Mama s-a stins la câteva zile după Paști. În urma ei a dispărut și căldura casei părintești. Lucrurile strânse de-o viață și care au însemnat pentru ea fărâma-i de siguranță și locul ei pe pământ, până a început să uite de lume, au rămas doar un simbol al trecerii timpului
Și totuși, mama și-a lăsat pe pământ o parte din suflet. Într-un fund de sertar am găsit fotografii pe care le-a adus cu ea dintr-o Basarabie pe care a părăsit-o pentru a nu se mai întoarce niciodată „acolo unde mi-a rămas tinerețea”.
Și tot în acel sertar se afla un teanc de scrisori pe care le primisem cândva de la iubirea tinereții mele și a căror sensibilitate și dulceață o făcuseră pe mama să-mi spună cândva, după mulți ani, fără s-o înțeleg atunci: „Te-a iubit cum nu te-a mai iubit nimeni”.
Este dimineață devreme și soarele-și trimite primele raze pe blocurile din zare ale Los Angelesului care sclipesc ca niște stâlpi de aramă pe fundalul unui cer bleumarin-violet nerevenit încă la lumina zilei.
La radio câteva banalități, muzică repetată de care m-am saturat în lunile de navetă obositoare. Rup monotonia cu muzica mea de suflet.
On était bien, on se sentait seuls au monde
On n’avait rien, mais on avait toute la vie
Joe Dassin mă trimite înapoi spre timpuri de fericire și chipul ei îmi apare atât de viu prin parbriz, încât sufletul mi se topește în lacrimi pe care nu reușesc să mi le opresc. Noroc că în traficul infernal, bară la bară, nimeni nu are timp să se mai uite la șoferul de alături.
Trenul pufăie greoi hâțânându-se fără odihnă de ore întregi. Atmosfera din compartiment este sufocantă și cu toată moțăiala pe care aș vrea s-o transform în somn, oasele, mușchii, pleoapele devin grele ca plumbul.
Mai sunt ore bune până să ajung la Cluj, un Cluj de care doar am auzit și de care nu mă leagă nimic.
Mijesc zorii și cobor mulțumit că s-a terminat calvarul unei călătorii care părea fără sfârșit. Mai am de așteptat vreo două ore așa încât înfrigurat mă chircesc pe o bancă de lemn tare și lustruită de timp și de trupuri obosite în așteptarea unui tren ce va veni sau va pleca spre alte depărtări sau poate spre dulceața unei iubiri îndelung așteptate.
În jur, cu ochii abia întredeschiși, văd fețe tăcute, oameni zgribuliți alergând încolo și încoace într-o viermuială care-mi toarnă alte tone de plumb prin corpul istovit.
Fără să înțeleg ce se întâmplă, simt o mână ușoară mângâindu-mi fața și o șoapta ca’n vis: „Dragul meu, drag, sunt aici”.
Oboseala a dispărut și mă reped s-o îmbrățișez, s-o sărut, să-mi arunc disperarea celor două luni de despărțire dureroasă.
Afară, soarele luminează, iar Clujul mi se pare feeric. Lumea-i a noastră.
„Trebuie să te odihnești”, mă aduce repede cu picioarele pe pământ trăgându-mă într-o lăptărie cu chifle și lapte bătut.
În ultimul an la arte plastice, practica ei la Cluj se termina în două zile. „Am găsit o camera ieftină, la o țărancă în Dealul Feleacului, iar peste doua zile ne mutăm la campingul de alături”.
Dealul Feleacului, Catedrala, clădirile baroce, gradina botanică toate acele locuri rămase pentru mine doar o amintire înlăcrimată le-am străbătut împreună înlănțuiți, fericiți, tineri având viitorul în față.
On était bien, on se sentait seuls au monde
On n’avait rien, mais on avait toute la vie
Dulceața acelei veri în care am descoperit Clujul datorită ei mi-a pecetluit marea iubire a vieții rămasă la fel de vie și tocmai de aceea, pe cât de dulce, pe atât de trista și de dureroasă până în anii din urmă.
Am încercat să-i regăsesc urmele pașilor pe strada răcoroasă și parfumată în primăvara teilor înfloriți, apropiindu-mă cu speranță dar și cu teroarea unei decepții previzibile de casa în care am descifrat valoarea simbolurilor din poezia lui Sorescu, i-am ascultat pe Beatles și ne-am iubit.
Cu privirea căutând în zadar tinerețea de mult pierdută pe drumurile vieții, aud picurând lacrimile lui Aznavour:
Quand au hasard des jours
Je m’en vais faire un tour
A mon ancienne adresse
Je ne reconnais plus
Ni les murs, ni les rues
La fel ca și în casa mamei, sufletul acelor vremuri a dispărut, prezentul străin și neînțeles măturând cu brutalitate un vis prea frumos ca să poată dăinui o veșnicie.
Mircea Popescu (California, Februarie 2011)
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.
RC, la articolul despre orientarea europeana a Maiei Sandu, publicat pe 6 iulie, mi-ati respins comentariile prin care combateam pe cele care sustineau vederile Rusiei pe motiv, fals, ca nu respect normele de publicare.
Vorbeati atunci de polemica civilizata, fara instigare la violenta, expresii injurioase, etc,etc. Cirespunde cumva comentariul lu Grogu acestor cerinte, de il publicati? Sau il publicati pentru ca este conform vederilor Moscovei?
Caldura dulce si orotitoare a parintilor(chiar intr-o familie de oameni saraci) nu se uita niciodata ! Felicitari pentru un articol de suflet! Tristete amara toata viata pentru cei care dintr-un motiv sau altul nu au gustat din aceasta caldura.
RC, la articolul despre orientarea europeana a Maiei Sandu, publicat pe 6 iulie, mi-ati respins comentariile prin care combateam pe cele care sustineau vederile Rusiei pe motiv, fals, ca nu respect normele de publicare.
Vorbeati atunci de polemica civilizata, fara instigare la violenta si expresii injurioase. Raspunde cumva comentariul lu Grogu acestor cerinte, de il publicati?
Grogu: vorbesti prostii.
Toți avem amintiri dar nu putem rămâne încremeniți în trecut. Acum 60-65 de ani majoritatea dintre noi alergam desculți cu cercul pe uliță, ne tăiam în vreun ciob, puneam țărână și ne trecea,nu aveam nici un fel de utilitate,apa se cara din vale cu cobilița. Hai să rămână doar amintiri frumoase,amintirile copilăriei.
Logic, poze din basarabia. Daca erau din fundul olteniei erau putiniste. Sictir pupatori de cururi ucrane si basarabesti.
Detalii ,trairi si floricele,de la o varsta …articol platit la Uniunea Compozitorilor
Ai mei ii port in suflet, pe toti, si retraiesc fiecare zi cu ei. Fericirea pe care am trait-o alaturi de cei pe care i-am iubit si m-au iubit, neconditionat. Nu va trece niciodata aceasta suferinta si imi doresc, in fiecare clipa, sa plec de „aici”. Foarte frumos si extrem de dureros (pentru mine). Mai bine nu citeam, imi este rau…