Invitaţie la lectură: dragoste şi poezie, eşec şi reuşită…

De Ziua poeziei

“Eminescu. Versuri din manuscrise”

Multe, foarte multe dintre versurile eminesciene postume ne-au rămas până acum necunoscute. Și asta fiindcă, pentru editori, efortul uriaș de a pune în ordine complexitatea neobișnuită a manuscriselor lui Eminescu a fost mereu dublat de greutatea de a decide între ceea ce este provizoriu și definitiv. Dar provizoriul, la Eminescu, își are desăvârșirea sa, uneori la fel de exemplară ca a formei definitive. A venit vremea, poate, să ne dăm seama de acest lucru și să descoperim ceea trebuia odată și o dată descoperit: o altă față a poetului Eminescu, un „sunet secund“ al creației sale poetice, ce se face auzit, în chip indubitabil, în versurile lăsate până acum „în penumbra“ tiparului.

Volumul de față adună multe dintre acele „crâmpeie închegate“, cum le numea Perpessicius, pe care acesta doar le-a transcris și tipărit în mărunta literă a aparatului critic din ediția de Opere, dar pe care le-a „uitat“ totuși acolo. Readunate cu grijă și puse împreună, ele își regăsesc ceva din rostul lor inițial: acela de a fi poezie.

“Vecin cu viata. Poezia ortonimă. 1911–1935”

„Îi prezentăm cititorului român aproape cinci sute de texte din producția lirică pe care Fernando Pessoa a plasat-o sub propriul său nume, scrise în portugheză, în franceză și în engleză, convinși fiind că este relieful cel mai proeminent al unui continent ascuns, de o diversitate care din nou va surprinde. Şi vom vedea că Pessoa continuă să se multiplice chiar și atunci când rămâne sub propriul său nume, complexitate ce se adaugă spectacolului de identități deja cunoscut prin demultiplicarea heteronimică. Căci dacă ne-am obișnuit să vedem în familia heteronimică a lui Pessoa o sursă abundentă și importantă de scrieri, cât pentru o adevărată generație literară transnațională, iar ea stabilește deja o performanță unică în istoria tuturor literaturilor, puțini bănuiesc existența diversității din care se alcătuiește Pessoa însuși, ca multiplu de sine. Acel «teatru în oameni» pe scena căruia evolua restul familiei alături de autorul lor, din imensa convingere a poetului că un creator trebuie să fie «plural ca universul», mai are un personaj complex ascuns chiar sub numele Pessoa. Iar acest personaj trăiește grav destabilizarea rezultată din propria sa multiplicare, fiindcă rezultă din ea neîmplinire și absență dramatică de identitate, în timp ce ele își continuă proliferarea alături de alte teme existențiale sau filozofice”, scrie Dinu Flămând, traducătorul volumului.

“Era un om care cunoștea diverse limbi și scria versuri. Își câștiga pâinea și vinul punând cuvintele pe locul cuvintelor; așa a scris versuri cum trebuie să fie scrise versurile, deci ca pentru prima dată. La început s-a numit Fernando Pessoa, persoană ca toți ceilalți. Dar într-o zi îi trecu prin cap să anunțe iminenta apariție a unui super Camões, unul mult mai mare decât primul; fiind însă limpede că el era o persoană discretă, obișnuind să treacă nebservat pe Strada Aurarilor înveșmântat într-un impermeabil de culoare deschisă, cu papion și cu o pălărie fără pană, nu a spus că acel super Camões era el însuși. De fapt, un super Camões nu e altceva decât un Camões mai mare, numai că el avea rezerve, fiindcă urma să devină Fernando Pessoa(s), adică persoane, fenomen nemaiîntâlnit în Portugalia până atunci. Evident, viața lui era făcută din zile, și știm că zilele sunt egale, dar ele nu se repetă, iată de ce nu trebuie să fim surprinși că într-o zi, când trecea prin fața unei oglinzi, Fernando a întrevăzut, pentru un moment, o altă persoană. […] «Dați-mi ochelarii!» au fost ultimele și decisele sale cuvinte. Până acum nimeni nu a arătat vreun interes să știe pentru ce i-a vrut, cu riscul de a da impresia că ignoră sau disprețuiește ultima voință a muribunzilor, dar e destul de plauzibil să presupunem că intenția lui a fost de a se privi într-o oglindă ca să afle, în sfârșit, cine fusese el. Doar că Parcele nu i-au dat răgaz și nici nu se afla vreo oglindă în acea odaie. Acest Fernando Pessoa nu a ajuns să afle cu adevărat cine anume fusese, dar grație îndoielilor sale reușim să știm ceva mai mult despre ceea ce suntem noi”, îl caracterizează José Saramago.

„Poezia lui Pessoa este analiza cea mai subtilă, mai dureroasă și mai tragică a omului din secolul XX, dar și cea mai lucidă, cea mai necruțătoare: un om turmentat, înclinat să fie nemulțumit de toate, dar care se ia pe sine drept țintă. Cu adevărul, dar și cu veninul său, cu abuzul său de paradox, cu capacitatea de a afirma ironic contrariul unei axiome la care el recurge cu egală ironie, scrie una dintre poeziile cele mai revoluționare din vremea noastră”, apreciază Antonio Tabucchi.

“111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română”

Cele 111 poeme de dragoste scrise de tot atâția scriitori și scriitoare acoperă nu mai puțin de 230 de ani de poezie românească. Cel mai vechi poem datează din anul 1785, și-i aparține lui Ienăchiță Văcărescu, și nu e nici Amărâtă turturea, nici Într-o grădină, iar cele mai noi din 2015: Istoria mâinilor, de Teodor Dună, De fapt, de Vsevolod Ciornei, Cine nu e mângâiat nu există, de Svetlana Cârstean, Taurul mecanic, de Ștefan Manasia, Poem, de Alexandru Vlad.

Această antologie reflectă o întreagă literatură (poeți clasici și contemporani, celebri și necunoscuți, genii și minori) și totodată oferă nenumărate surprize.

“Frumusețea volumului constă tocmai în eterogenitatea conținutului său. De la sentimentele diafane ale poeților Văcărești până la limbajul frust al poeziei contemporane, niciun vers nu se aseamănă cu altul, la fel cum nici o iubire nu seamănă cu o alta. Sensibilități și vocabulare diferite, antologia e un fel de caleidoscop literar în care fiecare pagină nu te poate pregăti pentru surpriza pe care ți-o oferă următoarea. Când citești Svetlana Cârstean după ce ai citit Blaga și apoi ajungi la Leonid Dimov, nu-ți mai poți construi niciun orizont de așteptare și, de fapt, aici e tot farmecul volumului: în surpriză, în diferență, în neașteptat”.

Secretul Marelui Sigiliu”, un thriller extraordinar

Motivul pentru care americanii plătesc impozite pe venit astăzi este cel de-al 16-lea Amendament.  Dar ce s-ar întâmpla dacă americanii ar afla într-o bună zi că ceva nu e în regulă cu acest lucru? Care este secretul care apără decenii de colectare a impozitelor? În Misterul Marelui Sigiliu, Steve Berry, care va apărea în curând la Editura RAO, apar câteva scene cu președintele Franklin Roosevelt,  o pictură curioasă care încă mai este expusă în Galeria Națională de Artă, o bancnotă de 1 dolar marcată, însoțită de un bilet criptat. Sunteţi invitaţi la o aventură marca Steve Berry: 90% fapte istorice, 10% teorii îndrăznețe – rețeta perfectă pentru un thriller provocator care lansează o întrebare periculoasă: Ce se întâmplă dacă taxa federală pe venit este ilegală? Potrivit The New York Times, aceasta este „una dintre cele mai bune cărţi ale lui Berry până-n prezent.“

Istoria stă la baza fiecărei cărți semnate de Steve Berry. Este marea sa pasiune, pe care, de altfel, o împărtășește cu Elisabeth, soția lui, cu care a inițiat History Matters, o fundație dedicată conservării documentelor, obiectelor, monumentelor istorice. Din 2009 și până astăzi, cei doi au traversat țara pentru a salva de la degradare situri, au colectat bani prin discursuri, recepții, gale și diverse ateliere. Era de așteptat astfel ca și Secretul Marelui Sigiliu să aibă ca temă istoria cu faptele, personalitățile care au marcat-o.

“CASA ALBĂ. JOI, 31 DECEMBRIE, ORA 17.00

Franklin Roosevelt ura să stea în aceeaşi cameră cu celebrul lui oaspete, dar înțelegea că trebuia să discute cu el. Era preşedinte de patru ani şi peste trei săptămâni, în 20 ianuarie, istoria avea să consemneze începutul celui de-al doilea mandat al său. Înainte, jurământul era depus mereu în 4 martie, dată care comemora ziua exactă din 1789, când Constituția intrase în vigoare. Însă Amendamentul 20 schimbase acest lucru. O idee bună, de fapt, scurtându-se astfel perioada de după alegerile din noiembrie. O persoană care nu mai era aleasă intra într-un con de umbră politic. Iar lui Roosevelt îi plăcea să facă parte din schimbare, nu prea era de acord cu lucrurile care se făcuseră odinioară. Şi disprețuia, mai ales, orice membru al „vechiului ordin“. Cum era oaspetele lui.

Andrew Mellon fusese timp de zece ani şi unsprezece luni secretar al Trezoreriei. Începuse să lucreze cu Harding în 1921, după care urmase Coolidge înainte de a fi înlăturat din funcție de Hoover. Îşi completase serviciul în administrație cu funcția de ambasador în Marea Britanie, pensionându-se, în cele din urmă, în 1933. Mellon era un republican înverşunat, unul dintre cei mai bogați oameni din țară, întruchiparea vie a înțelepciunii „vechiului ordin“ pe care New Deal încerca să-l schimbe.

– Poftiți, domnule preşedinte, asta e oferta mea. Sper să poată fi dusă la bun sfârşit.

Mellon îi întinse o foaie de hârtie.

Îl invitase pe acest paria la ceaiul de după-amiază, deoarece consilierii lui îl avertizaseră că „nu poți să bați un câine rău la nesfârşit“. Iar el îl bătea pe Andrew Mellon de trei ani. Începuse chiar după prima învestire în funcție. Ceruse Fiscului să verifice declarațiile de venituri ale lui Mellon din 1931. Întâmpinase rezistență din partea departamentelor pentru acest exces de putere prezidențială – de exemplu, Fiscul nu trebuia folosit ca armă politică –, dar directiva lui fusese îndeplinită. Mellon declarase o rambursare fiscală de 139 000 de dolari. Guvernul descoperise că datora 3 089 000 de dolari. Fusese învinuit de evaziune fiscală, însă jurații refuzaseră să-l pună sub acuzare. Neînduplecat, Roosevelt ordonase Departamentului de Justiție să continue procedura civilă şi avusese loc un proces la Board of Tax Appeals, incluzând probe şi mărturii acumulate în paisprezece luni. Procesul se terminase în urmă cu doar câteva săptămâni.

Se aflau în Biroul Oval de la etajul al doilea, locul preferat al preşedintelui de la Casa Albă, unde se ocupa de afaceri. Era o încăpere supraaglomerată, cu rafturi pline de cărți, de machete de nave şi cu numeroase teancuri de hârtie peste tot. Focul ardea în şemineu. Roosevelt abandonase scaunul cu rotile şi stătea pe

canapea, alături de procurorul general Homer Cummings. Mellon era însoțit de David Finley, un asociat apropiat al fostului secretar.

El şi Cummings citiră oferta lui Mellon. Era vorba despre o propunere pentru înființarea unui muzeu de artă situat în parcul National Mall, pe care Mellon urma să-l construiască pe propria cheltuială. Destinația clădirii nu viza doar un depozit pentru colecția impresionantă a lui Mellon, ci şi achiziții ulterioare. Şi urma să fie numită Galeria Națională de Artă”.

“Visul numărul 9” şi generaţia cyber-punk

Joi, 22 martie, de la ora 19, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu va fi lansat romanul Visul numărul 9 de David Mitchell, recent apărut în traducerea lui Mihnea Gafița.

Într-un registru stilistic uimitor, scriitorul britanic ne poartă în acest roman prin lumea halucinantă a metropolei Tokyo și, mai mult, prin cele mai misterioase peisaje ale viselor noastre. Romanul preia titlul cântecului #9 Dream de John Lennon, compozitorul preferat al personajului central.

Vor prezenta cartea Cosmin Ciotloș, critic literar, Șerban Georgescu, coordonatorului Centrului de Studii Româno-Japoneze „Angela Hondru“ din Cadrul Universității Româno-Americane și Cristian Pătrășconiu, scriitor și jurnalist cultural. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu.

În partea a doua a evenimentului, plecând de la anumite teme ale romanului, se va discuta despre cyberpunk-ul japonez și începuturile culturii pop.

Visul numărul 9, cu energia lui propulsivă, cu ludicul lui nestăvilit și erupția joyceană de limbaj, reprezintă confirmarea absolută că David Mitchell trebuie socotit printre cei mai buni romancieri de astăzi. Scrie de vis, tipul acela de vis care nu vrei să se termine”, consideră San Francisco Chronicle

„Eiji e un visător, un Billy Mincinosul pentru generația cyberpunk, mânându-l pe cititor într-un tur al metropolei Tokyo și-al minții, care-l stimulează continuu. […] Irealitatea exotică și cibernetică îngăduie ca preocupări tradiționale ale romanului – ajungerea la majorat a unui tânăr, explorarea etică a responsabilităților sau valorile universal umane care sunt iubirea și datoria – să se insinueze discret. Curând, totul devine clar: nu e numai o joacă, nu e numai o scriitură briantă, este vorba de un roman cu adevărat mare. O plăcere de-a dreptul joyceană a limbajului și parodiei se combină cu caracterizări pline de afecțiune și cu o narațiune ținută sub control cu o mână de maestru, ceea ce face din Visul numărul 9 o experiență fabuloasă și de neuitat pentru cititor”, afirmă Robert Mighal

Scriitorul englez David Mitchell s-a născut în 1969, la Southport, Lancashire. Își face studiile de literatură engleză și americană la University of Kent, urmând apoi un masterat de literatură comparată. Se mută în Sicilia și apoi în Japonia, la Hiroshima, unde ține cursuri de limba engleză timp de opt ani. Debutează cu romanul Ghostwritten (1999), câștigător al John Llewellyn Rhys Prize și finalist la Guardian First Book Award, căruia îi urmează, în 2001, Visul numărul 9 (Number 9 Dream, finalist la Booker Prize și la James Tait Black Memorial Prize, și Atlasul norilor (Cloud Atlas, 2004), roman câștigător al British Book Literary Fiction Award și nominalizat la Booker Prize, Nebula Award și Arthur C. Clarke Award, ecranizat în 2012, cu Tom Hanks și Halle Berry în rolurile principale. În 2006 publică, de asemenea cu mare succes de critică și de public, Omul de ianuarie (Black Swan Green), urmat de The Thousand Autumns of Jacob de Zoet (2010), roman nominalizat la Booker Prize și distins cu Commonwealth Writer’s Prize, The Bone Clocks (2014) și Slade House (2015).

În 2016, Mitchell termină nuvela From Me Flows What You Call Time, care face parte din proiectul Future Library – o capsulă literară a timpului reprezentată de 100 de autori emblematici și urmând a fi lansată în 2114.

În 2003, David Mitchell apare în antologia Granta a celor mai importanți tineri scriitori englezi, iar în 2007 este inclus de revista Time în topul celor mai influente 100 de personalități din lume. Printre numeroasele premii acordate lui David Mitchell se numără Geoffrey Faber Memorial Prize și South Bank Show Literature Prize.

“Încă aud muzica noastră în gând”

De la autoarea fenomenului internațional Oamenii fericiți citesc și beau cafea, Agnès Martin-Lugand, descoperim o meditație profundă asupra visurilor și ambițiilor fiecăruia dintre noi.

Yanis și Véra au tot ce le trebuie ca să fie fericiți: se iubesc ca în prima zi și au trei copii superbi. Singurul lucru îngrijorător este colaborarea tot mai problematică a lui Yanis cu Luc, partenerul lui de la firma de arhitectură și fratele Vérei. Ruptura dintre ei se produce în momentul în care Luc refuză o schimbare majoră pe care Yanis o așteaptă de mult. Susținut de soția sa și ajutat financiar de Tristan, un client apărut pe neașteptate și care îl admiră necondiționat, Yanis pornește până la urmă propria afacere.

Dar viața care părea un vis începe să capete o latură întunecată. Va putea Yanis să scape de vârtejul infernal care amenință să-l înghită, fără să o implice și pe Véra? Va rezista relația lor presiunii celor din jur?

“Regăsim în acest roman toate ingredientele de succes din celelalte romane ale lui Agnès Martin-Lugand. Teme importante – dragostea, familia, prietenia, ambiția, alegerile pe care le facem în viață – și personaje autentice, de care te atașezi pe loc”, scrie Le Parisien

“Iubire și ambiție, eșec și reușită: Agnès Martin-Lugand stăpânește arta de a transforma cotidianul în roman”, o caracterizează L’Agathois

“Agnès Martin-Lugand explorează tema alegerilor pe care le facem în viață și pe cea a manipulării cu talentul și finețea pe care i le cunoaștem atât de bine”, notează Télé Loisirs

“În cartea mea am vrut să descriu o viață clădită pe baze solide, care începe să se clatine, cu riscul de a se schimba total. Personajele mele suportă consecințele și rămân cu cicatricele a tot ceea ce au îndurat, dar devin mai puternice”, mărturiseşte  Agnès Martin-Lugand

Pentru romanul Încă aud muzica noastră în gând, Agnès Martin‑Lugand a realizat și un playlist de 76 de melodii.

După ce a profesat ca psiholog timp de șase ani, Agnès MartinLugand s‑a dedicat scrisului, publicându‑și primul roman, Oamenii fericiți citesc și beau cafea, în regim propriu, pe platforma Kindle Amazon, în decembrie 2012. Remarcată rapid de bloggerii atenți la mediul literar virtual, a trezit interesul Editurii Michel Lafon, care i-a propus debutul în lumea editorială tradițională. Astfel, romanul său a cunoscut un succes uriaș, fiind tradus în mai multe limbi. Drepturile de ecranizare au fost achiziționate de producătorul american Harvey Weinstein.

Agnès Martin-Lugand se numără printre primii zece cel mai bine vânduți autori francezi. Cărțile ei s-au vândut în Franța și în lume în peste 2 milioane de exemplare și au fost traduse în 32 de limbi. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut Oamenii fericiți citesc și beau cafea, Viața e ușoară, nu-ți face griji, Îmi pare rău sunt așteptată… și Fericirea îmi scapă printre degete.

“Imperiul. Cum a creat Marea Britanie lumea modernă

O analiză remarcabilă a istoriei imperiale britanice semnată de Niall Ferguson

„O lectură nemaipomenită, un amestec uimitor de istorie politică, militară, socială şi economică, însufleţită cu personaje fascinante şi anecdote.” (New York Review of Books)

„Un rezumat remarcabil al întregii istorii imperiale britanice – victorii, trădări, realizări, decenţă, bunăvoinţă, cruzimi şi tot restul.” (Jan Morris)

„Fascinant. O poveste extraordinară.” (Daily Mail)

Cum a reuşit o insuliţă ploioasă din nordul Atlanticului să conducă lumea? Şi de ce imperiul său, unde soarele nu apunea niciodată, a intrat în declin şi, în cele din urmă, s-a prăbuşit?

Apreciatul volum al lui Niall Ferguson deapănă povestea Imperiului Marii Britanii în toată măreţia şi misterul său, arătând cum o mână de corsari şi căutători de aur au sădit sămânţa celui mai mare imperiu din istorie – şi au aşezat lumea pe făgaşul modernităţii.

Cândva, suprafeţe vaste de pe tot cuprinsul globului erau marcate cu roşu imperial şi Marea Britanie stăpânea nu doar întinsul mărilor, ci şi preriile Americii, stepele Asiei, junglele Africii şi deşerturile Arabiei.

Imperiul. Cum a creat Marea Britanie lumea modernă, de Niall Ferguson, a apărut în prestigioasa colecţie a Editurii Polirom, „Historia” (coordonator: Mihai-Răzvan Ungureanu), în traducerea Corneliei Marinescu.

„Cu bune şi cu rele – justă sau mârşavă –, lumea pe care o ştim astăzi este în mare măsură rezultatul epocii imperiale a Marii Britanii. Problema nu este dacă imperialismul britanic a fost fără pată. Nu a fost. Întrebarea este dacă ar fi putut exista şi o cale mai puţin sângeroasă către modernitate. Poate că, teoretic, ar fi fost posibil. Dar practic? Ceea ce urmează îi va permite, sper, cititorului să decidă”, consideră autorul.

Niall Ferguson, unul dintre cei mai cunoscuţi istorici britanici, este profesor de istorie la Harvard University şi Harvard Business School, Senior Research Fellow la Jesus College (Oxford University), Senior Fellow la Hoover Institution (Stanford University) şi profesor de istorie şi relaţii internaţionale la London School of Economics. Este autorul lucrărilor: Paper and Iron: Hamburg Business and German Politics in the Era of Inflation, 1897-1927 (1995); The World’s Banker: The History of the House of Rothschild (1998); The Pity of War (1998); The Cash Nexus: Money and Power in the Modern World, 1700-2000 (2001); Colossus: The Rise and Fall of the American Empire (2004); The War of the World: History’s Age of Hatred (2006).

Publică regulat articole în ziare şi reviste din întreaga lume. A redactat şi a prezentat cinci serii de documentare pentru televiziune difuzate de Channel 4, care s-au bucurat de o remarcabilă audienţă: Empire (2003), American Colossus (2004), The War of the World (2006), The Ascent of Money (2008) şi Civilization: Is The West History? (2011). De acelaşi autor, la Editura Polirom au apărut: Civilizaţia. Vestul şi Restul (2011, 2014, 2017); Istorie virtuală. Evoluţii alternative şi ipoteze contrafactuale (coord., 2013), Marele Declin. Cum decad instituţiile şi mor economiile (2014) şi Ascensiunea banilor. O istorie financiară a lumii (2016).

Bogdan-Alexandru Stănescu, laureat al Premiilor România Cultural, pentru Copilăria lui Kaspar Hauser

Bogdan-Alexandru Stănescu a primit ieri Premiul Radio România Cultural pentru romanul Copilăria lui Kaspar Hauser, apărut în colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom.

„Holul era un drum anume construit pentru a obișnui ochii cu penumbra grădinii acoperite de viță-de-vie, din care în amintirea mea atârnă ciorchini de struguri cu bob mic, dar atât de parfumați, încât cerul gurii refuza, după ce-i mâncam, să mai perceapă izul acela de rânced blând al vilei bătrâne, de parcă gustul lor m-ar fi obligat să semnez un pact misterios cu bătrâna casă și mirosurile ei secrete.”

Roman de maturizare, roman al deformării, 12 povestiri cu acelaşi narator, toate aceste variante sunt corecte şi, în acelaşi timp, departe de a descrie cu exactitate Copilăria lui Kaspar Hauser, o reinterpretare a motivului literar al copilului crescut de lupi. Romanul lui Bobiţă, pasager al tramvaielor ceauşiste, explorator al vechilor crematorii şi al şantierelor din Berceni, este şi unul dedicat Bucureştiului, surprins în perioada sa de trecere de la socialismul luminos la democraţia originală. Dar cea mai importantă rămâne explorarea memoriei într-o proză ce se hrăneşte din materia vâscoasă a melancoliei.

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor, preşedintele Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti (FILB). A debutat cu cronică literară în revista Luceafărul (1999), pe când era junior editor al Ziarului de Duminică. A publicat proză scurtă în majoritatea antologiilor „Prima mea…” de la Editura ART.

În 2010 a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom), iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească), nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. În 2013 a publicat la Editura ART volumul Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, iar în 2014, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis (Cartea Românească), nominalizat la premiile Radio România Cultural. Din 2012 este doctor în literatură, cu teza Emil Botta: Ars moriendi.

A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch şi Paul Auster.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 5
Magdalena Popa Buluc 7431 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.