Ion Iliescu şi „Dumineca orbului ’90“

Fiecare om şi, cu atât mai mult, fiecare personalitate politică trece la un moment dat în viaţa sa prin ceea ce limba engleză numeşte plastic ″his/her finest hour″. Pentru Ceauşescu acela a fost legat de condamnarea invaziei Cehoslovaciei de către trupele celorlalte ţări socialiste membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (mai puţin Albania, care s-a retras din alianţă îndată după nefericitul eveniment) şi de sprijinul necondiţionat şi ferm acordat României de Administraţia preşedintelui SUA Lyndon Johnson, perioadă în care cel ce avea să devină, nu peste prea mult timp, „odiosul dictator“ s-a bucurat de aprobarea cvasi-unanimă a conaţionalilor săi (august-septembrie 1968).

In cazul preşedintelui Ion Iliescu, acel moment se leagă de câştigarea en fanfare, la 20 mai 1990, prin vot popular (nu prin intermedierea Marii Adunări Naţionale, ca până în 1989), a funcţiei supreme în Statul Român, chiar dacă acest mandat a avut o durată limitată.

Ultimele alegeri pentru MAN, mascarada de parlament având, totuşi, un rol legislativ de faţadă în ansamblul puterilor statului comunist, s-au desfăşurat la 17 martie 1985, pe o vreme extrem de friguroasă, în primul sezon rece în care s-a instituit, preţ de două luni, interdicţia deplasării cu autoturismele proprietate personală pe drumurile publice. Alte patru sezoane consecutive, cu restricţiile draconice şi cu privaţiunile de tot felul aferente regimului discreţionar şi autarhic, au condus, practic, în cele din urmă, la îngenuncherea unei naţiuni devenite tot mai cenuşii, care a îmbrăţişat fără rezerve Revoluţia din Decembrie 1989.

Odată ce atunci nu m-am prezentat, din 1985, şi până în prezent, mă frământă o chestiune: ce garanţie de neutilizare frauduloasă şi ce cale de control li se oferă celor ce au ales să nu-şi exprime votul. Pentru că în acel regim destui erau cei ce refulau într-o avalanşă de injurii la adresa acestuia, îndată ce se regăseau în faţa unei coli de hârtie gălbuie cu suficient spaţiu netipărit ce putea suporta orice, în intimitatea relativ sigură a unei cabine de votare cu nimic deosebită de cele de astăzi. După mărturia unui domn de încredere prezent în acel an la despuierea voturilor dintr-o secţie organizată în căminele studenţeşti din complexul Grozăveşti, unde potenţialul de frondă era mai ridicat, circa 60% dintre buletine fuseseră depuse în urne nemăscărite, alte voturi fiind acordate lui Mickey Mouse ori popularei trupe Boney M.

Revenind la îndoiala ce mă urmăreşte peste decenii, în ciuda stăruinţelor familiei lărgite (cu argumente solide de genul copil de numai câteva luni, membru PCR, etc), în acea duminică m-am încăpăţânat să nu mă prezint la secţia de votare. Din datele revăzute recent, reiese că au absentat doar 965 dintre cei 15.733.060 de alegători înregistraţi pe listele electorale. Surprinzător, chiar şi după aproape patruzeci de ani de dictatură, 2,27% din voturile exprimate au fost împotriva candidaţilor unicei organizaţii admise pe liste – Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste (FDUS), adică 356.573 în cifre absolute, în timp ce 15.375.522 au fost considerate voturi pentru.

Mandatul legislativului unicameral (formă instituită în 1946) fiind de cinci ani, în martie 1990, după congresul „Noiembrie, ultimul bal“, erau programate noi alegeri pentru cele 369 de locuri din MAN şi Ceauşescu însuşi, simţind cam cum bate vântul în lagărul socialist, s-a pronunţat, în cadrul unei plenare a FDUS din octombrie 1989, surprinzător, dar oarecum nebăgat în seamă, în spiritul acceptării realităţii că «poporul nostru e alcătuit din oameni cu convingeri diferite, şi sociale, şi politice». Se prea poate să fi avut în vedere un pluripartidism de genul celor tolerate în trecut în Cehoslovacia ori Polonia. Acesta fusese abandonat la noi după alegerile din 1948, când printre cei 414 deputaţi s-au regăsit nouă reprezentanţi ai unei ipotetice şi puţin probabile opoziţii: 7 mandate atribuite PNL (Bejan), respectiv două unui PNŢ fără vreo legătură cu linia Maniu-Mihalache.

Odată petrecute schimbările violente de la sfârşitul anului 1989 – o reală revoluţie dată fiind prăbuşirea vechii orânduiri prin descătuşarea libertăţii de expresie şi de organizare sindicală, prin recunoaşterea/refondarea partidelor istorice (contribuţie românească esenţială în ansamblul evoluţiilor din centrul şi estul Europei, unde accentul era pus pe abrogarea prevederilor constituţionale referitoare la presupusul rol conducător al partidelor de sorginte comunistă şi pe apariţia unor forumuri civice nu neapărat afiliate tradiţiei politice interbelice), ca şi prin deschiderea către iniţierea măsurilor având în vedere trecerea la o economie liberă şi de piaţă –, la mijlocul lunii martie 1990, două decrete semnate de Ion Iliescu, în calitate de preşedinte al Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională (CPUN), au stabilit procedurile pentru alegerile generale (prezidenţiale şi parlamentare). Acestea au fost fixate pentru data de 20 mai 1990, ce coincidea, în acel an, cu Duminica orbului din calendarul creştin.

Această stranie coincidenţă a dat ocazia unor comentarii răutăcioase din partea a ceea ce se constituise într-o opoziţie fermă faţă de tentativa făţişă de instituire a unui comunism reformat – vechile partide şi formaţiunile coagulate în jurul fenomenului Pieţei Universităţii, sprijinite de presa neaservită Puterii. Eram nu puţini adepţi ai crezului că «Monarhia salvează România!», dar înfiinţarea unui partid deschis pro-monarhist nu a fost agreată la Versoix. Regele Mihai s-a bazat, absolut firesc, doar pe acele persoane în care putea avea încredere nestrămutată, evitând oportunismele de tot felul. O mişcare politică purtând această titulatură suna bine, dar era de-ajuns o „salvare naţională“, confiscată, deja, de „Iliescu şi ai săi“, pentru ca, după ani şi ani, alte şi alte salvări să tot apară pe calea istoriei. Gruparea ce urma să devină Partidul Monarhist Popular (iniţial fu invers – PPM, până când secretarul- general adjunct a băgat de seamă că abrevierea poate lăsa loc de ironii, de genul „Partidul p… mă-sii“), căci în acea vreme 250 de membri fondatori îi găseai fără prea mari eforturi, s-a autodizolvat cu vreo două zile înainte de termenul stabilit pentru a se înregistra la Judecătoria Sectorului 1, fapt ce i-ar fi permis accederea în CPUN.

Vremurile păreau a fi întru totul favorabile unei schimbări de anvergură în ţară. Nu trecuse nici un an de la alegerile parţial libere din Polonia (4 iunie 1989), în urma cărora un premier propus de opoziţie a fost confirmat de parlament (24 august), iar la 21 februarie 1990, Václav Havel, în calitate de preşedinte al Cehoslovaciei, se adresase Congresului reunit al Statelor Unite, în Capitoliul de la Washington. Insă la Bucureşti, la câteva zile după acest eveniment simbolic pentru spaţiul european dintre Occident şi U.R.S.S., Frontul Salvării Naţionale s-a redefinit drept partid politic, confirmându-şi intenţia de a se prezenta ca atare la viitoarele alegeri. Incercând să preîntâmpine debalansarea eşichierului printr-o astfel de poziţionare, liderul ţărănist Corneliu Coposu îi oferise calitatea de membru al PNŢ-cd lui Ion Iliescu, fiind, evident, refuzat.

Ion Raţiu – fondator al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi (UMRL), odată întors din exil (la revenire încă mai folosea termenul de Partidul Naţional Ţărănist) deveni candidatul prin excelenţă anticomunist, în timp ce Radu Câmpeanu din partea PNL (şi acesta fără prea mult salam cu soia la activ, dar cu o îndelungă privaţiune de libertate, în anii 1947-1956) era socotit mai maleabil şi de centru-dreapta. Avea un discurs rafinat, dar uşor alunecos şi predispus la anumite compromisuri ce se vor vădi mai apoi, reuşind eliminarea din partid a celui zis Ionuţ din venerabilul neam al Brătienilor până în derizoriul unei meteorice Uniuni Liberale Brătianu [acesta din urmă, singur, a folosit apelativul «Majestate!» într-o intervenţie televizată, în zilele când i se sugera regelui că prezenţa sa în toiul campaniei electorale, de 10 Mai, ar fi inoportună].

Din perspectiva actuală, Ion Iliescu putea fi socotit un candidat suveranist, de vreme ce printre susţinătorii săi erau extrem de populare sloganuri de genul «Noi nu ne vindem ţara!» ori «Nu vrem bani, nu vrem valută / Vrem ca Roman …!». A intrat în competiţia electorală cu sprijinul unui aparat de propagandă bine pus la punct din timpurile nu prea îndepărtate, angrenajul central, cu un rol controversat (e cam puţin spus!), fiind rezervat televiziunii centrale – TVRL. Aceasta era, greu de închipuit în prezent, şi unica de pe piaţă, fiind implicată major în evenimentele ce aveau să marcheze lunile ce au urmat preluării funcţiei de preşedinte de către ilustrul istoric Răzvan Theodorescu – alegerile din 20 mai şi Mineriada din iunie, ceea ce a condus la apariţia unei contra-lozinci: «Aţi minţit poporu’ cu televizoru’!».

Iliescu a bătut toate sondajele şi orice iluzie bazată pe ″wishful thinking″ în aşteptarea unui ipotetic tur II al alegerilor prezidenţiale ce avea a fi programat pe 3 iunie 1990. Victoria sa fiind copleşitoare (85,07%), nu şi-au avut şi nu-şi au rostul nici un fel de discuţii referitoare la vreo fraudare flagrantă de ordin tehnic a procesului de numărăre a voturilor exprimate atunci pentru alegerea sa.

Radu Câmpeanu, cu un scor pe ţară de 10,64%, a câştigat pe plan local doar în cele două judeţe locuite majoritar de secui (76,58% în Harghita, respectiv 65,95% în Covasna), realizând peste 15% şi în celelalte judeţe cu o numeroasă minoritate de limba maghiară din Ardeal, plus Timiş şi Arad. In schimb, Ion Raţiu nu a câştigat în nici un judeţ, obţinând 4,29% din voturi la nivel naţional. S-a resemnat cu peste 6% în cinci judeţe de peste Carpaţi (Cluj, Arad, Braşov, Sibiu şi maximul de 7,69% în Timiş), dar în Bucureşti a înregistrat un rezultat remarcabil, apropiat de cel al candidatului PNL: 11,34% faţă de 11,94% din voturi luate de Radu Câmpeanu. A nu se neglija scorul lui Ion Iliescu din capitală – 76,72%.

Conform datelor finale, aşa cum au fost ele comunicate de Biroul Electoral Central la 2 iunie şi publicate în Monitorul Oficial din 8 iunie, cei doi oponenţi ai lui Iliescu au obţinut cumulat 2.146.195 de voturi, în timp ce s-au mai înregistrat şi aproape 450.000 de voturi nule, alte circa 2.375.000 de persoane alegând să nu se prezinte la urne. Comparând aceste rezultate cu cele de la „legislativele“ din 1985, reiese că mizeria ultimilor patru-cinci ani de comunism, o revoluţie şi miile de jertfe nu au zdruncinat din temelii apetitul românilor pentru un „socialism cu faţă umană“. Ion Iliescu, al cărui nume era vehiculat cu încredere de toţi adepţii unui astfel de sistem (ba, încă, şi de Ceauşescu, care le-ar fi spus acoliţilor săi din CPEx în zilele Revoluţiei, dar cu un înţeles cu totul opus viziunii sale referitoare la amestecul în treburile interne ale altor state: «Il vreţi pe Iliescu?»), ar fi avut a se resemna cu postura liderilor de tranziţie ale celorlalte ţări socialiste, măturaţi relativ rapid de pe scena istoriei. Decembrie 1989 i-a oferit, însă, şansa de a se reinventa…

Atmosfera de după aflarea rezultatelor alegerilor a fost, mai degrabă, una sumbră, fiind sintetizată de titlul unui articol polemic publicat de revista „Oblio“ sub semnătura amicului meu René: „De ce sunteţi trişti, dragi FSN-işti?“. Il evoc cu bucurie, deşi mersul politicii din acea primăvară reuşise să ne zdruncine prietenia de un sfert de veac, dintre care cel puţin ultimii cincisprezece ani îi petrecuserăm într-o comuniune de idei despre ce şi cum ar fi trebuit să se schimbe în România. Multe dintre cele anticipate în şirul nesfârşitelor noastre elucubraţii telefonice aveau să se petreacă aievea, cum ar fi identificarea locului îngust de la Inter (intersecţia străzii Batişte cu bulevardul Bălcescu) drept cel mai probabil punct de confruntare dintre manifestanţi şi forţele de represiune. Insă, după numai câteva luni de la Revoluţie, în timp ce eu eram neclintit „cu Regele“, el, privind mai lucid realitatea, îşi exprima anumite îndoieli.

La peste treizeci şi cinci de ani de la acea memorabilă zi de Duminica orbului, Ion Iliescu este departe de a fi trecut în nefiinţă: România este impregnată de spiritul său, a cărui esenţă se regăseşte în abrevierea PDSR – „democraţia socială“, ce şi-a lipit eticheta de social-democraţie, în anul 2001, odată cu absorbţia PSDR şi cu uzurparea moştenirii acestui partid istoric. Nimic nu i-ar fi împiedicat pe Iliescu şi pe adepţii săi de odinioară să refondeze acel curent politic anihilat între 1946 şi 1948 de către PCR, înainte sau după dispariţia lui Ceauşescu. [Atât de marcat a fost Ion Iliescu de fostul său şef, încât la comemorarea lui Nicolae Titulescu la cincizeci de ani de la moartea acestuia, în faţa auditoriului din Ateneu, l-a numit pe cel elogiat, din greşeală, Ceauşescu.]

Trecut la cele veşnice, Dumnezeu să-l ierte!, Ion Iliescu află răspunsul la chestiunea deschiderii ochiului lăuntric al omului odată ce se stinge cel din afară, ori dacă totul se reduce la axioma «In ceea ce crezi, acolo te duci!», în timp ce noi, cu înclinaţia noastră obsesivă pentru istoria contrafactuală, rămânem ancoraţi, în aceste vremuri dominate de parafrazarea titlului romanului „Aimez-vous Brahms?“ într-un mereu actual «Aimez-vous Băsescu?», la aprinsa dezbatere legată de care dintre cei doi a fost „mai mare“, Iliescu sau Băsescu…

6 august 2025