinul tragic al regelui Ludovic al II-lea al Bavariei continuă să fascineze. Se știe că suveranul a fost declarat nebun și a murit în condiții misterioase, după ce a construit castele fabuloase, bijuterii ale Germaniei de Sud.

A reînsuflețit lumea cavalerilor medievali și a fost un mare admirator al secolului al XVII-lea francez. A reușit să impună opera muzicală a lui Richard Wagner, salvându-l pe compozitor de la faliment. A fost primul mecena al festivalului de la Bayreuth. A fost, totodată, straniul confident al verișoarei sale, celebra Sisi, împărăteasa Austriei și regina Ungariei. S-a luptat pentru identitatea regatului său în interiorul Imperiului German. Apoi, copleșit de prăbușirea propriilor idealuri, s-a refugiat în munți, construind palate de basm și izolându-se într-o lume pe care nimeni nu o putea atinge sau distruge. A murit pe malurile lacului Starnberg, în împrejurări bizare. Accident? Suicid? Asasinat?

Ludovic al II-lea nu este numai cel mai faimos rege al Bavariei, dar rămâne și cel mai enigmatic.

Cartea lui Jean des Cars este o poveste captivantă a unui destin cu aură romantică, un omagiu adus unei moșteniri artistice incontestabile, dar totodată și o încercare temerară de reabilitare a unui mare nedreptățit al istoriei.

Grație unei cercetări minuțioase în arhive și unei atente munci de investigație, Jean des Cars reușește să contureze portretul unui rege excentric, iubitor al artelor, inițiator al unor proiecte arhitectonice extravagante și să explice viața și moartea acestui monarh vizionar, multă vreme victimă a unei reputații nemeritate:

„Vizitând Bavaria, am căzut pradă, la rândul meu, dorinței de a-l cunoaște mai bine pe acest rege neînțeles de contemporani, însă reabilitat de mulțimile care, an după an, îi descoperă palatele ori vizitează Bayreuthul, templu al artei wagneriene, al cărui promotor și mecena a fost.

În Germania, și firește în Bavaria, Ludovic al II-lea este subiectul unei vii admirații, ba chiar venerații. De când mi-am început documentarea, în 1972, Ludovic al II-lea al Bavariei a redevenit, dincolo de frontiere, un personaj la modă. După literatură, cinematografia și televiziunea au învăluit cu lumina lor magică acest rege neobișnuit”, se destăinuie autorul

Născut la Paris în 1943, Jean des Cars (pe numele întreg Jean Marie de Pérusse des Cars) este un scriitor și jurnalist francez, colaborator la Paris Match, Figaro Magazine și Jours de France. Istoric reputat și autor prolific, el și-a creat un nume ca pasionat cronicar al marilor case dinastice europene și al destinelor celor mai iluștri reprezentanți ai acestora.

Printre lucrările sale cele mai cunoscute se numără Sceptrul și sângele, Saga dinastiei de Habsburg, Saga dinastiei de Windsor, Saga favoritelor (publicate în limba română la Editura Trei), precum și Saga dinastiei Romanov, Saga reginelor și biografiile dedicate unor personalități istorice celebre (Ludovic al II-lea al Bavariei, împărăteasa Elisabeta a Austriei, prințul moștenitor Rudolf al Austriei etc.).

„Secretul tinereţii eterne. Echilibrul vârstei bioelectrice”

În Secretul tinereţii eterne, Ionel Mohîrţă abordează încetinirea procesului de îmbătrânire şi declanşarea procesului de întinerire prin tehnici de echilibrare a corpurilor fizic, vital, mental, supramental şi extatic. Tradiţii străvechi şi studii recente sunt prezentate în sprijinul ideii că există metode care se pot constitui în programe proprii de îngrijire, pentru a fi mai sănătoşi şi mai longevivi. Întinerirea este posibilă printr-o schimbare semnificativă a stilului de viaţă sub aspect energetic şi informaţional. S-a constatat că energiile psihice dirijate în mod conştient, dar şi cele generate în mod inconştient de noi toţi influenţează direct microprocesele biochimice ale componentelor microscopice din nucleul şi citoplasma celulelor vii. Deşi corpul fizic este limitat de spaţiu şi timp, corpul bioelectric este liber. El este o extensie a Sinelui şi un punct al celei de-a patra dimensiuni, în care mintea şi emoţiile noastre nu sunt altceva decât ferestre ale sufletului nostru.

Autorul se referă în capitolele volumul la: Câteva observaţii despre nemurirea fizică ; Longevitatea la români ; Teorii asupra îmbătrânirii ; Vârsta bioelectrică şi corpul bioelectric ; Ce este Qi-ul?; Complexele biofotonice parazitare ; Niveluri ale bolii şi vindecării la Goswami ; Regenerarea corpului fizic : Şapte ani pentru regenerarea completă, Cura cu apă, Alimentaţia bioelectrică, Cronobiologia, Autotrofii – Maeştrii postului negru, Transmutaţia postului, Ritualuri tibetane de reîntinerire.

În capitolul Reorganizarea corpului vital, autorul se apleacă asupra câtorva elemente esenţiale : Hatha Yoga, Respiraţia, liantul dintre corp şi spirit, Tehnicile Taiji.

Urmează Reorganizarea corpului mental, cu Tehnici de concentrare şi Curăţirea minţii prin meditaţie,  Limpezirea corpului supramental cu Experienţele Flow şi Respiraţia Pneuma (Spiritului), Conştientizarea corpului fericirii, Controlul viselor, Longevitatea şi nemurirea în taoism, cu Cele trei comori, meridianele şi câmpurile de elixir, Alchimia spirituală taoistă, Alchimia internă pentru bărbaţi şi femei, Sexualitatea taoistă.

„Cartea colegului nostru… îmbină toate tradiţiile spirituale orientale care, ca tematică, menţinerea vitalităţii la o vârstă tânără, ce în medicina modernă se încearcă în ziua de azi cu experienţe din medicina actuală şi mai cu seamă cu psihologia abisală sau psihologia inconştientului”, scrie prof.univ. dr. Dumitru Constantin Dulcan

„Această arie de cercetare ştiinţifică pe care a deschis-o la noi doctorul Ionel Mohîrţă reprezintă după mine suprema muzicalitate în domeniul nădejdii. Există vreo nădejde mai mare decât asta ? Să nu mori şi să trăieşti mult şi tânăr ? Este vorba aici de curajul marii nădejdi. Tinereţe eternă, adică veşnicia tinereţii”, comenta prof. Univ. Dr. Ion Mânzat

„Cartea reprezintă secretul veşnicei întineriri pentru a ne trăi clipa şi a fi foarte activi”, afirmă prof.univ.dr. Mihaela Minulescu.

„Am o mare încredere în forţa autorului de a ne transfera o parte din cunoaşterea pe care a acumulat-o vizitând foarte multe locuri sacre ale planetei şi interpretând într-o manieră strict originală şi personală tot ceea ce cunoaşte”, ne destăinuie prof.univ. dr. acad. Emilian Dobrescu.

„Introducere in psihotanatologie. Călătoria conştienţei prin moarte”

„Impulsul către aceste cercetări psihotanatologice mi-a fost dat de un eveniment nefericit din viaţa mea: moartea neaşteptată a fratelui meu, în toamna anului 1999. La înmormântarea de la cimitirul Ghencea Militar, un fotograf a făcut câteva poze digitale, în care se puteau observa câteva globuri de lumină care însoţeau cortegiul funerar. Aceste sfere de lumină s-au regrupat în timp ce cortegiul avansa către mormânt, astfel că din patru sfere au devenit una, iar lumina ei era mult mai strălucitoare, probabil printr‑un proces de coeziune cuantică. Într-o discuţie ulterioară cu fizicianul Florin Gheorghiţă din Iaşi, acesta mi-a relatat că, după o cercetare proprie de aproape trei decenii asupra acestui fenomen, el crede că aceste sfere sunt sufletele persoanelor care au decedat. Mi-am pus întrebarea dacă acest lucru ar putea fi adevărat. De atunci am elaborat o cercetare calitativă psihologică asupra fenomenului morţii, pe care o voi supune atenţiei dumneavoastră în această carte.

În moartea clinică ştim că dispar semnele clinice ale acelor pacienţi, că nu mai au niciun fel de reflexe corporale care depind de funcţionarea cortexului cerebral. Nu mai există nici reflexe ale trunchiului cerebral – deci nu mai există reflexul de sufocare –, nici reflexul corneean, astfel că pupilele rămân dilatate la maximum. Aşadar, toţi acei pacienţi din studiile ce vor fi prezentate, aflaţi în stop cardiac, aveau linie plată şi un creier nonfuncţional şi, exact în acel moment, ei aveau experienţe de conştienţă alternativă. Nu există nicio explicaţie fiziologică, psihologică sau farmaceutică pentru acest fenomen. Deci trebuie să punem sub semnul întrebării conceptul, care este numai o presupunere, niciodată dovedită, conform căruia conştienţa este produsul funcţionării creierului. Nu poate fi adevărat. Aceasta este premisa de la care am pornit cercetarea pe care v-o ofer în această carte”  se destăinuie autorul volumului, Ionel Mohirta

Capitolele cărţii sunt relevante pentru aria cercetării întreprinse de autor : Un scurt istoric al psihotanatologiei, Moartea în viziunea înţelepciunii antice, Teoria lui Platon despre moarte, Cartea tibetană a morţilor, Simboluri ale morţii în mitologii Ipoteza sufletului supravieţuitor ; Descrierea procesului morţii; Cercetări asupra imaginilor bioelectrografice post-mortem; Obiectul şi câmpul tematic al psihotanatologiei; Studii moderne psihotanatologice; Confruntarea cu moartea; Conştientizarea semnificaţiei morţii în procesul individuării; Stagnarea în procesul de dezvoltare a Eului; Studiu de caz în suferinţa de pierdere; Forme amplificate de conştienţă; Transformarea energiilor spirituale în labirintul morţii; Criterii de clasificare a experienţelor la limita morţii; Cazuri celebre în experienţele de moarte iminentă; Frica de moarte; Viaţa de dincolo – o realitate?; Terapii psihotanatologice; Tanatoterapia – Vladimir Baskakov; Procesul Memoriei Adânci ; Proiectologia Respiraţia Pneuma (respiraţia spiritului).

Dr.Ionel Mohîrţă este psihosociolog român, fondatorul Psihologiei Sonoluminice şi Terapiei Sonoluminice. A făcut studii de psihologie la Bucureşti, este Doctor în Psihologie, Conferenţiar universitar la Universitatea „Danubius” din Galaţi, Vicepreşedinte al Asociaţiei Europene de Psihologie Transpersonală, Director al Asociaţiei Române de Psihologie Transpersonală şi Redactor al Jurnalului de psihologie transpersonală. Este psihoterapeut transpersonal specialist şi psiholog clinician. Specialist în tehnici de regresie, în resuscitare cardiorespiratorie, procesul memoriei adânci, alchimie internă taoistă, în analiza şi sinteza informaţiei, în gândire critică şi respiraţie Pneuma, este interesat de psihotanatologie şi, concomitent, de cercetarea experimentală şi teoretică. După studiile psihotanatologice publicate în Vibraţia eternă a sufletului (Ed. Enciclopedica, 2003) şi Calea Sufletului. O incursiune în realitatea profundă (Ed. Psyche, 2005), a realizat cercetări privind influenţa sunetului şi a luminii asupra personalităţii umane.