Luni, odată cu anunţul că trioul de bogătaşi Pigasse-Niel-Berge a obţinut aprobarea redactorilor, salariaţilor şi cadrelor de conducere de la „Le Monde” de a iniţia negocieri exclusive vizând preluarea şi recapitalizarea lui, în viaţa acestui cotidian parizian se consemnează un moment de răscruce. De fapt, nu numai în istoria sa de 66 de ani, ci şi a presei europene, în general, dat fiind că este vorba de cel mai vândut ziar francez în străinătate (circa 40.000 de exemplare zilnic) şi, mai ales, de un cotidian de o incontestabilă notorietate internaţională. Din această perspectivă trebuie spus că este bine cunoscut că, în anii ’60, ’70, ’80, „Le Monde” se afla în fiecare dimineaţă pe masa tuturor marilor cancelarii occidentale şi chiar estice, articolele sale fiind considerate de referinţă de cei implicaţi direct ori interesaţi de evoluţile lumii!
În al doilea rând, interesul faţă de viaţa şi soarta lui este justificat de statutul ziarului respectiv, în care, caz singular în Hexagon, gazetarii sunt grupaţi într-o Societate a Redactorilor (SRM), cu statut juridic, şi au drept de veto, atât în desemnarea conducerii întregii societăţi, cât şi a celei redacţionale. De altfel, ca să se ajungă la soluţia de mai sus, au votat 90, 84% dintre membrii SRM, opţiune ce a constituit, totodată, şi o reacţie neechivocă la amestecul brutal în criza respectivă al „preşedintelui-jucător” al Franţei, Nicolas Sarkozy, care ameninţase că, dacă grupul Pigasse-Niel-Berge, pe care el îl consideră de stânga, va prelua destinele acestui ziar, atunci statul va renunţa la angajamentul de a oferi o sumă consistentă pentru modernizarea tipografiei lui.
Cum spuneam, în peisajul presei franceze, „Le Monde” ocupă un loc aparte. A fost înfiinţat în decembrie 1944, din iniţiativa gen. Charles de Gaulle, care voia ca Franţa să aibă un ziar ce priveşte spre lume. De aici şi titlul său – „Le Monde” („Lumea” – n.n.), el succedând cotidianului „Le Temps”, căruia i-a preluat chiar şi imobilul în care se afla pe Rue des Italiens. Este un ziar de prânz, însă ce e interesant, el este antedatat. Astfel, primul său număr a apărut pe 18 decembrie 1944, dar purta data de 19 decembrie 1944!
Fondatorul său, Hubert Beuve-Mery, care a semnat articole cu pseudonimul Sirius, mai presus de toate, a format o echipă redutabilă, ceea ce şi justifică atenţia cu care erau citite şi analizate în străinătate articolele din acest ziar, care, decenii la rând, nu publica fotografii, doar hărţi. I-am cunoscut pe mulţi dintre ziariştii săi, în 1972, când am efectuat un stagiu acolo, cu toţii impresionând prin profesionalism şi prin disponibilitatea lor, chiar dacă era vorba de cineva sosit din văgăunile estului comunist!
Tot în acest cotidian s-a lansat genul ultrascurt de articole, un fel de crochiuri de cel mult o propoziţie dezvoltată semnate de Robert Escarpit, care a şi intrat în istoria presei cu aceste pastile, dense, pline de miez şi foarte gustate de cititori. Încă din 1951, redactorii lui şi-au creat o societate a lor, căreia, în 1968, i s-au adăugat cele ale salariaţilor şi cadrelor de conducere. A avut o orientare de centru-stânga, uneori cu „gauşime” devenite celebre. Astfel, când, în aprilie 1975, în Cambodgia, khmerii roşii au cucerit capitala ţării, ziarul a titrat „Pnom Penh-eliberat”!
Pe plan intern, între altele, cotidianul l-a sprijinit pe Francois Mitterrand la alegerile prezidenţiale, dar asta nu l-a împiedicat pe noul preşedinte socialist să pună sub ascultare telefoanele ziariştilor de la „Monde”, iar scandalul să facă mari valuri în mass-media din Franţa. La rândul lui, ziarul nu s-a lăsat mai prejos şi, între altele, în anii ’90, a anunţat că Mitterrand suferă de cancer la prostată, gen de dezvăluire care, până la acea oră, nu se practica în presa pariziană.
Şi în mai 2007, ziarul s-a pronunţat pentru succesul doamnei Segolene Royal la prezidenţiale, denunţând, totodată, „concepţia revanşardă asupra istoriei” a candidatului dreptei – Sarkozy. Este un lucru pe care acesta din urmă nu l-a uitat, drept care, acum, în plină criză financiară, a şantajat conducerea societăţii „Le Monde” că statul nu-i va mai da 20 de milioane de euro pentru a salva tipografia. El a mai cunoscut dificultăţi financiare în anii 1980 şi 1990, iar în 1994 a trecut de la statutul de SARL la cel de societate anonimă cu consiliu de conducere şi consiliu de supraveghere.
Acesta ar fi, deci, contextul în care presa pariziană şi cea internaţională vorbesc despre sfârşitul mitului „Le Monde”. Se face chiar un joc de cuvinte: „La fin du Monde” (sfârşitul lumii) pornind de la faptul că, în franceză, „le monde” înseamnă lumea. Dincolo de toate acestea, cu toţii sunt de acord că, în noile condiţii, cotidianul de seară parizian se va alătura celorlalte ziare franceze controlate de cercurile de afaceri, precum „Le Figaro”, care este proprietatea magnatului Serge Dassault (aeronautică), sau „Les Echos”, controlat de Bernard Arnault, PDG al grupului LVMH.
„Până acum, acest lucru era imposibil de crezut pentru establishmentul mediatic francez”, scrie, de pildă, săptămânalul britanic „The Economist”. „Sfârşitul lui «Le Monde», cel puţin aşa cum îl cunosc ziariştii lui, se apropie”, titra cotidianul englez „The Independent” . „Chiar dacă «Le Monde» va fi salvat din punct de vedere financiar, acest lucru va marca sfârşitul unei ere şi va sparge un tabu în istoria ziarului”, arăta foarte cunoscutul săptămânal german „Der Spiegel”. „Până acum, ziariştii constituiau acţionarul de referinţă al cotidianului, ceea ce îi garanta autonomia sa şi făcea astfel din el o instituţie a peisajului mediatic francez. Acest model a fost obiect de studiu şi elogii în şcolile de jurnalism”, scria economistul spaniol Antoni Serra Ramoneda în cotidianul barcelonez „El Periodico de Catalunya”.
„Pentru Hubert Beuve-Mery, fondatorul ziarului, această autonomie însemna gajul unei independenţe politice, economice şi morale; fără ea, «Le Monde» nu este decât un ziar ca oricare altele”, susţine acelaşi „Der Spiegel”. În acelaşi timp, multe publicaţii occidentale vorbesc despre faptul că, într-o ţară în care s-au născut spirite libere şi precursori precum Voltaire şi Victor Hugo, multe mijloace de comunicare în masă sunt ţinute în lesă de putere. Astfel, posturile din fruntea radioului public sunt atribuite adesea de Nicolas Sarkozy.
Totodată, ei amintesc că, în ultimii ani, în afară că l-au susţinut politic pe Sarkozy, puternici oameni de afaceri care se află printre apropiaţii lui au cumpărat titluri aflate în dificultate. Printre aceştia sunt citaţi cei amintiţi deja: Serge Dassault şi Bernard Arnault. Un alt intim al preşedintelui, Arnaud Lagardere, posedă 17% din „Le Monde” şi 34% din „Le Monde” interactiv. Incontestabil, preşedintele-jucător de pe malul Senei oferă exemple şi la acest capitol al ne-libertăţii presei omologului său de pe malurile Dâmboviţei.
În atare circumstanţe este firesc ca mari ziare europene să fie preocupate de soarta acestui cotidian. „Bătălia pentru «Le Monde» s-a lansat”, titra cotidianul german „Süddeutsche Zeitung”, în timp ce „Le Temps” din Geneva nuanţa, scriind că este vorba de „o bătălie politico-financiară”.
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.