« La revedere acolo sus »: o escrocherie monumentală în Franţa anilor 20, a „anilor nebuni”                                                          

Noiembrie, 1919.
Doi supraviețuitori ai tranșeelor primului război mondial, unul, caricaturist de geniu, celălalt, un modest contabil,  pun la cale o escrocherie monumentală pe seama războiului.

În Franța anilor 20, les années folles, planul lor va fi pe cât de periculos, pe atât de spectaculos… Din 29 iunie, va rula pe ecranele româneşti filmul La revedere acolo sus / Au revoir là-haut, în regia lui Albert Dupontel, distribuit de Independenţa Film. Adaptat după romanul semnat de Pierre Lemaitre, câștigător al Premiului Goncourt, în 2013, filmul este plasat  în perioada imediat următoare Primului Război Mondial.

Distribuţia este una de prim eşalon: Laurent Lafitte (Pradelle) de la Comédie-Française, Albert Dupontel (Albert Maillard), Nahuel Perez Biscayart (Edouard Péricourt), Niels Arestrup (Marcel Péricourt), Emilie Dequenne (Madeleine Péricourt), Mélanie Thierry (Pauline). Li se alătură Héloïse Balster (Louise), Philippe Uchan (Labourdin), André Marcon (Jandarm), Michel Vuillermoz (Joseph Merlin), Kyan Khojandi (Dupré), Gilles Gaston-Dreyfus (Primarul).

Filmul a fost distins cu Premiile César – 2018 pentru cea mai bună regie, cel mai bun scenariu adaptat, cea mai bună imagine, cele mai bune costume, cel mai bun decor 

Regizorul Albert Dupontel mărturisea că a descoperit în cartea lui Lemaitre un pamflet deghizat la adresa epocii actuale, toate personajele având o uimitoare modernitate. O poveste despre o minoritate care domină lumea, ca şi multinaţionalele actuale, cu personaje ca  Pradelle şi Marcel Péricourt, fără niciun simţ moral, care îi fac să sufere pe nenumăraţii Maillard. Trama conţine în egală măsură o poveste universală, relaţia unui tată plin de remuşcări şi un fiu neglijat şi neînţeles. În sfârşit, intriga fraudei cu monumentele pentru morţi creează un fir roşu care dă ritm şi suspans.

Filmul, ca şi cartea, se mişcă între comic şi tragic, fără a fi nici complet patetic, nici cu totul burlesc, ceea ce întreţine tensiunea de la un capăt la altul.

În interpretarea personajului Pradelle, Laurent Lafitte pare actorul ideal. Dincolo de calităţile sale actoriceşti, se remarcă plăcerea cu care joacă. A acordat un rol important prezenţei sale şi face un joc rece, riguros, précis.

În ceea ce îl priveşte pe Nahuel Perez Biscayart, el reuşeşte să condenseze trăirile personajului Edouard Péricourt în privire, în modul de a se mişca, în mina impertinentă şi ironică. Un rol dificil are Nahuel Perez Biscayart. a a fost data de faptul că a trebuit să găsească modalittea de “vorbi fără voce”. Pentru aceasta a privit, după propria mărturisire, multe video-uri despre vocea esofagiană, urmărind descoperiea unei noi metode de producere a sunetelor de către persoanele care nu mai au corzi vocale. Iar măştile l-au obligat să se folosească de privire pentru a exprima tot cea ce nu poate exprima o figură acoperită. Una dintre măştile lui preferate a fost cea de pasăre din final, o excelentă metamorfoză, de o delicateţe şi o putere evocatoare incredibile

Spontaneitatea, entuziasmul foarte tinerei Héloïse Balster, care o întrupează pe Louise, au avut rezultate spectaculoase în caracterizarea personajului şi în relaţia de complicitate pe care reuşeşte s-o stabilească cu Nahuel.

Pentru a crea reconstituirea istorică, Dupontel mărturiseşte că a citit enorm, de la aproape toate cărţile lui Erich Maria Remarque, la La Peur de Gabriel Chevallier, Orages d’acier d’Ernst Jünger, Les Croix de bois de Roland Dorgelès, Le Feu d’Henri Barbuss, dar şi povestirile autobiografice ale lui Maurice Genevoix, printre altele. Iar pentru a prinde “culoarea” filmului, a vizionat peliculele Les Ailes de William Wellman şi Les Sentiers de la gloire de Stanley Kubrick, dar şi multe documentare printre care spectaculosul Apocalyspe 1ère guerre mondiale.

În plus, a apelat la cărţile-album de epocă ale lui Brassaï.

O altă componentă spectaculoasă a filmului  sunt măştile. Creatoarea lor, Cécile Kretschmar, s-ar putea spune că este un co-autor al personajului Edouard prin capacitatea ei de a urmări psihologia personajului de-a lungul întregii poveşti şi de a găsi reprezentarea sensibilă a emoţiilor acestuia: tristeţe, ironie, delir, abstracţiune…

De la prima mască (albastră de tip venetian) care îi permite lui Edouard să-şi reia o formă aproape umană la masca ironică care evocă cu dispreţ alura academică, la cea a lui Fantômas, figură iconică în foiletoanele epocii, sunt declinate toate strările interioare ale personajului. Şi, evident, trebuie menţionată cea reprezentând o figură abstractă de femeie, care este o variată a unui portret de Picasso.

În rolul lui Pradelle, actorul Laurent Lafitte mărturiseşte că este plăcut să joci un personaj rău pe care îl deteşti şi care el singur aduce tentele umoristice. “Este cel puţin interesant să întrupezi un ticălos uşor teatral, uşor dandy, plin de o anumită superbie”. Actorul a colaborat cu creatoarea de costume Mimi Lempicka la alegerea ţesăturilor, a culorilor, a croiului hainelor. În roman, personajul se îmbracă după moda englezească, foarte prizată în acea vreme. A reuşit astfel să nu cadă în caricatură şi nici să nu creeze un personaj fad. I-a păstrat exuberanţa fără a-l transforma în clovn.

În rolul tatălui lui Edouard, Marcel Péricourt, Niels Arestrup, reuşeşte un joc de mare sinceritate, artistul fiind, de altfel, cunoscut pentru plonjarea aproape instinctivă în substanţa situaţiilor şi a partiturii.

Pentru Emilie Dequenne, personajul Madeleine este aproape un personaj de epocă, având însă o mare modenitate, o eleganţă şi o personalitate în care blândeţea şi fermitatea se conjugă.

La revedere acolo sus este un film specaculos, ritmat, care captează interesul spectatorului. Este, în acelaşi timp, un film realizat cu un buget important (în jur de 2 milioane de euro, potrivit zvonurilor), cu un castig de lux, din care am văzut că nu lipeşte nici argntinianul Nahuel Pérez-Biscayart, revelaţia Festivalului de la Cannes cu 120 de bătăi pe minut.

Pelicula şi autorul ei nu au fost însă ocoliţi nici de critici, chiar dacă nu este un film controversat. Poate că cea mai bună opinie îi aparţine criticului de film Danièle Heymann: “ Mi se pare formidabil că Dupontel n-a renunţat la umorul său “prost crescut” într-o frescă tragică, ambiţioasă şi că este el însuşi aproape uimit că a putut domina toată această experienţă atât de nouă pentru el. Ambiţia i-a reuşit: eu spun «Bonjour là-haut !», şi aplaud”.