Iran, Venezuela – două lovituri încasate de China

Efectul intervențiilor SUA în Venezuela și Iran a fost reducerea influenței chineze în cele două țări mari producătoare de petrol. În ambele cazuri, China a urmărit să creeze o dependență cât mai mare. Prin îndepărtarea președintelui Nicolas Maduro și prin impunerea tarifelor de 25% pentru statele care fac afaceri cu Iranul, Statele Unite supun unui test această strategia a Chinei.

China, la vânătoare de state paria

În ultimele două decenii, China a investit în țările din care companiile occidentale alegeau să se retragă din cauza riscurilor generate de regimuri ostile sau instabile. Liderii de la Beijing au vizat mereu statele care intrau în izolare internațională sau care erau supuse unor presiuni diplomatice. Au vizat statele supuse sancțiunilor economice. Au oferit acestor state capital, infrastructură, totul în condiții mult mai relaxate decât cele cerute de Occident, fără criterii privind statul de drept, democrația sau drepturile omului. Împrumuturile statului chinez au înlocuit capitalul privat din Vest. Iar petrolul, metalele prețioase sau mineralele rare au fost folosite ca metode de rambursare a datoriilor față de Beijing.

Blocada americană

În Venezuela, această strategie și-a atins limitele. Potrivit Reuters, superpetrolierele care se îndreptau spre Venezuela au făcut cale întoarsa spre China, fără nicio încărcătură. Erau navele care ajutau la rambursarea datoriei Venezuelei față de China. Blocada impusă de Statele Unite a redus alimentarea cu petrol a Chinei. Iar urmărirea de-a lungul Atlanticului a petrolierului Bella1, înregistrat în acest timp în Rusia, în speranța că va avea scăpare, a vrut să arate că blocada SUA nu va fi deloc permeabilă.

Împrumuturile băncilor chineze de stat pentru Venezuela sunt estimate la peste 60 de miliarde de dolari, din primii ani ai regimului Hugo Chavez, la începutul anilor 2000. Venezuela a fost una din principalele destinații ale împrumuturilor chineze. Jumătate din toate împrumuturile oferite statelor din America de Sud și din Caraibe s-au dus către Venezuela. Pe măsură ce industria petrolieră a Venezuelei a scăzut randamentul, iar multe dintre proiectele finanțate de China au fost amânate, Beijingul a început să piardă la nivel economic.

Venezuela, o pierdere gestionabilă

Pierderile actuale sunt gestionabile pentru China. Blocada americană privează China de petrolul din Venezuela, însă acesta reprezenta doar 5% din importurile totale. Apoi, datoriile nerambursate ale Venezuelei fac parte dintr-o încrengătură de investiții chineze care au fost deja absorbite de prima economie a lumii. De aici și reacția prudenta a Beijingului după capturarea președintelui Maduro. China a vorbit despre operțiunea ”unilaterala și ilegală a SUA” și arătat că interesele chineze ”sunt protejate de lege”.

Venezuela nu a fost o pierdere grea pentru China. A fost însă un semnal de alarmă pentru parteneriatele pe care China le are în America Latină. Același efect a avut și intervenția rapidă a administrației Trump, în primele săptămâni de mandat, la nivel economic și diplomatic, împotriva extinderii influenței chineze în Panama. Aici, China încerca să controleze porturile de la ieșirea și intrarea în Canalul Panama cu ajutorul unor companii din Hong Kong. Este un semnal de alarmă pentru cele nu mai puțin  de 20 de state din America Latina care au semnat memorandumuri de înțelegere cu China pentru a face parte din inițiativa Noului Drum al Mătăsii. Panama a lăsat acordul să expire și nu l-a mai înnoit, după intervenția diplomatică americană din 2025.

Iranul, un test mult mai greu pentru China

Lucrurile arată diferit în Iran. Și în acest caz este vorba despre o intervenție americană, care însă nu a ajuns la faza sa militară. Sancțiunile, la care SUA au revenit sub prima administrație Trump (recent reluate și de Germania, Franța și Marea Britanie), postarea făcută de fostul director CIA, Mike Pompeo, care sugera prezența multor agenți Mossad în rândul protestatarilor, sunt primele etape ale unei schimbări de regim. Atacul militar este ultima etapa, lovitura de grație.

Protestele din Iran s-au împuținat însă, sunt mai izolate și străzile sunt mai liniștite. Este un semnal că schimbarea de regim la Teheran a eșuat, pentru moment. Însă nu și strategia Statelor Unite de a combate extinderea influenței Chinei.

Relația cu Iranul este mult mai importantă pentru China. Beijingul își permite o retragere strategică din Venezuela, însă oprirea extinderii influenței in Iran va fi un test mult mai dur. Cele două țări au semnat un acord de cooperare pe termen lung în 2021. Iranul urma să devina un centru strategic pentru China, în vederea extinderii în Orientul Mijlociu și Europa. Mai mult, China importă din Iran circa 15% din necesarul de petrol. Iar asta la prețuri reduse, datorită sancțiunilor impuse de Statele Unite, care au făcut necesare scheme complexe de ocolire. Pentru rafinăriile chineze, petrolul iranian venea cu un avantaj competitiv însemnat.

Surplusul comercial uriaș al Chinei poate absorbi socul sancțiunilor americane și al tarifelor de 25% impus țărilor care vor face afaceri cu regimul teocratic de la Teheran. Însă economia chineză se confruntă de mulți ani cu un consum intern redus și se bazează mult pe exporturi. Dacă exporturile vor fi afectate, atunci șocul petrolului iranian se poate dovedi mult mai puternic. De aici și prudența Beijingului după protestele din Iran. China a criticat Statele Unite, însă nu a recurs la escaladare.

Impredictibilitatea SUA a bulversat China

La fel ca în cazul partenerilor Chinei din Noul Drum al Mătăsii din America Latină, combaterea strategiei chineze în Iran este un semnal de alarmă pentru partenerii regionali ai Chinei. Un caz ”Panama” se profilează și în Asia de Sud. În luna iunie 2025, Donald Trump l-a primit la Casa Albă pe șeful armatei Pakistanului (Armata este principalul pol de putere o depășește la Islamabad). Vizita a fost socotită în Pakistan un punct de cotitură în relațiile cu SUA. Pakistanul a devenit un cap de pod al Chinei în regiune. Beijingul a investit circa 60 de miliarde de dolari, în special în „coridorul economic China-Pakistan”, o trambulină pentru pătrunderea economică în Orientul Mijlociu. Vizita mareșalului Asim Munir la Washington a fost un avertisment că Beijingul poate pierde aceste investiții.

Strategia de influență a Chinei prin programe precum Noul Drum al Mătăsii are nevoie de timp, uneori decenii, pentru a avea impact. Însă calculul chinez că Statele Unite vor tolera acest joc s-a dovedit greșit. Nu rezultă de aici o prăbușire a influenței politice și economice a Chinei, ci necesitatea schimbării strategiei. Politica externa impredictibilă a administrației Trump a reușit nu să încline decisiv balanța în competiția cu China, ci să comprime timpul – o resursă pe abundența căreia se bazează mereu Beijingul.