Iubiri imposibile la Madrid

„Tristan şi Isolda”, într-o montare excepţională

Regretatul Gérard Mortier şi-a încheiat mandatul la „Teatro Real” din Madrid, cu puţin înainte de moartea sa, cu un dublu eveniment: premiera mondială a operei „Brokeback Mountain” şi reluarea producţiei „Tristan şi Isolda”, pusă în scenă de Peter Sellars şi Bill Viola.

Creată la Opera Naţională de la Paris în primăvara anului 2005 şi apoi în 2008, legendara operă „Tristan şi Isolda” de Wagner s-a dovedit la fel de proaspătă în reluarea de la „Teatro Real”. Adecvarea între filmul lui Bill Viola, care formează partea esenţială a decorului, şi regia lui Peter Sellars este excepţională prin intensitatea relaţiei dintre imagine şi gesturile soliştilor, după părearea criticului Richard Martet.

Unul dintre pariurile acestei producţii constă în capacitatea dirijorului de a se plasa pe aceeaşi lungime de undă cu cei doi maeştri ai artei vizuale.

Violeta Urbanova în rolul Isolda

Esa-Pekka Salonen, care a dirijat încă de la începutul proiectului, a fost ideal. Invitat la începutul repetiţiilor de la Madrid, Marc Piollet s-a dovedit la înălţime, chiar dacă, la început, orchestra a fost mult prea pasională, în timp ce Sellars şi Viola au gândit această parte în epură şi, după părerea lui Salonen, orchestra ar trebui să aibă o sonoritate temperată.

Isolda, interpretată de Violeta Urmana, a fost o surpriză, mai ales după ce, anul trecut, cântăreaţa lituaniană n-a fost la înălţime în „Gioconda” de la Opera Bastille. De atunci, ea a revenit la repertoriul de mezzosoprană, dovedind o robusteţe şi o împlinire în registrul grav, foarte apreciate în „Tristan”. Desigur, spun cronicarii, nu trebuie căutată în interpetarea ei strălucirea scenică a lui Waltraud Meier. Vocea, în schimb, sună excelent.

Ekaterina Gubanova în rolul Bragane, în Tristan şi Isolda

Retrăgându-se din motive de sănătate după primele trei reprezentaţii, Robert Dean Smith a fost înlocuit la „Teatro Real” de Franco Farina, care a dovedit un profesionalism remarcabil.

Ekaterina Gubanova şi Franz-Josej Seling au avut aceeaşi forţă ca la reprezentaţiile de la Opera Bastille în 2005, ca şi cum n-ar fi trecut atâţia ani de atunci. Mai puţin convingător a fost Jukka Rasilainen în rolul Kurwenal.

„Brokeback Mountain”, o echipă extrem de unită

Daniel Okulitch (Ennis del Mar) şi Tom Randle (Jack Twist), în opera Brokeback Mountain

Charles Wuorinen a avut ideea de a crea opera „Brokeback Mountain”, după ce văzut, în 2005, filmul omonim al lui Ang Lee, adaptat, la rândul lui, după o nuvelă de Annie Proulx. A compus însă opera abia în 2008, când Gérard Mortier, care era atunci director la „New York City Opera”, i-a comandat-o. Proiectul s-a concretizat acum la Madrid, după mai mult de cinci ani.

În Europa, Charles Wuorinen nu este cunoscut decât de specialiştii în muzica americană a secolului al XX-lea. Adept al atonalităţii încă din tinereţe, avându-i ca modele pe Arnold Schoenberg şi Milton Babbitt, el a compus o partitură de extremă complexitate. „Brokeback Mountain” are nevoie de o orchestră mare, partitura are intervale complicate, contraste dinamice violente, structuri sonore care solicită întreaga diversitate instrumentală. Orchestra de la „Teatro Real”, sub bagheta lui Titus Engel, mare specialist în repertoriul contemporan, s-a achitat cu brio. Dar, scrie Richard Martet, există o problemă: „«Brokeback Mountain» evocă puternic un exerciţiu dodecafonic dat studenţilor de un eminent profesor de compoziţie. Admiri ştiinţa, fără să te simţi niciun moment implicat, cel puţin din punct de vedere muzical, în drama trăită de Ennis del Mar, Jack Twist şi familiile lor”. Liniie vocale sunt monotone, iar răvăşitoarea declaraţie de dragoste a lui Ennis, după moartea lui Jack, emoţionează numai graţie talentului interpretului.

Publicul a fost însă captivat, datorită libretului excelent, semnat chiar de scriitoarea americană Annie Proulx, care a reuşit un libret concis, percutant şi variat, în două acte şi 20 de secvenţe.

Bass-baritonul canadian Daniel Okulitch şi soprana americană Heather Buck în Brokeback Mountain

Regia a fost semnată de Ivo van Hove, în decorul îndrăzneţ, conceput de Jan Versweyveld. Trei ecrane albe închid spaţiul care are câte o uşă de fiecare parte. Cel din fundal serveşte pentru proiectarea imaginilor fixe sau în mişcare ale munţilor din Wyoming, spaţiu ostil în care numai oile şi ciobanii acceptă să rămână. Pe scenă nu există niciun accesoriu în timpul primelor scene, cu excepţia unui cort şi, la întâlnirea lui Ennis cu Jack, un bar.

După căsătoria celor doi, Ennis se însoară cu Alma şi Jack cu Lureen, apare un decor adevărat: la stânga, locuinţa lui Ennis, la dreapta, cea a lui Jack. O idee remarcabilă este plasarea între cele două locuinţe a unui pat dublu pentru regăsirea amanţilor la motel. În ultimele scene, la părinţii lui Jack, decorul dispare şi opera se termină pe scena goală.

Dirijarea actorilor este inteligentă şi sobră, mai ales în momentele în care exista riscul voyeurismului şi al clişeelor. Prima îmbrăţişare este sugerată de umbre chinezeşti sub cort, de exemplu.

Secvenţă din Brokeback Mountain

Sunt foarte bine caracterizate personajele secundare, mai ales cel al Almei, la care se percep suferinţa şi revolta.

Cântăreţii-actori formează o echipă unită de o intensitate excepţională. S-au detaşat tânăra soprană Heather Buck, în rolul Alma, într-o partitură vocală periculoasă, şi Jane Henschel, impresionantă în scurtul rol al lui Mrs. Twist, mama lui Jack.

Sunt imposibil de disociat în aprecierea performanţelor americanii Tom Randle şi Daniel Okulitch. Cuplul tenor-bariton, de o credibilitate scenică absolută, a cucerit publicul. Frumuseţea vocală, calitatea dicţiei, emoţia au caracterizat aceste portrete ce se înscriu în memorie.

„În consecinţă, susţine Richard Martet, o adevărată reuşită, chiar dacă este greu de imaginat înscrierea durabilă a acestei partituri în repertoriu”.