Jurnalul lui Ovidiu Bufnilă, candidat la Președinția României (6)

Cum spuneam, în România sunt o mulțime de pupincuriști, de lingăi, de trădători care ling clanța fie la Vest, fie la Est, de când e lumea și pământul. Unii dintre ei trag tare, gâfâie, să ajungă președinți ai acestei țări ca s-o întoarcă fie din drum, fie s-o arunce în vreo prăpastie. Nici nu știi cum s-o iei, dar, de fapt, pupincuriștii, lingăii și trădătorii sunt, cu toții, o faună uneori necesară unui popor adevărat. Pare bizar ce spun dar dacă aruncați o privire în istorie veți înțelege exact ce vă spun.

Pe mine nu mă sperie nici unul dintre aceste personaje. E în firea umană chestia asta. Să fie pupincuristă, lingușitoare sau trădătoare sau toate la un loc. Ce credeți, voi, dragii mei cititori sau necititori, că la Președinție, la Guvern sau în Parlament nu sunt astfel de specimene? E plin ochi, fiți siguri de asta. Și la Primărie sunt, și la Consiliul Județean, și la Prefectură, pretutindeni. Unii sunt așa, pe față, alții ascunși, tenebroși, secretoși, gata să dea cu cracii-n sus țara-ntreagă mai pe nimica.

Eu îi zăresc pe toți, și pe ăia care sunt fățoși, și pe ăia care sunt dosnici. Îi văd, cum mă vezi și cum te văd. Îi binoclez la marele fix, îi simt de la o poștă, ce figuri! Ce-i animă oare pe pupincuriști, de lingăi, și pe trădători să-și trădeze, de fapt, toți, țara, poporul, într-un moment sau altul al istoriei zbuciumate?! Ce-i face oare să se ducă hăisa când țara, biata de ea, a găsit o cale aparent mai bună pentru ea?!

Că, la drept vorbind, o țară ca a noastră, strivită între imperii, de secole, nu are prea multe variante de parcurs istoric, o ia într-o parte, vin ăia din partea cealaltă parte, buluc, peste ea. Și invers. Vălurirea asta istorică, grea, profundă, tragică, e, dacă stai bine și te gândești, tare ridicolă sau poate înălțătoare. Să n-ai tu, ca țară, decât două alternative practice, că nu te lase nici ăia din Vest, nici ăia din Est, să răsufli cumva, să-ți tragi sufletul. E ridicolul istoriei noastre zbuciumate pe care pupincuriștii, lingăii și trădătorii au încercat să-l fructifice din plin pentru folosul lor propriu și personal, aburind poporul în fel și chip.

E înălțarea noastră, poate, căci ne face să gândim, ne face să găsim soluții, să imaginăm ieșiri din chingi atunci când ăia care ni le-au pus se așteaptă mai puțin. E tragismul nostru, acela din adâncuri, care ne face de multe ori să nu mai acționăm cu vitejie, să nu ne opunem cu bărbăție, s-o ținem lelea într-o băltire națională. Națională? Hei, imperiile ne-au dat la cap mereu să ne treacă de atâta naționalism. Că am înțeles greșit naționalismul e foarte evident, nu trebuie să facem nici o demonstrație savantă în acest sens.

Un naționalism sănătos, în atari condiții istorice e să știi să negociezi, să alegi răul cel mai mic. Sau, pe limba noastră, să împaci și capra și varza. Eu i-au lucrurile mai ușor, mai anecdotic, de fapt mai trist, că n-am chef să râd cu gura până la urechi, dacă nu e de râs cu gura până la urechi, le iau mai ușor că aici nu e conferință academică ci un biet jurnal al unui biet român, dragul de el, uită-te și tu, ce mai biet de român sunt eu.

Crede cineva că eu nu-mi plâng de milă uneori? Hai, că toți oftăm în sinele nostru ascuns, toți am vrea să vină altcineva să tragă în jug în locul nostru, e firesc, e omenește, nu e nimic nelalocul lui în această chestiune atât de presantă uneori, în istorie. Dar pupincuriștii, lingăii și trădătorii?! Și în ce fel ajung pupincuriștii, lingăii și trădătorii să fie așa și nu altfel, iubitori de aproapele lor, de țară, de ei înșiși? Eu cred că pupincuriștii, lingăii și trădătorii au un fel de ură mocnită împotriva ființei lor, o urăsc fără de leac. De ce? Au ei, în biografia lor, tot felul de întâmplări ciudate care le-au schimonosit sufletul, care i-au îndepărtat de lume căci, e de la sine înțeles, comportamentul lor e viciat, stâlcit, ascuns, trucat, regizat și așa mai departe.

Așa, în fugă, că nu ei sunt tema mea dar au un rost pe undeva, înclin să cred că o oarecare frustrare a lor îi împinge să fie hăisa în timp ce toată lumea o ia cumva într-o parte crezând că aia e calea cea bună. Cine să știe însă care e calea cea bună în istorie, are cineva nebunia asta? Nu. Prin istorie navighezi așa, ca pe un ocean, te binoclezi, așa cum mă binoclez eu în secret, încerci să străpungi viitorul și-o iei înainte, pe valurile înspumare. Așa, pe moment, ți se pare că e bine dar, pe parcurs, să vezi, lucrurile se schimbă de cele mai multe ori. Și atunci te smuncești, te zbați, încerci s-o iei la sănătoasa. În cazul nostru, concret, ba am alergat cu voioșie către Est și uite că ne-am fript, apoi am alergat către Vest, la fel de voioși și am început să constatăm că ne-am fript deși nu părea să fie așa, dar asta e realitatea.

Greșeala de navigare este numai a noastră căci, noi, în istorie, acceptăm cu greu că, dacă te-ai angajat pe o cale, trebuie să mergi pe ea pentru că, altfel, vălurirea asta continuă, azi așa, mâine altfel, duce la malversațiuni politice, economice, culturale, militare, financiare de proporții incalculabile. Mai pe scurt, asta e, noi suntem cu curu-n două luntrii, de secole. Imperiile au simțit, în sinele lor august de imperii, meteahna asta a noastră și s-au folosit de ea ca să ne strivească, să ne oropsească, să ne spolieze. Crede cineva că acum, în momentul ăsta istoric va fi altfel? Nu. S-ar putea întâmpla să dispărem ca națiune, să ni se schimbe total organizarea socială, să constatăm plini de înfrigurare că suntem parte din ceva mult mai mare decât noi, un ceva în care ne-am topit cu totul.

Vremelnic, sunt sigur, pentru că rasa umană are un caracter imperial, devastator în codul ei genetic și se va naște un alt imperiu care va pune laba pe noi. Îmi vine și să râd și să plâng pentru că, de fapt, noi nu avem o soluție istorică pe măsura făloșeniei noastre ca oameni, poate a mândriei, dac-o fi pe undeva, în sufletul nostru, a fițelor de care suntem în stare, pe măsura tuturor prostiilor, încercărilor, amăgelilor, bubuielilor, lucrurilor inteligente, lucrurilor mai puțin inteligente pe care suntem în stare să le facem. Așa că, să punem mâna pe binoclu! Binoclându-mă eu mereu prin istorie sau peste granițe, peste frontiere, înspre toate zările, sau, direct, în frumosul și tragicul nostru sine românesc, dau peste tot felul de ciudățenii, peste tot felul de abureli dar și peste tot felul de bucurii, de mari succese, de iubiri nebune, de pasiuni, de idei extraordinare, de fapte înălțătoare.

Poporul Român, dacă te binoclezi la el cu dragoste și nu cu aroganță, superior, dintr-un sus august sau cinic, îți apare ca o lucrare frumoasă și magică. Cum putem fi atât de teribili, în toate sensurile posibile, e o mare enigmă pentru mine, ca român oarecare care sunt. Cum putem fi atât de creativi, atât de isteți, atât de inventivi dar și mormoloci, bosumflați, orgolioși și vanitoși, fitiliști, pafariști, heirupiști, talentați, vai, cât de talentați la modul real, atât de inteligenți, repet, pentru mine e o mare enigmă. Și binoclându-mă cu atâta dragoste la Poporul Român, știindu-l atât de ciudat și de frumos și de nemaipomenit, mă întreb, Bufnilă, nu cumva ai luat-o razna de vrei, de ții morțiș, să te sumețești tu, să fii tu mai deștept decât alții, să te crezi cel mai între cei mai, să aspiri tu, să te zvârcolești, să fluieri în biserică, să faci pe interesantul, să te dai mare, să te prostești în public, s-o iei razna, să te dai în spectacol, să îi amăgești pe oameni că ești când de fapt nu ești, s-o ții așa, într-una, să-i bați la cap pe toți, să le zici tu lucruri la care ei nici nu s-au gândit cumva, să crezi că tu că ai adevărul oamenilor, să crezi tu că ai adevărul românilor, să crezi tu că te poți proțăpi acolo sus, să crezi tu că tu trebuie să fii și nu altul, să ai convingerea tembelă că poți salva ceea ce trebuie salvat în țara asta, oamenii și, odată cu ei, țara întreagă?! Dar stai să vezi! Uite cum prestează inamicii în contra stăpânirii vremelnice, să mori de râs nu alta, inventează o așa-numită Criză A Canalului. Adică, în plin război, la Est, chipurile, țara bubuită ar fi săpat nu știu ce canal și noi, vezi bine, deși suntem, chipurile, de partea celor din Vest, sărim de moț în sus în chestiunea acestui canal, ca niște copii de mingi, supărăcioși invocând motive hilare. Cum, prin vocea prim ministrului care, fiind așa, în dungă, în grațiile Vestului Îndepărtat, se apucă să declare cum s-a enervat el în această chestiune canalieră. Păi de departe se vede clar că, inamicii României, cocote politice, voci de influențare și alte alea, l-au fentat pe prim ministru, vai de el, vai de noi, doar, doar să bage România într-o malversațiune de politică externă taman când președintele Vestului Îndepărtat face o descindere în plin război, în țara vecină, bubuită. Dacă mă urmăriți cu atenție, veți pricepe cât de firavă este democrația românească, și cât de slabi și de nevolnici sunt cei care ne conduc.

Să pui botul la mașinațiuni din astea subțirele, să nu iei seama la corul cocotelor politice care, toate, sunt plătite de cei din Est să cârmească timona României către invers, înseamnă să fii naiv, zevzec, zău așa, cu acte în regulă. Tocmai de aia îmi vin dracii, pe bune, să mă ițesc la Președinția României, fie și imaginar, mai mult imaginar, dintr-o dragoste piezișă și sinceră de țară, într-un elan copilăresc, ceva de speriat.