Lectura, un spaţiu al căutării de sine

Lansare de gală a volumului “Trei poduri peste lume”

În cadrul evenimentelor ce sărbătoresc aniversarea Majestăţii SaleRegele Mihai, Casa Regală a României şi “Curtea Veche Publishing” vă invită luni, 4 noiembrie 2013, la o lansare de gală a volumului ,,Trei poduri peste lume” de ASR Principele Radu al României. Evenimentul are loc începând cu ora 18.30 la librăria Cărtureşti din incinta centrului comercial “Promenada”, în prezenţa Alteţei Sale Regale Principelui Radu. Intrarea este liberă.

Evenimentul de pe 4 noiembrie face parte dintr-o serie de lansări din ţară şi urmează celor ce au avut loc Alba Iulia, Buzău, Bucureşti, Arad, Timişoara, Iaşi, Cluj-Napoca. “Curtea Veche Publishing” şi Casa Regală a României pregătesc şi alte lansări pentru volum, următoarea având loc în Craiova pe 15 noiembrie.

“Trei poduri peste lume. Consemnări între anii 1982 şi 2003” a Principelui Radu al României este un jurnal „pe sărite“ în care aventura spirituală a actorului care duce texte româneşti şi străine pe meridianele (şi scenele) lumii se împleteşte cu destinul omului de stat, devenit membru al Casei Regale a României. Misiunea sa, aceea de a purta numele şi spiritualitatea românească în lume, de a fi mesager al ţării pentru reintegrarea ei în familia căreia de drept îi aparţine, lumea democratică, devine un sens şi o datorie umană, pe care o îndeplineşte cu devotament alături de întreaga Familie Regală a României.

Cele trei poduri din titlul cărţii fac referire la trei treceri diferite, simultane şi fundamentale în viaţa Alteţei Sale Regale: trecerea de la un mileniu la altul, trecerea de la România comunistă la lumea liberă, trecerea de la condiţia de actor la cea de principe regal.

“Este o lucrare apăsat subiectivă, dar prezintă o poveste de viaţă destul de neobişnuită. Mă simt obligat faţă de societate să vorbesc despre aceste lucruri. Sfertul de secol despre care cartea vorbeşte mi-a oferit o sumedenie de ocazii de a fi mândru de familia şi de ţara mea, precum şi de timpul meu. (…) Aducerea între paginile cărţii a acestor gânduri este şi un fel de a mulţumi pentru tot ceea ce am primit. Un personaj de film spunea, acum vreo douăzeci de ani: “Ceea ce primeşti la naştere este un dar de la Dumnezeu. Ceea ce faci cu ceea ce primeşti este darul tău către Dumnezeu”, mărturiseşte ASR Principele Radu al României în Introducerea volumului.

Olivier, Marchiz de Trazegnies, scrie, pertinent şi cu eleganţă, în Postfaţa volumului: “Cartea pe care aţi scris-o este o privire către lume. Subtilitatea cu care trataţi fenomenul uman nu are nicio înrudire cu ceea ce numim «spiritul bizantin» fiindcă, v-am spus-o adesea, sunteţi extraordinar de transparent cu sine. De asemenea, imaginea pe care o daţi senzaţiilor şi sentimentelor fragile are o naturaleţe ce o întrezărim în «Huron» de Voltaire, într-un univers scrâşnit şi deşurubat.

Lumea este, pentru mulţi, o mască gigantică şi o mască de nepătruns. Alteţa Voastră Regală o vedeţi, o analizaţi, o înţelegeţi cu o permanentă tuşă de umor, cu acea detaşare proprie intelectualilor sau celor ce cunosc suficient pentru a înota la propria lor suprafaţă. Şi o faceţi cu simpatie… Cred că şi Alteţa Voastră Regală poartă o mască, precum fiecare dintre noi, dar asceza teatrală vă permite să o schimbaţi sau, uneori, să o îndepărtaţi pentru a-i privi pe alţii cu un amestec de tristeţe şi jubilare. Regele Mihai avea atâta dreptate când spunea că funcţiunea regală (ca şi cea de simbol politic) este atât de aproape de arta scenei. Nu că regii ar fi comedieni. Poziţia, rolul lor, exigenţele care îi însoţesc, precum şi o viziune foarte persoală a josniciei omeneşti le permite tuturor (cel puţin celor inteligenţi cum este Regele României) să relativizeze comedia umană şi să realizeze că singura ieşire din personalitatea regală este eroismul sau sfinţenia (aviz actorilor care merg până la limita logicii proprii!).

“Codul blestemat”

Lumea e pe cale să se sfârşească.

Dar aventura abia acum începe.

Pe apele Rinului curge sânge…

Turnurile Londrei se înclină

până la pământ…

Un înger cu o sabie înfricoşătoare

apare deasupra Ierusalimului…

Curând un oraş va cădea.

APOCALIPSA SE APROPIE.

“Codul blestemat”, de Adam Blake, este unul dintre cele mai bune thrillere conspiraţioniste din ultimii ani – un roman spectaculos despre coduri şi indicii, paradis şi infern, cu o eroină de neuitat.

Un intrus a furat de la British Museum o carte veche – lucrarea unui profet nebun care a prezis Apocalipsa. Niciuna dintre viziunile lui despre sfârşitul lumii nu s-a adeverit. Până acum.

Unul după altul, semne şi minuni imposibile zguduie lumea – dar sunt acestea miracole sau faptele întunecate ale unui om?

Angajându-se într-o cursă pentru aflarea adevărului, Heather Kennedy, o fostă poliţistă, şi Leo Tillman, un fost mercenar, întâlnesc singura persoană care le ar putea descifra secretul profeţiilor. Diema, o tânără de 19 ani. Diema şi-a petrecut întreaga viaţă în mijlocul poporului, taţii şi mamele ei de suflet. “Deşi părintele ei era un păgân, iar mama ei murise când ea era încă prea mică pentru a o plânge, trăise printre cei aleşi şi făcea parte dintre ei. Cea mai pe urmă dintre ei şi simţise acest lucru din plin”.

“Participanţii fuseseră pregătiţi. Răpitorii îi legaseră de mâini şi de picioare, îi aliniaseră în ordinea prestabilită obligându-i să îngenuncheze pe pardoseala rece din piatră. Încăperea era într-adevăr mult prea strâmtă pentru ritualul ce urma să aibă loc. Mai erau şi altele, mult mai potrivite, dar aceasta fusese aleasă de profet din raţiuni ezoterice pe care doar câţiva dintre ei le înţelegeau.

Era o noapte caldă, soarele ascunzându-se chiar sub linia orizontului, dar lespezile de piatră erau încă reci. Poate din acest motiv sau din altele la fel de valabile, bărbaţii şi femeile tremurau în timp ce aşteptatu în genunchi.

Ber Lusim l-a trimis pe unul dintre oamenii lui să-i spună profetului că erau gata să înceapă. Bărbatul s-a întors imediat, păşind plin de respect în spatele sfântului. Shekolni se îmbrăcase într-o robă roşie căptuşită cu negru, roşu de la sânge, negru pentru doliu. Panglici roşii erau împletite în barba sa neagră şi pe palmele mâinilor lui fine, ce păreau a fi de medic sau de violonist, cuvintele în aramaică pentru viaţă şi moarte fuseseră scrise cu tuş roşu şi contur negru – ceea ce însemna că Dumnezeu îi delegase atât puterea de a cruţa, cât şi puterea de a distruge.

Profetul avea în mâini cartea sfântă deschisă, ţinea capul plecat ca şi cum ar fi citit. Însă ochii lui erau închişi. Ceilalţi bărbaţi care stăteau în picioare ştiau că e mai bine să nu vorbească într-un astfel de moment, dar îşi aruncau priviri unul altuia, temători şi miraţi de acest mic semnal ciudat din partea profetului”.

Adam Blake este pseudonimul unui foarte cunoscut autor din Marea Britanie, ale cărui cărţi s-au vândut în milioane de exemplare. Nimeni nu a reuşit să afle identitatea acestuia, deşi s-au vehiculat câteva nume celebre. El este şi autorul ”Evangheliei după Iuda”. Celebrele manuscrise de la Marea Moartă ascund teribilul adevăr despre moartea lui Christos, păstrat secret de secole întregi. În timp ce investighează o seamă de crime dubioase, un fost mercenar şi o poliţistă ambiţioasă ajung la faimoasele documente descoperite abia recent. “Evanghelia după Iuda” spune povestea plină de suspans a Poporului Ales, a mesajului pe care acesta ajunsese să-l dezvăluie omenirii şi a adevărului istoric despre moartea Mântuitorului.

“Cutia cu maimuţe”

Un jurnal inedit al României ultimilor ani, scris de Răsvan Popescu.

“Viaţa bate filmul. O scenă care nu mi-ar fi dat niciodată prin cap: în jur de o sută de săraci pescuind alimente dintr-un supermarket prăbuşit la Ocnele Mari – s-au surpat nişte galerii vechi. Craterul format s-a umplut cu saramură, iar scândurile acoperişului plutesc deasupra. Oameni flamânzi, înarmaţi cu căngi sar de pe o scândură pe alta, într-un echilibru precar, ca plutaşii, şi agaţă un pui, o conservă, un suc, un pachet de ţigări ude, un salam stricat. «Dăm la copii», zic ei. E bine, că au stat în sare. Craterul foamei…”

Cel mai nou volum semnat de Răsvan Popescu, “Cutia cu maimuţe. Jurnal”, apărut în colecţia „Ego-grafii” a Editurii Polirom, şi în ediţie digitală, este disponibil din această săptămână în toate librăriile din ţară.

Alcătuit din însemnări, comentarii, reflecţii ordonate cronologic pe marginea evenimentelor din viaţa politică românească şi din viaţa personală, “Cutia cu maimuţe” este jurnalul inedit al agitaţilor ani 2010-2013.

Rememorare şi consemnare, confesiune şi analiză, fragmentele se integrează într-un ansamblu coerent, o imagine caleidoscopică a României ultimilor ani şi a unui destin individual pe care încercările nu l-au ocolit.

“Cred că mi-a plăcut aşa, între ape. Mi-a fost frică de coala albă din faţă. Şi în acelaşi timp mi-a fost frică de oameni, de capacitatea lor infinită de a face rău. Nu ne-am născut pentru asta.

Sunt undeva între două universuri paralele. Actualitatea şi scrisul, ficţiunea. Dau amenzi, mă frec de politruci şi printre picături scriu filme.

Din an în paşte, chinuit, totuşi, anul acesta se mai naşte unul: “Ceva bun de la viaţă”. Al şaptelea! Ieri, masă cu regizorul Marius Barna, am rămas prieteni de la «Război în bucătărie». Vine vorba de proiecte, el are mereu o mie de proiecte. Şi spun de jurnal şi de filmul viitor. «Dacă poţi să-l faci, de ce să te mai lamentezi?», zice Marius. Dacă ar fi aşa simplu…”.

Tema se reliefează limpede: teama de irosire într-o societate care, orice ar face, nu poate ieşi din marasm.

Răsvan Popescu (n. 31 mai 1962) este jurnalist, scenarist de film şi scriitor. A absolvit Liceul „Gheorghe Şincai“ din Bucureşti, apoi Facultatea de Geologie şi Geofizică a Universităţii din Bucuresti. După Revoluţia din 1989 se orientează spre jurnalism şi este, rând pe rând, publicist-comentator la săptămânalul “Expres” (1990-1992), corespondent al “Radio BBC” (1992-1996) şi redactor-şef la “Televiziunea Română” (1997-1998). Este secretar de stat, şef al “Departamentului de Informaţii Publice” şi purtător de cuvânt al guvernului în anii 1998-1999, apoi, între 1999 şi 2000, consilier de stat şi purtător de cuvânt al preşedintelui Emil Constantinescu. Membru al CNA din 2000, este preşedinte al acestui organism în perioada 2007-2012.

Volume publicate: “Subomul” (povestiri, 1991), “Omul cu cioc şi gheare” (1994), “Prea târziu” (1996), “Război în bucătărie” (1998), “Purtătorul de cuvânt” (jurnal, 2002), “Femeia visurilor” (2004), “Nişte ciori vopsite-n roşu” (publicistică, 2006).

Dintre scenariile de film să amintim “Prea târziu” (1996; regia Lucian Pintilie, film selectat la Festivalul Internaţional de la Cannes 1996), “Terminus paradis” (1998, coscenarist Radu Aldulescu; filmul, în regia lui Lucian Pintilie, a obţinut Marele premiu al juriului la Festivalul Internaţional de la Veneţia 1998), “Faimosul paparazzo” (1999, regia Nicolae Mărgineanu), “Război în bucătaăie” (2001, regia Marius Barna), “Noro” (2003, un film de Radu Gabrea), “Femeia visurilor” (2005; filmul, în regia lui Dan Piţa, a primit premiile UCIN pe 2005 pentru imagine şi montaj), “Ceva bun de la viaţă” (2011; regia Dan Piţa, Premiul pentru cel mai bun film la Festivalul Internaţional de la Avanca, premiile UCIN pe 2011 pentru imagine şi Tânără Speranţă).

“Carrie”

Carrie este o adolescentă timidă şi retrasă care, din copilărie, îndură ironiile şi persecuţiile colegilor de clasă. Umilinţele la care o supun devin o tortură din care simte că nu mai poate ieşi. Mai mult, este şi victima fanatismului religios al mamei sale, o fiinţă violentă şi brutală. Când disperarea ajunge la apogeu, Carrie îşi descoperă o putere înspăimântătoare, telekinezia, ce-i oferă darul răzbunării: poate să mişte, să arunce, să zdrobească şi să incendieze orice de la distanţă. Telekinezia este capacitatea de a deplasa obiectele sau de a cauza schimbări în interiorul obiectelor prin forţa mentală. Fenomenul este adesea confundat cu activitatea poltergeist-ilor, care sunt spirite jucăuşe. Trebuie reţint că poltergeist-ii sunt fiinţe astrale de realitate îndoielnică, în vreme ce telekinezia se consideră a fi o funcţie empirică a minţii, posibil de natură electro-chimică.

Cronicarul de la “The New York Times” apreciază acest volum al lui Stephen King “Garantat să te îngrozească!”. Iar cel de la “Chicago Tribune” exclamă” “Sângeroasă şi înspăimântătoare… Nu o poţi lăsa din mână”.

“Când o invită pentru a treia oară, la balul de primăvară, Carrie fu nevoită să mărturisească faptul că nu ştia să danseze. Nu adăugă şi că acum, că formaţia rock începuse să cânte pentru o jumătate de oră, s-ar fi simţit deplasată învârtindu-se pe ring şi păcătoasă.

Tommy dădu din cap, apoi surâse. Se aplecă spre ea şi-i spuse că nu putea suferi dansul. I-ar plăcea să dea o raită în vizită pe la alte mese? În gât i se puse un nod tremurător, dar acceptă. Da, i-ar fi plăcut. Tommy era atent cu ea. Trebuia să fie şi ea atentă cu el, făcea parte din înţelegere”.

Cu un limbaj frust, cu scene suculente, cu imagini coşmareşti, cartea lui Stephen King ţine cititorii tineri cu sufletul la gură.

Cartea a fost ecranizată în 1976 în regia lui Brian De Palma, cu Sissy Spacek în rolul Carrie, Piper Laurie ca Margaret, Amy Irving ca Sue, Nancy Allen ca Chris, John Travolta ca Billy, Betty Buckley ca Miss Desjardin adică Miss Collins, şi William Katt ca Tommy.

Cea de a doua ecranizare “Furia: Carrie 2”, film din 1999, continuarea celui din 1976, a fost regizată de Katt Shea, cu Emily Bergl, Mena Suvari, Jason London şi Amy Irving.

În 2002, Carrie devine film de televiziune, în regia lui David Carsoncu, cu Angela Bettis, Emilie de Ravin și Patricia Clarkson.

În 2011, MGM şi “Screen Gems” au cumpărat drepturile de autor ale cărţii în vederea realizării unui film planificat ca un remake al peliculei din 1976. Acum, într-o nouă ecranizare de excepţie, avându-le în distribuţie pe Julianne Moore şi Chloe Grace Moretz.

“Fericirea mea eşti tu”

„Am făcut o adevărată pasiune pentru personajele acestui roman”, afirma cronicarul de la “The Daily Quirk”.

„Fericirea mea eşti tu are avantajul că vine după o poveste emoţionantă, pe care o completează, şi că are un epilog ingenios, ce surprinde un instantaneu din viaţa lui Travis şi a lui Abby în viitor”, scria “Reading, Eating & Dreaming”. Iar “Bookwhisperer Reviews” comenta: „Travis Maddox continuă să lupte pentru ceea ce iubeşte. Ce ţi-ai putea dori mai mult de la un bărbat?”.

„Travis e un tip impulsiv. Încercând să scriu din punctul lui de vedere, am ştiut că nu puteam să spun povestea din nou, pur şi simplu. Mi-am îndreptat atenţia asupra perioadei când Abby şi Travis nu erau împreună, pentru ca romanul să aducă lucruri noi şi am sentimentul că am reuşit să fac ce mi-am propus”, mărturisea autoarea Jamie McGuire.

În “Fericirea mea eşti tu”, viaţa lui Travis e plină de femei care vin şi pleacă, de jocuri de noroc ilicite şi de violenţă. Însă tocmai când Travis se consideră invincibil, Abby Abernathy îl pune la pământ.

Fiecare poveste are două versiuni. În “Fericirea începe azi”, Abby vorbeşte în numele ei. Acum e timpul să citim povestea prin ochii lui Travis.

Jamie McGuire s-a născut la Tulsa, Oklahoma. A fost crescută de mama ei în Blackwell, unde a absolvit liceul în 1997. A urmat “Northern Oklahoma College”, University of Central Oklahoma şi “Autry Technology Center”, pe care l-a absolvit cu o diplomă în radiologie.

Jamie locuieşte la Enid, Oklahoma, cu soţul său şi cei trei copii ai lor.

Debutul ei literar l-a reprezentat “Providence”, o trilogie pentru tineret care îmbină tema dragostei cu fenomenele paranormale. Ultimul ei roman de curând publicat se numeşte “Red Hill”.

“Mic jurnal cu amintiri”

La librăria “Cărtureşti Verona” (ceainărie) din Bucureşti, a avut loc lansarea volumului “Mic jurnal cu amintiri”, semnat de Nadia Anghelescu, apărut la Editura Polirom în colecţia „Ego-grafii”, disponibil şi în ediţie digitală.

Născută din dorinţa de recuperare a istoriei propriei familii şi de consemnare a istoriei personale, cartea Nadiei Anghelescu, fondatoare a şcolii româneşti de arabistică, îmbină forma jurnalului cu cea a memoriilor. Evocarea bucuriilor şi suferinţelor unei vieţi se împletesc astfel cu cea a unei activităţi şi a unei cariere universitare bogate în împliniri.

„Nu este vorba despre un artificiu retoric: chiar am început aceste memorii cu gândul la fetele mele, care nu ştiau nimic despre străbunicii lor, ştiau puţin despre bunici şi destul de puţin despre tinereţea părinţilor lor. Pe parcurs, lucrurile s-au complicat, pentru că mi-am dat seama că vorbesc şi despre altele decât despre mine şi ai mei, de exemplu despre lingvistica românească şi despre marii noştri profesori care au dus faima ei peste hotare, despre începuturile studiilor arabe în România şi despre epoca lor bună, despre faimoşii învăţaţi arabi şi arabişti pe care am avut norocul să-i cunosc. De aceea am acceptat îndemnul de a publica aceste amintiri”, mărturisea autoarea.

Nadia Anghelescu s-a născut la 27 aprilie 1941, la Hartagani, judeţul Hunedoara. Termină liceul la Carei şi Facultatea de Filologie (arabă-română) la Universitatea din Bucureşti (1962). Doctor în filologie (1971) cu o teză de lingvistică. De la terminarea studiilor până la pensionare a fost cadru didactic al Facultăţii de Filologie (apoi de Limbi Străine) a Universităţii din Bucureşti: profesor (1991), şef al Catedrei de Limbi Orientale (1977-1994), director al Centrului de Studii Arabe al Universităţii (1994-2009). A predat cursuri de antropologie lingvistică arabă la “Institutul Pontifical de Studii Arabe şi Islamologie” de la Roma (1991), la “College de France” din Paris (1992), la “Ecole Normale Superieure” din Paris-Fontenay-aux-Roses (1999) şi la Universite Lyon III „Jean Moulin” (2001-2002). A publicat nouă volume, între care “Limbaj şi cultură în civilizaţia arabă” (1986; tradus în Italia – Silvio Zamorani, Torino, 1993 – şi în Franţa – L’Harmattan, Paris, 1995, reeditat în 1999 şi 2002), “Orientalistică şi dialogul culturilor” (în arabă, Sharjah, 1999) şi “Identitatea arabă. Limbă, istorie, cultură”.

Jurnal de călătorie. Italia, Egipt, Sinai, Ierusalim, Cipru, Moreea

„După romanele “Zorba Grecul”, “Hristos răstignit din nou”, “Ultima ispită a lui Hristos” şi “Căpitanul Mihalis”, memorialistica reprezintă partea cea mai valoroasă a operei lui Kazantzakis şi se bucură de aceeaşi celebritate. Kazantzakis nu e un călător de rând. El este călătorul filozof căruia locurile văzute, oamenii, creaţiile lor, istoria lor, credinţele şi obiceiurile lor îi trezesc reflecţii adânci asupra existenţei şi destinului omenesc, reflecţii care prin frumuseţea exprimării aprind sufletul cititorului, iar prin îndrăzneala lor îi stârnesc mintea către meditaţii rodnice – spirituale, morale şi estetice.”

„…Şi ştii bine că moartea nu este învinsă; dar valoarea omului nu este Victoria, ci lupta pentru Victorie. Şi mai ştii acest lucru, cel mai greu: nu e nici luptă pentru Victorie. Valoarea omului este una singură, aceasta: să trăiască şi să moară vitejeşte, fără să accepte răsplată. Şi încă un lucru, cel de-al treilea, cel mai greu chiar: certitudinea că nu există răsplată care să te umple de bucurie, mândrie şi vitejie”, scria Nikos Kazantzakis.

Nikos Kazantzakis (1883-1957) s-a născut la Iraklion, în insula Creta, unde a fost şi înmormântat. Între 1902 şi 1906 a urmat dreptul la Universitatea din Atena, apoi, timp de doi ani, şi-a continuat studiile la Paris, unde a audiat cursurile filozofului Henri Bergson. A străbătut Grecia şi lumea în lung şi-n lat, călătorind ca nici un alt scriitor grec. Aflat veşnic în conflict cu autorităţile din ţară pentru opiniile sale îndrăzneţe (asemenea prietenului său Panait Istrati, era ataşat ideilor de stânga), deşi a îndeplinit o vreme şi funcţii publice, a găsit mai multă preţuire în străinătate decât în Grecia.

A fost nominalizat în mai multe rânduri la “Premiul Nobel”. A primit, în 1956, “Premiul pentru Pace” la Viena. În jumătatea de secol dăruită literaturii, a fost creatorul unei opere de dimensiuni impresionante: poezie (“Odiseea. O continuare modernă” conţine 33 333 de versuri, 1938), proză (în afara celebrei “Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas”, 1946, a scris romane care sunt tot atâtea momente de referinţă ale literaturii secolului XX, între care “Hristos răstignit din nou”, 1948, “Ultima ispită a lui Hristos”, terminat în iulie 1951, dar publicat în Grecia în 1955, şi “Căpitan Mihalis”, 1953), dramaturgie, memorialistică (autobiografia “Raport către El Greco”, apărută după moartea sa, în 1961; cărţile de călătorie ale lui Kazantzakis au reputat, de asemenea, un mare succes), eseuri şi traduceri (“Divina Comedie”, “Iliada”, “Odiseea” etc.). S-a bucurat de celebritate în lume ca nici un alt autor grec, deţinând recordul de traduceri: în peste 100 de ţări.

“Fascinaţie”

Captivantă odisee exotică, magistrală proză de atmosferă care surprinde magia, dar şi ororile junglei amazoniene, “Fascinaţie”, de Ann Patchett este un roman provocator despre moralitate şi miracol, adevăr şi iubire, ştiinţă şi sacrificiu. Dincolo de apele năvalnice şi anacondele gigantice din Rio Negro, un savant enigmatic descoperă formula unui medicament care poate schimba viaţa femeilor pentru totdeauna. Experimentele doctorului Annick Swenson sunt însă învăluite de mister, căci ea refuză să ţină legătura cu finanţatorii proiectului. Trimisă pe urmele faimoasei cercetătoare, tânăra Marina Singh va întâmpina, în inima întunericului, provocări peste puterea ei de imaginaţie.

Publicat în SUA în 2011, finalist la “Orange Prize for Fiction”, 2012 şi la “Wellcome Trust Book Prize”, 2011, romanul “Fascinaţie” a fost inclus pe listele: “Time Magazine’s Best Books of the Year”, 2011, “Publishers Weekly’s Top 10 Books”, 2011, “Amazon Best Books of the Month”, June 2011, “Christian Science Monitor Best Books”, 2011, “Barnes & Noble Bestsellers”, 2011, “Salon Book Award”, 2011, “O, The Oprah Magazine Best Summer Books”, 2012.

Ann Patchett s-a născut la Los Angeles în 1963, iar de la vârsta de şase ani a crescut în Nashville, Tennessee, unde locuieşte şi în prezent. Între 1981 şi 1985 urmează cursurile de literatură de la “Sarah Lawrence College”, New York, începându-şi cariera de scriitoare încă din studenţie. Înainte de absolvire, prima ei povestire este publicată în “Paris Review”. Obţine, în 1987, un masterat în creative writing de la University of Iowa. În 1990 primeşte o bursă din partea “Fine Arts Work Center” din Provincetown, Massachusetts, care îi permite să-şi finalizeze primul roman, “The Patron Saint of Liars”, apărut în 1992 şi ecranizat în 1998. În 1993 beneficiază de o bursă din partea “Mary Ingraham Bunting Institute”.

Cel de-al doilea roman al lui Ann Patchett, “Taft”, este distins, în 1994, cu “Janet Heidinger Kafka Prize”, iar al treilea roman, “The Magician’s Assistant” (1997), ajunge pe lista scurtă la “Orange Prize”.

În paralel, Ann Patchett colaborează la publicaţii prestigioase, cum ar fi “New York Times Magazine”, “The Washington Post” şi “Vogue”. În 2001 îi apare “Bel Canto” (Belcanto, Humanitas Fiction, 2007), roman cu o spectaculoasă carieră internaţională, recompensat cu “PEN/Faulkner Award” şi “Orange Prize”, figurând de asemenea pe lista scurtă la “National Book Critics Circle Award” şi “IMPAC Dublin Literary Award”.

În 2007, Ann Patchett publică romanul “Run”, iar în 2011 vede lumina tiparului “Fascinaţie” (State of Wonder), care a devenit rapid bestseller internaţional. Ann Patchett este şi autoarea a patru cărţi de nonficţiune. În 2012 figurează pe lista celor mai influente 100 de personalităţi din lume apărută în revista “Time”.

“Fascinaţie e un roman pe mai multe planuri şi care dă naştere la mai multe întrebări decât oferă răspunsuri. Iar nenumăratele posibilităţi pe care le lasă deschise ne obligă pe fiecare, într-un mod subtil, să facem alegerile proprii atunci când dăm răspunsurile”.

“Dispariţia”

Un roman poliţist israelian de excepţie, semnat de Dror Mishani, nominalizat la “CWA International Dagger Award”, 2013.

Inspectorul israelian Avraham Avraham trebuie să dea de urma unui adolescent care a dispărut din suburbiile Tel Avivului.

În cartierul lui Avraham infracţiunile nu sunt foarte grave. Aşa că, atunci când adolescentul de şaisprezece ani dispare şi un profesor al băiatului se implică în mod inexplicabil în anchetă, Avraham se vede nevoit să reconsidere tot ce ştia despre viaţă.

Povestit din perspective diferite, romanul lui Dror A. Mishani abundă în răsturnări de situaţii şi, totodată, pune sub semnul întrebării noţiunile legate de inocenţă şi vină, precum şi natura incertă a adevărului.

“Un studiu psihologic asupra unui om care respectă legile morale, măcinat de redefinirea conceptelor de inocenţă şi vină”, nota “New York Times”.

“Mishani îmbină cu măiestrie ancheta criminalistică şi suspansul, reuşind să-şi ia prin surprindere cititorii”, comentează “Publishers Weekly”

“Dispariţia redă magistral culoarea locală din Tel Aviv, iar sondarea luptei interioare pe care o resimte inspectorul Avi conferă profunzime psihologică romanului”, apreciază “Booklist”

„O imagine i-a îngheţat în minte. Nu ştia cum arăta băiatul, dar îl vedea pe Ofer Sharabi într-un parc pustiu, slab luminat, punându-şi rucsacul negru pe o bancă şi întinzându-se pe spate. Îşi acoperă corpul cu un hanorac gri, la fel ca al fetei din staţia de autobuz. Se pregăteşte să se culce. Nu mai e nici ţipenie de om acolo în afară de Ofer. Şi asta e bine. Înseamnă că nu e în pericol.”

Dror A. Mishani (n. 1975) este un scriitor israelian de romane poliţiste, editor şi literat, specializat în istoria literaturii poliţiste.

Seria, avându-l drept protagonist pe inspectorul Avraham Avraham, a fost publicată iniţial în ebraică, în 2011, şi a fost tradusă în numeroase limbi.

Dror A. Mishani locuieşte cu soţia şi cei doi copii ai săi la Tel Aviv.

“Soldaţii. Poveste din Ferentari”

Adrian Şchiop spulberă tabuurile în noul său roman, “Soldaţii. Poveste din Ferentari” – o poveste de cartier pe ritmuri de manele, cu găşti, drogaţi şi ramificaţii mafiote.

Ca să-şi facă viaţa mai uşoară, un jurnalist cu înclinaţii homosexuale se lasă de presă şi de femei şi se înscrie la un doctorat despre manele. Ca să-şi documenteze subiectul, se mută în cel mai sărac cartier din Bucureşti, Ferentari, un loc încremenit în anarhia anilor ’90, unde şmecheria face legea, iar manelele se aud de peste tot.

Pe scurt, acesta este subiectul celui mai nou roman semnat de Adrian Şchiop, “Soldaţii. Poveste din Ferentari”, apărut la Editura Polirom.

Într-o societate în care oamenii se ghidează absurd doar după etichete şi reţete ale succesului, personajul lui Adrian Şchiop se trezeşte într-o lume a contrastelor, cu şmecheri şi boschetari, cu smardoi şi drogaţi – adică într-o comunitate închisă, dură, în care fraierii ca el nu prea au ce căuta.

Aici îl întâlneşte pe Alberto, un fost puşcariaş, care provine dintr-o cunoscuta familie de interlopi. Deşi are reputaţie de bătăuş şi scandalagiu, ştie să-şi arate latura sensibilă atunci când merge pe interes.

În plus, în închisoare, Alberto a descoperit că îi plac şi bărbaţii, pentru că după gratii cea mai sigură moneda de schimb pentru protecţie este sexul. Însă acesta este un subiect tabu chiar şi în Ferentari.

„Cine are vrăjeala mai puternică, mai nocivă, semiprecarii intelectuali sau declasaţii de Ferentari? Întrebarea asta nu şi-a găsit pâna la “Soldaţii. Poveste din Ferentari” o rezolvare mai dramatică şi mai autentică. Poate şi pentru că middle-class-ul bucureştean le-a anihilat pe amândouă: pe intelectuali i-a «urbanizat», pe săraci i-a ghetoizat. După ce citiţi cartea lui Şchiop o să vedeţi că Bucureştiului parca îi vine totuşi ceva sânge in instalaţie”.

Adrian Şchiop s-a născut în Porumbacu de Jos, judeţul Sibiu, a absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei în cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Master în lingvistică la Facultatea de Litere a aceleiaşi universităţi. În prezent face un doctorat despre manele la SNSPA Bucureşti. A lucrat ca profesor de limba şi literatura română (1997-2001, Liceul Industrial “Tehnofrig” din Cluj-Napoca), zugrav (2002, “Paintech LTD” din Auckland, Noua Zeelanda), jurnalist (2004-2010). A debutat în revista “Fracturi” (2002) şi a publicat două romane, “pe bune/pe invers” (Polirom, 2004) şi “Zero grade Kelvin” (Polirom, 2009). Prezent cu traduceri în reviste din Belgia (“DW B”), Elveţia (“Hétérographe”) şi Germania (“Parsimonie”). Este colaborator al platformei “Criticatac”.