Invitaţie la lecturi estivale

”Kitchen Confidential. Aventuri din intimitatea restaurantelor”

”Pentru mine, viaţa în bucătărie este o lungă poveste de dragoste, cu momente deopotrivă sublime şi ridicole. Dar ca în orice poveste de dragoste, când priveşti înapoi îţi aminteşti cel mai bine momentele fericite – ce te-a cucerit, ce te-a atras din prima clipă, ce te-a făcut să tânjeşti după mai mult. Sper să-l pot face pe cititor să simtă gustul acelor lucruri şi timpuri. Şi sunt convins că trebuie să-ţi asumi anumite riscuri dacă vrei să găteşti şi să mănânci bine. Pentru mine, mâncarea a însemnat întotdeauna o aventură”, se destăinuie autorul, Anthony Bourdain.

”Viziunea comică a lui Anthony Bourdain asupra bucătăriei e mai mult decât originală, e dellicios de depravată”, consemna ”The New York Times”.

Cronicarul de la ”The New York Times Book Review” se entuziasma: ”Fabulos… Bourdain distruge în mod intenţionat decorurile atent alese ale marilor restaurante şi ne arată grozăviile din spatele uşilor închise”.

”Scriitura lui Bourdain este răscolitoare, tulburătoare şi impregnată de o formă de machism stilat”, adăuga jurnalistul de la ”The New York Magazine”.

”O relatare în cel mai pur stil de jurnalism gonzo despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în culisele marilor restaurante”, scria în ”Newsweek”.

Necruţător faţă de apetitul orişicui, Anthony Bourdain ne descrie cu subiect şi predicat ceea ce se întâmplă în spatele uşilor de la bucătărie. Atitudinea nemiloasă, caracteristică lui Anthony, se regăseşte şi în această carte delicios de haioasă şi şocant de încântătoare, una care îi va fascina atât pe gurmanzi, cât şi pe cei insensibili la arta culinară. De la prima stridie gătită în Gironde, Franţa, până la umila poziţie de spălător de vase într-un restaurant din Provincetown (unde asistă pentru prima oară la adevăratele plăceri ale unui bucătar şef); de la bucătăria restaurantului ”Rainbow Room” din Rockefeller Center până la traficanţii de droguri din East Village, de la Tokyo la Paris şi înapoi la New York, poveştile culinare ale lui Bourdain sunt pline de pasiune şi imprevizibil. ”Kitchen Confidential” vă va face să salivaţi de poftă şi să râdeţi ţinându-vă cu mâinile de burtă.

Cu inteligenţă şi răutate în cantităţi egale, Bourdain realizează un lucru de neconceput: dezvăluie secrete ale meseriei, pe care atât bucătarii, cât şi patronii de restaurante se tem să le aştearnă pe hârtie.

În acest volum remarcabil, Bourdain, care s-a perindat pe la câteva restaurante celebre din New York, ”miroase” când un restaurant are viitor sau nu (restaurantele dau tot timpul faliment; rata eşecului este de peste 60%), ştie când are de-a face cu oameni de calitate sau cu pramatii (toţi bucătarii sunt nişte proşti sentimentali). Pentru el, ”mâncarea poate fi o vocaţie”. În opinia sa, ”gastronomia atrage elemente marginale, oameni în vieţile cărora s-a întâmplat ceva foarte nasol”.

Iată un fragment despre restaurantul Room plin de culoare unde a lucrat: ”Într-o seară ceţoasă, pe la orele 10, când nu mai rămăseseră decât puţini clienţi în salonul principal, un curent electric a părut să străbată întregul personal: a venit Frank, a venit Frank! Până şi bucătarii şi-au părăsit posturile. Sinatra venise cu o gaşcă de tipi, comandase câteva sticle şi gustări şi, acompaniat de orchestra restaurantului, cânta în faţa unui public împietrit de respect. Cei câţiva turişti care până acum se plânseseră mai mult ca sigur de vrema proastă, de ceaţa care îi împiedica să se bcuure de celebra privelişte, deveniseră brusc cei mai norocoşi tipi din New York. Sinatra părea să se simtă bine şi a continuat să cânte o vreme”.

Pentru cei care ajung la New York, iată recomandările lui Bourdain: ”Lunea nu comand niciodată peşte – ştiu cât de vechi sunt majoritatea produselor marine într-o zi de luni (cam de 4-5 zile). Dacă resturantul e aglomerat şi vezi câte o bouillabaisse ieşind pe uşa bucătăriei tot la câteva minute, atunci e probabil o alegere bună”.

”Trebuie să simţi gustul pastelor, nu doar pe cel al sosului. Pentru mine, trebuie să recunosc că a fost o revelaţie. O simplă pasta pomodoro, cel mai simplu lucru pe care mi-l puteam imagina, paste în sos de roşii, era brusc ceva interesant, de o reală frumuseţe. Ce vreau să spun e că pentru prima oară am văzut cum din trei sau patru ingrediente de cea mai bună calitate şi foarte proaspete, combinate într-un mod simplu, se poate obţine un produs excelent, uneori chiar uluitor. Mâncăruri de casă ţărăneşti, precum supa toscană de pâine, salata de fasole albă, calamarii la grătar, caracatiţe baby, anghinare tânără şi fragedă cu usturoi şi ulei de măsline, ficat de viţel sotat cu cepe caramelizate îmi păreau dintr-odată inedite, o adevărată inspiraţie. Calitatea mâncărurilor era extraordinară la restaurantul lui Pino Lungo. Integritatea simplă, fără pretenţii, a tuturor acestor mâncăruri era pentru mine ceva cu totul nou şi diferit de sosurile cu ingrediente exotice cu care mă întâlnisem în trecutul meu recent… Am citit excelentele cărţi ale lui Pino, adevărate ode închinate micuţilor peşti uleioşi şi acelor produse marine astăzi nebăgate în seamă, pe care el le cunoştea din Italia copilăriei lui. Orice s-ar spune, Pino este un om care adoră mâncarea, o face cu sufletul, iar acest lucru reiese atât din cărţile lui, cât şi din restaurantele lui”.

”Pe farfuriile lui Scott Brian, de la Veritas, totul este comestibil. Era mâncare înainte de toate care trebuie mâncată, nu privită, deşi modurile de prezentare erau inspirate. Transforma totul în ceva magic. Scott avea 34 de ani. Era brunet, arăta bine, avea un aer tineresc, care se potriveşte unui chef. Tartarul de ton roşu cu castraveţi muraţi, lime, chili şi iarbă de limon era modelat cu mâna. Spre deosebire de alţi colegi ai lui, lui Scott nu-i place să-şi tortureze mâncarea îndesând-o în forme artificiale. Peste sparanghelul verde şi cel alb, se turna zeamă de trufe şi ciuperci chanterelles. Homarul rece era aşezat pe piure de fasole fava, deasupra se picura ulei de măsline din Liguria. Până şi salatele verzi erau alese cu mâna, aranjate grijuliu, frunză cu frunză, pe farfurie, iar garde-managerul gusta din când în când. În ghişeu a apărut un file mignon cu un medalion de măduvă, roz şi drăgălaş, sub un strat subţire de sos. Iar Scott tot nu face bulion de viţel. În menu erau tête du porc en crepinette, peşte undiţar cu fasole albă, cubuleţe de slănină, roşii coapte şi măsline picholines, scoici de mare cu muguri de mazăre, vinegretă cu trufe negre, piure de cartofi cu arbagic şi trufe şi somon scoţian cu cepe glasate, cu miere de castan, oţet de cherry învechit şi sos de pui”.

Anthony Bourdain este autorul romanelor ”Bone in the Throat” (2000) şi ”Gone Bamboo” (2000). ”Kitchen Confidential” este prima sa carte de non-ficţiune, una în care ne dezvăluie secretele meseriei de chef în marile restaurante ale lumii. În prezent este bucătar-şef la ”Brasserie Les Halles” în New York şi gazda celui mai popular show gastronomic de televiziune, ”No Reservations”, difuzat pe postul Travel Channel.

”În mărunta şi incestuoasa comunitate de chef-i şi bucătari din oraşul New York, îi cunosc pe oameni şi, în bucătăria mea, ştiu cum să mă port (spre deosebire de viaţa reală, unde mă mişc pe un teren mai alunecos)”, spune el.

Începuturile pasiunii sale pentru mâncare au venit de undeva din Franţa, pe când se afla într-o călătorie de relaxare împreună cu părinţii. Atunci, când a gustat pentru prima dată o stridie negătită, prinsă direct din mare, a gândit: „Mâncarea avea putere. Putea să te inspire, uimească, şocheze, excite, încânte şi impresioneze. Avea puterea să mă satisfacă pe mine… şi pe alţii. Era o informaţie valoroasă”.

Şi de aici a început să se „înfrupte”, să descopere, să caute reţete, să se plimbe prin lume şi să îşi caute o carieră în acest domeniu. Rând pe rând, a lucrat prin restaurantele din zona New York-ului, trecând prin toate treptele carierei profesionale din domeniul bucătăriei, pentru a deveni ceea ce este azi, unul dintre cei mai apreciaţi chef-i pe plan mondial, dar şi unul dintre cei mai respectaţi şi cunoscuţi realizatori de televiziune în acest domeniu.

Aşa cum este reliefat în propria sa carte, „Kitchen Confidential”, Anthony Bourdain este un personaj controversat. Cartea conţine şi sfaturi cu privire la realizarea unei mese perfecte sau în legătură cu ustensilele necesare pentru ca un bucătar să conducă aşa cum trebuie propria bucătărie.

”E drept că un bucătar trebuie să fie mândru de munca lui – nu e rău să mai slăbeşti uneori lesa unui bucătar bun, să-l laşi să contribuie şi el cu o specialitate a zilei sau o supă – dar până la urmă suntem tot ca la armată. Asta aştept eu: o salvă de tun şi un «Să trăiţi!». Dacă vreau o părere din partea bucătarilor mei, atunci am să le-o furnizez eu. Clienţii tăi aşteaptă acelaşi fel de mâncare, preparat în acelaşi mod, pe care l-au mâncat şi data trecută.”

”Pentru mine, o viaţă fără bulion de viţel, grăsime de porc, cârnaţi, măruntaie, demi-glace sau brânză puturoasă nu merită trăită. Vegetarienii sunt duşmanii a tot ce este bun şi cumsecade în spiritul uman, un afront la adresa a tot ceea ce reprezint eu – deliciul culinar.”

„Vreţi să deveniţi chef-i? Chiar vreţi, pe bune, să deveniţi chef-i? Dacă aţi lucrat în alte domenii şi v-aţi obişnuit cu un program de opt-nouă ore pe zi, cu weekenduri şi seri libere, cu vacanţe petrecute cu familia, cu partide regulate de sex cu jumătăţile voastre; dacă v-aţi obişnuit să fiţi trataţi cu o oarecare demnitate, să vi se vorbească aşa cum se vorbeşte cu o fiinţă umană, să fiţi consideraţi egali – nişte entităţi sensibile şi multidimensionale, cu speranţe, vise, aspiraţii şi opinii, cu acele calităţi pe care te aştepti să le aibă majoritatea oamenilor muncii -, atunci poate ar trebui să vă gândiţi bine la ce vă aşteaptă după acel curs de şase luni care v-a băgat prostia asta în cap.”

Traducere de Laura Karsch.

”Eu iubesc gastronomia” este declaraţia lui Anthony Bourdain pe care trebuie să o reţineţi după ce citiţi cartea sa, ”Kitchen Confidential – Aventuri din intimitatea restaurantelor”.

”Comoara grecilor”

După o tinereţe aventuroasă, Heinrich Schliemann, devenit milionar prin forţe proprii, la patruzeci şi şapte de ani vrea să-şi îndeplinească visul: să descopere Troia. Ca şi Alexandru cel Mare, ştie Iliada pe de rost şi este convins că, urmând descrierile lui Homer, poate găsi cetatea. Filologii, istoricii şi arheologii de la sfârşitul secolului XIX cred că Troia este un mit şi că Homer n-a existat niciodată, Iliada nefiind decât o culegere de balade născocite de aezi. Pe Heinrich, un autodidact, savanţii îl dispreţuiesc şi-l socotesc un exaltat. Asta îl îndârjeşte. Impetuos şi hotărât, vrea o soţie grecoaică, admiratoare a lui Homer, care să-i fie alături în proiectele sale arheologice. O întâlneşte pe Sofia Engastromenos şi, în pofida diferenţei de vârstă de treizeci de ani, ea se va dovedi perechea ideală – câte fete s-ar căsători cu un milionar, alături de care să trudească apoi cu anii pe şantiere arheologice izolate de lume, săpând cot la cot cu bărbaţii în ţărână şi noroi, în condiţii precare, înfruntând lipsuri, suspiciuni şi boli urâte, pentru o glorie efemeră şi tot timpul contestată?

”Ieşi în grădină să-l cunoască pe Heinrich Schliemann, să-l examineze şi să fie examinată. În grădină era răcoare, acum, târziu, după-amaiaza, viţa căţărătoare mai avea încă struguri. Mai erau şi pomi fructiferi pe care Giorgios Engastromenos îi plantase cu ani în urmă: rodii, migdali, caişi şi duzi, obişnuita gazia, un catalup cu flori galbene, spongioase şi parfum plăcut. Masa şi scaunele din lemn erau simple şi vechi, pentru că şi mătuşile, unchii şi verii Engastromenos, precum şi familia doamnei Victoria avuseseră case de vară la Colonos. Familia se ridică en masse (cu mic cu mare) văzând-o pe Sofia venind spre ei. Iată-mă dintr-odată prinţesa domnitoare, gândi ea.

Sofia şi Marigo o luară înainte pentru a pune farfuriile cu supă de pasăre şi cele cu sos de ou cu lămâie, avgolemono. Apoi o farfurie cu barbunii prăjiţi, foarte căutaţi. Pe urmă, Sofia aduse bucăţi de pui pane, după aceea o pulpă de miel cu pilaf de orez, fasole verde şi roşii în ulei cu lămâie. Salata era din păpădii asezonate cu mărar şi oregano, măsline şi bucăţi de feta – neasemuita brânză albă de capră. Ca desert, serviră nuci muiate în miere de Hymettus caldă, loucoumades, clătite mici umplute cu jeleu de petale de trandafiri, portocale, cubuleţe de baclava şi, în cele din urmă, băură cafea turcească, care după războiul de independenţă era numită cu mândrie cafea grecească. Sofia era uimită de schimbarea statutului ei în Colonos:

• Toţi se poartă cu mine de parcă aş fi devenit dintr-odată cea mai importantă persoană din Colonos numai pentru că un străin foarte bogat a venit să-mi facă o vizită!”

„Comoara grecilor este o istorie frumoasă, caldă, plină de sensibilitate, despre doi oameni pe care dragostea i-a făcut mai puternici”, scria ”San Diego Union”.

„Amestecul pe care-l face condeiul atotcuprinzător al lui Stone cu visul măreţ al lui Schliemann este într-adevăr irezistibil. Rar găseşti un melanj în care faptul istoric să se alăture atât de bine pasiunii descoperitorului”, comenta ”Chicago News”.

„Un adevărat studiu asupra pasiunii, Comoara grecilor este, poate,cea mai bună carte a lui Irving Stone de la bestsellerul Agonie şi extaz.” (Charlotte Observer).

Irving Stone este foarte cunoscut pentru faptul că a dat lumii Agonie şi extaz, în care a povestit viaţa celui ce a fost Michelangelo Buonarroti. De data aceasta, atenţia lui s-a îndreptat către vechea Grecie, într-o poveste plină de sensibilitate.

Irving Stone (n. 14 iulie 1903 San Francisco — d. 26 august 1989 Los Angeles), pe numele real Irving Tennenbaum, a fost un scriitor american faimos pentru romanele sale biografice ale unor personaje istorice majore.

În 1923 termină Univesitatea ”Berkeley” şi în 1924 îşi ia masteratul la Universitatea ”Southern California”. Se întreţine scriind piese de teatru şi romane poliţiste. În 1934 publică romanul „Lust for Life” (Bucuria Vieţii), după ce fusese refuzat în prealabil de 17 editori, bazat pe viaţa lui Vincent Van Gogh. Apoi publică pe rând lucrări pe care el le numeşte „bio-istorie”: „Clarence Darrow for the Defense” în 1941; „They Also Ran” în 1943; „Immortal Wife” în 1944 bazată pe viaţa soţiei exploratorului John Frémont, Jesse Benton Frémont; „President’s Lady” în 1951, axată pe viaţa lui Rachel Jackson soţia celui de-al şaptelea preşedinte al SUA; „Love Is Eternal” în 1954 bazată pe mariajul dintre Mary Todd şi Abraham Lincoln; „The Agony and the Ecstasy” (Agonie şi Extaz – Editura Orizonturi 1993) în 1961 bazată pe viaţa lui Michelangelo Buonarroti; „The Passions of the Mind” (Turnul Nebunilor şi Paria – Editura Orizonturi şi Lider) în 1971 bazată pe viaţa lui Sigmund Freud; „The Greek Treasure” (Comoara Grecilor – Editura Meridiane 1981) bazată pe descoperirea Troiei de către Heinrich Schliemann şi în 1980 „The Origin” bazată pe călătoria lui Charles Darwin la bordul navei Beagle, ”Depths of Glory”, inspirată de viaţa lui Camille Pissarro.

Toate marile lucrări ale sale s-au născut din ani de muncă în care a citit toată documentaţia disponibilă despre subiect, incluzând scrisori, jurnale, note de cercetare chiar şi note de gospodărie, a călătorit încercând să pătrundă în lumea personajului istoric adunând şi reconstruind imaginar dialogurile personajului. De exemplu, pentru Agonie şi Extaz a petrecut 5 ani în Italia. În 1934 se căsătoreşte cu editoarea sa Jean Stone, care publică şi majoritatea cărţilor sale. De altfel, în 1962 înfiinţează Academy of American Poets.

În 1950 i-a fost ecranizat romanul Bucuria Vieţii cu Kirk Douglas interpretându-l pe Vincent Van Gogh, iar în 1965 Agonie şi Extaz cu Charlton Heston în rolul lui Michelangelo Buonarroti.

Traducere şi note de Doina Racoviceanu.

”Ochi-de-pisică”

Elaine, o pictoriţă la mijlocul vieţii, ajunge cu ocazia unei expoziţii retrospective la Toronto, oraşul unde a copilărit. Odată cu tablourile pe care le descrie, în mintea ei se deapănă scene de demult, imaginile unei familii tot timpul pe fugă, ale unui trio de prietene cu porniri sadice, ale iubiţilor care-au învăţat-o dragostea, ura sau trădarea, care i-au conturat fiinţa. Tulburător, amuzant cu măsură, nostalgic, „Ochi-de-pisică” este romanul unei femei ce se luptă să descurce firul unei vieţi năpădite de uitare.

O poveste despre prietenie ratată, despre feminitate şi feminism, despre condiţia artistului în lume, despre bărbaţi şi despre femei, despre rătăcirile secolului XX şi, mai presus de toate, despre dorinţa impetuoasă de a păstra clipa. Ochiul-de-pisică din titlu este şi dorinţa de a îngheţa timpul.

”Tot mai merg la apartamentul lui lung, alb şi negru, tot mai sfârşesc întinsă pe sacul lui de dormit, dar oarecum întâmplător: John nu le are cu planificare din timp. Uneori stau în faţa uşii lui de la intrare şi nu-mi deschide nimeni. Alteori, telefonul lui e debranşat fiindcă n-a achitat factura. Într-un fel, formăm un cuplu deşi nimic nu e clar între noi. În unele seri ajung în antreuaşul din spate cu un pictor sau altul, fiindcă prefer să nu văd la ce se dedă John cu tipele alea cu păr lins. Aş prefera ca orice ar face s-o facă pe ascuns. Dar el nu simte nevoia de a se feri: a fi posesiv în amor e o chestie burgheză, o reflectare a concepţiei despre sanctitatea proprietăţii private. Nimeni nu e proprietatea nimănui.

Uneori, ceilalţi pictori sunt doar drogaţi sau beţi, dar sunt şi cazuri când vor să-mi explice problemele lor. O fac şovăielnic, cu porniri şi opriri, cu vorbe puţine. Problemele sunt îndeobşte legate de prietenie. John a renunţat să picteze vârtejuri şi viscere. Zice că nu sunt prea romantice, prea emoţionale, prea urâte, prea sentimentale. Execută acum picturi în care toate formele sunt fie linii drepte, fie în cercuri perfecte. Foloseşte bandă adezivă ca să traseze liniile drepte. Foloseşte blocuri uniforme de culoare, fără urme păstoase de penel. .. Ziua frecventez cursurile. Continuăm să vedem Fecioare, dar trupurile lor şi-au pierdut vechea transparenţă luminoasă şi de cele mai multe ori sunt pictate noaptea. Continuăm să vedem sfinţi, dar ei nu mai sunt în chilii sau în pustiuri, cu cranii memento mori sau cu lei ca nişte câini la picioare, ci răsuciţi în posturi contorsionate, străpunşi de săgeţi sau legaţi fedeleş de stâlpi. Subiectele biblice au tendinţa să fie violente. Vedem mai mulţi zei şi zeiţe din Antichitate… Vedem războaie, bătălii şi măceluri ca şi înainte, dar redate mult mai confuz, cu o mai mare încolăcire de braţe şi picioare. Nuduri de femei. Tematica se suprapune în mare măsură: o zeiţă goală puşcă, cu ghirlande de flori pe trup şi cu doi câini alături, personaje din Biblie cu sau fără haine, plus sau minus animale, copaci şi nave. Femeile goale sunt prezentate în aceeaşi manieră ca şi platourile cu hălci de carne şi homari morţi, cu aceeaşi grijă de a reda jocul luminii de opaiţ pe piele, cu aceeaşi suculenţă, acelaşi detaliu senzual, aceeaşi încântare artistică a tactilului.

Nu-mi plac picturile astea umbroase şi vâscoase. Le prefer pe cele dinainte, cu claritatea conferită de lumina zilei, cu gesturile calme, încremenite. Vreau picturi care-ţi dau impresia că au o existenţă autonomă. Vreau obiecte care să respire lumina: o netzime luminoasă. Îmi spun că voi avea cândva un studio spaţios cu oberliht, deşi nu-mi e clar ce voi picta în el. Studiez tablorile în care sunt perle, cristale, oglinzi, mici detalii de alamă strălucitoare. Mă fascinează efectele pe care le poţi obţine din sticlă şi alte obiecte reflectorizante… Sunt conştientă că gusturile mele nu ţin pasul cu moda, aşa că le dau curs în secret. Am absolvit universitatea şi descopăr că nu pot face mare lucru cu diploma mea. În orice caz, nimic din ceea ce mi-ar plăcea”.

Traducere de Virgil Stanciu.

Margaret Atwood, cea mai cunoscută scriitoare contemporană canadiană, s-a născut în 1939, la Ottawa. Fiică a unei nutriţioniste şi a unui zoolog, şi-a petrecut copilăria mai ales studiind entomologia pe lângă tatăl său, motiv pentru care frecventează cu întreruperi şcoala, preferând să cutreiere pădurile din Québec, Ottawa şi Toronto. Ţi-a descoperit însă curând pasiunea pentru lectură şi la şaisprezece ani şi-a dat seama că îşi doreşte să devină scriitoare. În 1957 a început să studieze la ”Victoria University” din Toronto, pe care a absolvit-o în 1961. Ţi-a continuat studiile la ”Radcliffe College” (Harvard), cu o bursă ”Woodrow Wilson”, apoi a urmat încă doi ani Universitatea Harvard. A ţinut cursuri de literatură engleză sau a fost scriitor invitat la diverse universităţi – din Vancouver, Montréal, Toronto, Alabama, New York, Australia şi Texas. Cunoscută mai ales ca romancieră (Povestirea cameristei, 1985; Ochi-de-pisică, 1988; Mireasa hoţomană, 1993; Alias Grace, 1996; Asasinul orb, 2000; Oryx şi Crake, 2003; Penelopiada, 2005), Margaret Atwood este autoare a numeroase cărţi de poezie (Double Persephone, 1961; The Circle Game, 1964; Interlunar, 1984; Morning in the Burned House, 1995) şi eseuri, precum şi critic literar. Cărţile sale au fost traduse în peste 25 de limbi şi au fost recunoscute prin numeroase premii, dintre care amintim: ”Arthur C. Clarke Prize” (pentru romanul Povestirea cameristei), ”Premio Príncipe de Asturias pentru Literatură”, ”Booker Prize” pentru Asasinul orb, ”Governor General’s Award” (câştigat de două ori). În prezent trăieşte la Vancouver.

”Despre fotografie”. Susan Sontag în era selfie

”Se întâmplă des ca cei care au zărit ceva frumos să exprime regretul că nu au putut face o fotografie. Într-atât de plin de succes a fost rolul aparatului foto în procesul de înfrumuseţare a lumii, încât fotografiile, mai degrabă decât lumea, au devenit standardul frumosului. Învăţăm să ne percepem pe noi înşine fotografic: cineva este considerat atractiv dacă arată bine într-o fotografie. Mulţi oameni sunt nerăbdători atunci când urmează să fie fotografiaţi şi nu pentru că se tem că vor fi invadaţi, ci pentru că le e frică de vreo dezaprobare din partea aparatului foto. Oamenii doresc imaginea idealizată: o fotografie cu ei în care să arate cel mai bine cu putinţă. Se simt respinşi când aparatul nu produce o imagine a lor mai atractivă decât sunt în realitate. Faptul că fotografiile sunt deseori lăudate pentru candoarea lor, pentru onestitate, înseamnă că majoritatea fotografiilor, fireşte, nu sunt candide… Consecinţele minciunii sunt mult mai intim legate de fotografie decât ar putea fi vreodată de pictură, deoarece fotografiile pretind că sunt adevărate, o pretenţie pe care picturile n-o pot avea niciodată. O pictură falsă falsifică istoria artei. O fotografie falsă falsifică realitatea. Istoria fotografiei poate fi recapitulată sub forma unei permanente confruntări între două mari imperative: înfrumuseţarea care provine din artele plastice şi transmiterea adevărului, proces măsurabil nu doar printr-o noţiune a adevărului în sine, o moştenire din ştiinţe, ci printr-un ideal moralizat al rostirii adevărului adaptat din toate modelele literare. Precum romancierul post romantic sau reporterul, de la fotografi se aşteaptă demascarea ipocriziei şi combaterea ignoranţei”.

Publicată în 1977, Despre fotografie câştigă premiul ”National Book Critics Circle Award for Criticism”, devenind ulterior un bestseller al autoarei.

”Washington Post” consideră volumul „o analiză splendidă a schimbărilor pe care fotografia le-a generat în felul nostru de a privi lumea şi de a ne privi pe noi înşine, în ultimii 140 de ani“.

Perspectiva critică inovatoare asupra fotografiei propusă de Susan Sontag în acest volum pune sub semnul întrebării contextele morale şi estetice ale acestei forme de artă. Descrisă de Sontag ca „o colecţie de eseuri despre importanţa si evoluţia fotografiei“, Despre fotografie rămâne şi astăzi unul dintre cele mai apreciate volume de gen.

„Susan Sontag în era selfie: ce poate fi mai relevant? Publicată în 1977 şi premiată cu râvnitul «The National Book Critics Circle Award», Despre fotografie rămâne cea mai pertinentă şi percutantă formulare a problemelor, a dilemelor şi antinomiilor fotografiei. Fotografia de presă, documentară, de ştiinţă, de artă, autoportretul, fotografia de familie, de război sau fotografia pornografică, fotografia utilitară sau cea angajată social, toate tipurile şi provocările inerente (tehnice, etice, istorice, filozofice) sunt abordate şi iluminate doar prin cuvinte – prin formule aforistice eclatante, în care spiritul jurnalistic şi filozofia se împletesc admirabil într-un foto-reportaj pur teoretic despre fotografie”, scria, într-un eseu, criticul de artă Erwin Kessler.

Trăim într-o civilizaţie în care realitatea e permanent dublată de imagine. Susan Sontag a explorat cu acuitate consecinţele acestei situaţii inedite în istoria umanităţii în volumul Despre fotografie. În 2004, ea a simţit nevoia să revină asupra meditaţiilor sale, scriind acest eseu despre fotografia de război şi despre rolul imaginilor ce prezintă ororile conflictelor armate în societatea contemporană. Potrivit autoarei, totul a început odată cu imaginile de o nespusă cruzime ale unor pictori, precum Goya, care s-au desprins de canoanele frumosului în reprezentarea scenelor de război. O adevărată obsesie a cumplitului ia naştere pe nesimţite, fotografia, apoi filmul, reportajul de televiziune şi imaginile postate pe Internet nefăcând decât să reia şi să amplifice această tendinţă. Susan Sontag urmăreşte căile încurcate – nelipsite de derapaje şi chiar de tentative de manipulare a realităţii – prin care nenumăraţi fotografi au încercat să ultragieze privitorul, riscând în cele din urmă să-l facă insensibil în faţa ororii.

La sfârşitul anilor ’70, Susan Sontag scria că „today everything exists to end in a photograph” şi încă de atunci se evidenţia statutul dual al fotografiei: de acces la realitate, dar şi mijloc de control. În eseul In Plato’s Cave (din volumul On Photography), Susan Sontag dezvoltă o filozofie a fotografiei, arătând că rolul acesteia este mult mai profund decât o simplă delectare, ridicându-se la nivelul unei etici a ceea ce vedem, fotografiile modelând şi, în acelaşi timp, îmbogăţind noţiunile noastre despre ceea ce merită văzut. Sontag considera că fotografia trebuie să fie un act de nonintervenţie şi că acest act a devenit deja unul dintre principalele mijloace prin care experimentăm realitatea.

Susan Sontag, unul dintre cei mai influenţi critici culturali ai Americii moderne, este o provocare pentru orice biograf. Contribuţiile sale în literatură, filozofie, regie şi activism politic, deşi adesea controversate, constituie repere solide în argumentarea libertăţii de expresie.

Printre numeroasele onoruri primite de Susan Sontag se numără ”Peace Prize”, oferit de ”German Book Trade” (2003), premiul ”Prince of Asturias” 2003, ”Jerusalem Prize” (2001), premiul ”National Book Award” pentru In America (2000) şi ”The National Book Critics Circle Award” pentru Despre fotografie (1978). În 1992 a primit premiul ”Malaparte” în Italia şi în 1999 a fost numită de guvernul francez ”Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres”.

Susan Sontag (1933-2004) a fost una dintre cele mai importante voci ale eseisticii ultimei jumătăţi de secol. După studii de filozofie la Universitatea din Chicago, unde l-a avut profesor, printre alţii, pe Leo Strauss, s-a înscris la doctorat la Universitatea Oxford, iar în 1957 s-a stabilit pentru trei ani la Paris, unde a frecventat cercurile de expatriaţi şi cercurile academice; aici îi cunoaşte pe Allan Bloom şi pe Jean Wahl, de pildă. Vreme de patru ani a predat la ”City of New York University” şi la ”Columbia University”, iar din 1964 s-a dedicat în întregime scrisului. Opera sa literară cuprinde romane (The Benefactor, 1963; Death Kit, 1967; The Volcano Lover, 1994) şi proză scurtă. În 1977 a publicat On Photography, în care propune o nouă perspectivă asupra fotografiei în secolul XX. Prin eseurile sale, a făcut cunoscuţi publicului american scriitori europeni precum Walter Benjamin, Roland Barthes, Antonin Artaud sau E.M. Cioran. În calitate de preşedintă a PEN Clubului american, în 1989 a declanşat campania scriitorilor americani pentru sprijinirea lui Salman Rushdie. A luat poziţie împotriva Războiului din Vietnam, scriind un reportaj despre Hanoi, dar fără a face concesii sistemului comunist, pe care l-a caracterizat drept „fascism cu faţă umană”. În timpul celor patru ani de război din Bosnia, a petrecut mai multe luni în oraşul Sarajevo aflat sub asediu şi a montat acolo piesa lui Samuel Beckett Aşteptându-l pe Godot.

Traducere de Delia Zahareanu.

Un alt volum de Susan Sontag pe care vă recomandăm să-l citiţi este Privind la suferinţa celuilalt.