Este incredibil că astăzi Radu Beligan împlineşte 96 de ani. Un talent înnăscut şi crescut numai din fibre, umor, fineţe, limpezime, cultură, vibraţie, conştiinţă, inteligenţă de laser, clarviziune de fulger, o ureche muzicală extraordinară, precizia unui arcaş în marile simboluri şi în pluralitatea de sensuri. Exercită o uluitoare fascinaţie asupra publicului care merge cu el din prima secundă.
Un actor demn de Cartea Recordurilor.
De 76 de ani, ilustrul actor vrăjeşte inimile spectatorilor cu fiecare din rolurile pe care le-a jucat, în interpretări de neegalat. Şi nu au fost puţine. E greu să te opreşti la un rol sau câteva roluri, cum ai alege o specie de copac secular, de majestate, de supremaţie a frumosului şi dăinuirii.
Astă-seară îl puteţi vedea pe maestru în “Lecţia de violoncel” de Mona Radu, în regia lui Felix Alexa, la Teatrul Metropolis, la ora 18.00.
Născut în Moldova lângă Bacău, a admirat întotdeauna şăgălnicia şi umorul moldoveanului, fineţea sfătoasă şi neaşteptată a ironiei. Pentru Radu Beligan, timpul parcă a rămas în loc, are aceeaşi siluetă juvenilă, aceeaşi impecabilă eleganţă, aceeaşi voce de neconfundat, aceeaşi rigoare în pregătirea rolurilor, acelaşi respect pentru replică.
Un senior al scenei, Radu Beligan este o personalitate unică, irepetabilă, aşa cum în „Tabelul lui Mendeleev”, elementele descoperite de-a lungul timpului reprezintă un unicat în plămada Naturii. El este unic dacă-l privim şi ca personalitate artistică, şi ca om.
Şi totuşi… Aproape 90 de roluri, de la Agamemnon Dandanache (în regia lui Sică Alexandrescu) la Cerchez din „Ziariştii” lui Alexandru Mirodan (r. Moni Ghelerter), de la neuitatul Profesor Miroiu din „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian la Alexandru din „Reţeta fericirii” de Aurel Baranga (r. Marietta Sadova), de la Filipetto din „Bădăranii” la Horace din „Invitaţie la castel” de Jean Anouilh, de la Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă” la Tuzenbach din „Trei surori”, de la Robespierre din „Danton” de Camil Petrescu la Romulus din „Romulus cel Mare” de Dürrenmatt, până la mai noile Guglielmo din „Numele trandafirului”, Ianke din „Tache, Ianke şi Cadîr”, Bătrânul din „Cotletele” de Bertrand Blier, Léon Saint-Pé din „Egoistul” lui Jean Anouilh. Dar Radu Beligan a strălucit şi pe marile ecrane, interpretând peste 30 de personaje. Primul său rol în film a fost cel din „O noapte furtunoasă”, în regia lui Jean Georgescu, în 1943, în „După-amiaza unui torţionar”, în regia lui Lucian Pintilie, iar în 2010, în „Medalia de onoare”.
A iubit întotdeauna teatrul. Cu patimă. Cu tenacitate. Aşa cum afirma, în volumul „Note de insomniac”, „Iubesc teatrul, care este arta de a povesti opoziţiile. Teatrul te învaţă să-l cunoşti şi să-l iubeşti pe celălalt”. A privit dincolo de scenă. Dincolo de replici. A înţeles personajele. A avut parteneri celebri de scenă, dar şi de echipă, „într-un soi de confrerie secretă, în care un grup de iniţiaţi în tainele alchimiei teatrale îşi comunicau cu generozitate experienţele şi scoteau împreună, seară de seară, aurul din piesele jucate”, figuri legendare ca Alexandru Giugaru, „un fel de Gargantua”, Liviu Rebreanu, pentru care teatrul era o formă de comunicare privilegiată cu publicul, Eugen Ionescu, „care a asistat la spectacolul magnific cu «Rinocerii» de la Bucureşti, dar şi de la Paris (în Sala Elvire Popesco), Tudor Vianu, George Vraca, „un bărbat superb de o frumuseţe virilă şi un actor nepereche, de o nobleţe pe care ştia să o dăruiască eroilor săi”, Victor Eftimiu, Ion Barbu, Ion Iancovescu, Şerban Cioculescu, Lucian Pintilie, Toma Caragiu, „artistul aflat într-o permanentă tensiune a spiritului, care punea într-o lumină violentă, paroxistică situaţia trăită”, dar şi, mai recent, pe Marin Moraru şi Gheorghe Dinică. L-a cunoscut pe Maurice Chevalier, despre care îşi aminteşte că, la 84 de ani, spunea: „Aş vrea să mor «en beauté», spectaculos. De pildă, să semnez un contract cu Televiziunea şi, când mi-o suna ceasul, să fiu filmat în direct. Aş încerca să zâmbesc şi să spun: Doamnelor şi Domnilor, vă mulţmesc şi… la revedere”.
„Victor Ion Popa m-a făcut să înţeleg că hrana necesară vieţii unui actor este cultura. Datorită lui am simţit că dacă nu ai discernământul necesar ca să apreciezi frumuseţile, minunile artelor plastice, ale muzicii, ale arhitecturii, dacă nu eşti în stare să te emoţionezi şi să înţelegi încetul cu încetul misterele capodoperelor, mai bine să nu te apuci de meseria asta”, scria Radu Beligan.
Ce pot avea în comun dramaturgi ca Shakespeare şi Caragiale, Dürrenmatt şi Albee, Ionescu şi Anouilh? Toţi au nevoie de un actor ca Radu Beligan.
El este totodată şi autorul unor volume de eseuri, în care se povesteşte pe sine: „Pretexte şi subtexte”, „Luni, marţi, miercuri…” şi „Note de insomniac”, „Confesiuni despre Artă şi Viaţă”. Cărţile lui au emoţie şi asta vădeşte că sunt amprentate autobiografic.
Prin excelenţă actor de comedie, a marcat cu hazul său devastator o largă paletă de roluri, iar glasul său care valorează mai mult decât orice instrument muzical răsună cu o intensitate şi o gravitate unice. Râsul lui este între „râsu’ plânsu'” al lui Nichita Stănescu şi intraductibilul „haz de necaz” românesc, cum îi place să spună. De altfel, el declara că a-l înţelege pe Shakespeare înseamnă „să râzi de făţărnicii, de falsele reguli, de prejudecăţi, de ifose, de vanităţi”.
Succesul a însemnat pentru Radu Beligan hrană sufletească şi bucurie. Dar gloria nu l-a schimbat. A rămas acelaşi Radu, jovial şi afabil, cuceritor de modest şi discret, în pofida faimei mereu crescânde. Ne e drag şi-l preţuim. Genialul actor este inegalabil în arta de a exprima setea devorantă de a trăi, de a râde, de a se bucura, de a captiva. „Iubirea e o pânză ţesută de natură şi brodată de imaginaţie. Dintre toate operele, cea mai frumoasă este o viaţă bine trăită. Aş zice chiar că este opera de artă prin excelenţă. Vorba prietenului meu Philippe Noiret, dacă viaţa tot e o călătorie scurtă, măcar s-o facem la clasa I”.
Radu Beligan este omul de tip renascentist, care ne impresionează cu aplombul marilor navigatori care aduc pe scenă, cu fiecare rol, un nou continent. Poate că a fost prea mare pentru timpurile pe care le-a trăit. Acest Cristofor Columb al actoriei îşi pune arta la picioarele micului rege în care crede şi pe care îl răsfaţă, Măria Sa Publicul, cel ce recunoaşte de peste şapte decenii în el pe Regele teatrului românesc.
Din păcate, numai publicul. Nu şi Statul, nu şi alţi “Intelectuali” din societatea civilă care nu ştiu să-şi răsplătească valorile şi au încercat să arunce cu noroi în loc să-i aştearnă un covor roşu la fiecare aniversare.
Dar, noi, Maestre, îţi aducem, alături de aplauze, o adâncă reverenţă, urându-ţi „La Mulţi Ani”, sănătate, fericire, viaţă lungă.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.