Istoria s-a scris și se rescrie

Participarea poporului român la fazele semnificative ale istoriei şi civilizaţiei europene reprezintă o trăsătură definitorie a dezvoltării noastre. Ne aducem contribuţia – prin recunoscute opere şi făptuiri, prin legături multiple cu celelalte popoare – la construcţia şi înaintarea acestei civilizaţii. Din multitudinea evenimentelor, personalităţilor, a realizărilor materiale şi spirituale, rămân realităţi care, în perspectiva Europei întregi, şi-au păstrat, până astăzi, însemnătatea şi înţelesurile.

Construcţia Europei, începută în secolul al V-lea, se încheie după aproximativ opt sute de ani. Către 1350, continentul nu mai are „pete albe“ şi harta sa cuprinde imperii, regate, principate, ducate, republici orăşeneşti, voievodate. La edificarea Europei medievale îşi aduce contribuţia şi poporul român, cu alcătuiri şi state proprii, continuatoare ale unor realităţi în geografia foarte întinsă a Romanităţii Orientale.

Confruntate cu valurile periodice ale migratorilor, comunităţile româneşti şi-au păstrat propia lor organizare social-teritorială, clădită pe o civilizaţie agrară şi meşteşugărească tradiţională, organizare ce dispunea şi de forţe de apărare.

La argumentele de ordin lingvistic, arheologic, etnografic, adăugăm mărturia cronicilor maghiare despre formaţiunile feudale ale românilor transilvăneni.

Statele româneşti feudale, în întinderea voievodatelor, s-au închegat şi unificat sub imperativul evoluţiei generale a Europei, cea care îşi manifesta tradiţional unitatea antică până în marginea Asiei.

Gesta Hungarorum, datorată notarului regelui Bela (Anonymus), consemnează, la finele secolului al IX-lea, existenţa a trei ducate: unul în Crişana, între râurile Someş şi Mureş, cu centrul în cetatea Biharea şi condus de Menumorut; al doilea în Banat, între Dunăre şi Mureş, cârmuit de Glad, cu un centru la Cuvin (Keve); al treilea ducat, în Transilvania, sub porţile Mezeşului, la izvoarele Someşurilor, condus de Gelu Românul (Gelou Quidan Blacus), cu reşedinţa în apropierea Clujului.

Anonymus ne lasă să înţelegem caracterul statornic, continuitatea formaţiunilor amintite, precum şi recunoaşterea individualităţii lor în relaţiile sud-est europene: lui Usu­bun şi Veluc – trimişii lui Arpad – Menumorut le aminteşte că ţara sa de astăzi au stăpânit-o şi strămoşii săi şi că se bucură de sprijinul împăratului de la Constantinopol¹.

Realităţile politice româneşti amintite se înscriu într-o evoluţie europeană, în aceeaşi perioadă. Organizarea statală a Irlandei începe mai ales după invazia normanzilor şi se consolidează sub cârmuirea lui Brian Boru (976-1014) şi a succesorilor săi. La cehi, după încercarea de unire a triburilor sub Samo (623-658), primul cneaz al Moraviei Mari, amintit de documente, este Mojmir (830-846), a cărui stăpânire este continuată de Rastislav, Borivoj, Svatopluk. Polonii cunosc unele organizări în a doua jumătate a secolului IX, urmate de statul condus de Mieszko I (960-992). La sârbi, prima formaţiune independentă, exercitându-şi autoritatea şi asupra unor oraşe dalmate, este menţionată pe la jumătatea a secolului IX, cu cneazul Vlastimir, iar nuclee teritoriale ale croaţilor, existente în secolul VIII, se unesc, mai târziu, sub Tomislav (910-928). O primă reuniune a norvegienilor are loc sub Harald Haarfager (Păr Frumos, c.872-930). Suedezii se desprind dintre popoarele nordice în timpul domniei lui Erick Victoriosul (975-995) şi consolidarea merge încet, ca şi la vecinii loi norvegieni. La danezi, o încercare de raliere a triburilor sub Harald „Colţ Ascuţit“, (secolul VIII), nu are durată; un rege al lor, Gottrik (Gotfred), este contemporan cu Carol cel Mare şi abia mai târziu, Gorm cel Bătrân reface unitatea stăpânirii (c.935-945). Maghiarii se aşază pe Tisa şi Dunărea mijlocie la 896-900, iar statul Kievean se constituie în secolul al X-lea, odată cu impactul vareg.

Recapitulând, atestările documentare ale unor formaţiuni statale la irlandezi, cehi, sârbi, croaţi, norvegieni, suedezi, danezi, maghiari şi ruşi datează mai ales din secolele IX-X, adică în aceeaşi perioadă cu ducatele româneşti. Fără atacurile maghiare asupra Crişanei, Banatului şi Transilvaniei, ar fi urmat, desigur, reunirea acestor ducate într-un stat mai cuprinzător, într-un voievodat, aşa cum vor evolua formaţiunile politice de la sud şi est de Carpaţi, aşa cum se va păstrat, de altfel, tradiţia românească, şi în Transilvania care s-a format ca voievodat în regatul feudal ungar.

Şi ca mărime teritorială, cârmuirile lui Menumorut, Gelu şi Glad îşi găsesc corespondenţe în Europa. În Spania, în jurul anului 900, în nordul peninsulei necuprinse de arabi, fiinţau Portugalia, regatul Leon, Navara, Aragon, Sobrarbe, Ribagorza, Pallars şi Marca Hispanică; or, cu excepţia Leonului, toate formaţiunile sunt de foarte mici dimensiuni². Fragmentarea este prezentă şi în Anglia (fără Scoţia). În deceniile primelor invazii daneze (secolul IX): Wessex, Ţara Galilor, Mercia engleză, Mercia daneză, Anglia răsăriteană, Northumbria daneză, Northumbria engleză³.

Dar în Transilvania au existat şi alte formaţiuni româneşti: ele nu sunt amintite de Anonymus, întrucât au rămas, la finele secolului al IX-lea şi începutul celui următor, în afara expediţiilor de cucerire maghiare; dar sunt, în schimb, trecute în documentele secolului XIII: Ţara Bârsei, a Făgăraşului – cu menţiunea precisă „terra Blacorum“ (1222); Ţara Amlaşului – unde se află pădurea românilor şi a pecenegilor (sylva Blachorum et Bissenorum – la 1224), a Haţegului (la 1247)⁴. Atestări scrise ce confirmă implicit existenţa acestor ţări româneşti înainte de amintitele date.

Posada a fost începutul. Împlinirea a avut loc peste ani, în 1918, când pământurile româneşti s-au unit în hotarele unui singur stat.

Pentru Maramureş, actele arată foarte precis realităţile politice româneşti cu cnezatele situate pe văile Marei, Cosăului, pe Taras, Tisa, Talabor, Vişeu, pe cursul superior la Izei şi pe cel inferior, toate constituind un voievodat (secolele XIII şi XIV) peste care s-a suprapus, treptat, cârmuirea statului maghiar⁵.

Atacurile şi pătrunderea progresivă a maghiarilor în Transilvania şi Banat, invaziile şi stabilirea pecenegilor şi a cumanilor, marele val tătăresc din 1241 explică de ce cnezatele şi voievodatele româneşti nu s-au reunit în ţări mari decât după 1300. La sfârşitul secolului al XIII-lea, statul feudal Ţara Românească era constituit între Carpaţii Meridionali, Dunăre şi Marea Neagră; către 1360, şi al doilea stat românesc era consolidat între Carpaţii Răsăriteni, Nistru şi aceeaşi Mare Neagră. Poporul român îşi aducea astfel contribuţia proprie la încheierea construcţiei politice a Europei medievale.

Statele româneşti feudale, în întinderea voievodatelor, s-au închegat şi unificat sub imperativul evoluţiei generale a Europei, cea care îşi manifesta tradiţional unitatea antică până în marginea Asiei. Perturbările ivite odată cu marile migraţii dinspre „Barbaria“, din marginea nordică şi estică a bazinului Dunărean sau dinspre Asia, au impus spaţiului de contact, cel locuit de români, o funcţie de puncte între cele două mari arii de civilizaţie, determinantă în relieful politico-statal.

În interiorul unor realităţi complexe s-au aşezat mai mulţi istorici din zilele noastre să descifreze lungul (prin timp) proces al continuităţii şi devenirii statalităţii la români, încheiat, în părţile centrale ale întregii Romanităţi Orientale, cu Bătălia zisă de Posada, de la care se împlinesc 685 de ani.

Revenirile la o temă fundamentală din istoria naţională modelează câştigurile reale ale ştiinţei istorice şi nuanţează esenţialul în privinţa începuturilor statului Ţara Românească şi asupra întregului război între regele maghiar Carol Robert de Anjou şi Basarab Vodă, în 1330, cu deosebire asupra bătăliei din 9-12 noiembrie, care este localizată pe vatra actuală a satului Pripoare din comuna Perişani, locul Posadei Loviştene.

Note

1 Faptele ungurilor de secretarul anonim al regelui Bela, ed. Popa Lisseanu, Bucureşti, 1934
2 Carlos-Peregrin Otero, Evolucion y revolucion en Romance, Barcelona, 1971, harta 8.
3 G. M. Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei, Bucureşti, 1975, harta VIII, p. 107
4 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, ed. a 2-a, 1972, pp.146-147.
5 Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, 1970, pp.143-167 şi 193-214.

(Articol apărut în ediţia tipărită a ziarului Cotidianul de luni, 14 noiembrie)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.