„Les Films de Cannes a Bucarest”

“Fruitvale Station”, marele câştigător la Sundance

“Les Films de Cannes à Bucarest” are loc anul acesta între 25 şi 31 octombrie, la “Cinema Pro”, “Studio”, Sala “Elvira Popescu”.

Celor peste 20 de filme aduse anul acesta din selecţia Festivalului de la Cannes li se adaugă un titlu de neratat: “Fruitvale Station”, în regia lui Ryan Coogler, dublu premiat la Sundance cu “Marele Premiu al Juriului” şi “Premiul Publicului” şi distins la Cannes cu “Prix de l’avenir”, la secţiunea “Un Certain Regard”.

Bazat pe un fapt real care a scandalizat opinia publică din Statele Unite în 2009, când un tânăr de culoare a fost ucis de un poliţist alb, în staţia de metrou Fruitvale din San Francisco, lungmetrajul de debut al lui Ryan Coogler a dat lovitura la începutul acestui an, când şi-a adjudecat cele mai importante două premii la Festivalul de la Sundance şi Premiul de debut la Cannes.

O impresionantă dramă, “Fruitvale Station” îl urmăreşte pe tânărul de 22 de ani, Oscar Grant (Michael B. Jordan), în cele 24 de ore care au precedat fatala lui încrucişare cu poliţiştii, pe 1 ianuarie 2009. Pentru cinefili, este una dintre puţinele şanse de a-l vedea pe ecran mare, filmul neavând distribuitor în România.

Şi Steven Spielberg a fost selecţionat de-a lungul timpului în competiţia pe care a prezidat-o anul acesta la Festivalul de la Cannes. “Les Films de Cannes à Bucarest” se întoarce la peliculele de început ale influentului regizor şi producător american şi prezintă singurul său film premiat la Cannes, “The Sugarland Express” (1974), o dramă inspirată de un caz real, recompensată cu “Premiul pentru scenariu”, precum şi unul dintre cele mai populare filme din cariera sa, SF-ul emoţionant care a marcat generaţii, “E.T. Extraterestrul”, proiectat în închiderea festivalului de pe Coasta de Azur, în 1982. Spectatorii vor putea vedea şi pelicula cu care a debutat cariera fulminantă a lui Spielberg, “Duel” (1971), un thriller destinat televiziunii şi lansat ulterior la cinema, în care tânărul regizor de 24 de ani orchestrează o cursă intensă pe autostradă.

De altfel, şi Festivalul de la Cannes i-a dedicat o seară specială preşedintelui juriului competiţiei, proiectând blockbuster-ul “Jaws” în aer liber, pe malul mării, în programul “Cinema de la Plage”.

Proiecţii cu scurtmetraje româneşti

Goldie Hawn în The Sugarland Express

Festivalul de la Bucureşti începe cu proiecţii de scurtmetraje româneşti care au fost la Cannes: “În acvariu”, în regia lui Tudor Cristian Jurgiu (Premiul al III-lea Cinéfondation), şi “O umbră de nor”, de Radu Jude (Quinzaine des Réalisateurs). Regizorul Radu Jude se va întâlni cu publicul vineri, de la 15.00, la Cinema „Studio”, iar Tudor Cristian Jurgiu duminică, de la 12.00, la acelaşi cinematograf.

După ce a impresionat Cannes-ul cu “We Need to Talk About Kevin” (2011), regizoarea britanică Lynne Ramsay – membră a juriului competiţiei, anul acesta – şi-a prezentat în secţiunea paralelă, “Quinzaine des Réalisateurs”, scurtmetrajul “Swimmer”. Filmul de 30 de minute va rula alături de cele două româneşti.

Alte 15 filme româneşti de scurtmetraj au fost proiectate în paralel la Cannes, în “Romanian Short Waves”, un program necompetitiv prezentat în cadrul “Short Film Corner”, din “Cannes Market”, locul unde mii de profesionişti din industria cinematografiei se întâlnesc în fiecare an. Proiectul este coordonat de către Asociaţia Culturală “Secvenţe”. Cele 15 scurtmetraje, grupate în două calupuri, sunt semnate de regizorii Igor Cobileanski, Dorian Boguţă, Andrei Creţulescu, Victor Dragomir, Mirona Radu, Ilinca Neagu, Goran Mihailov, Peter Kerek, Ioana Mischie, Luiza Pârvu, Eva Pervolovici, Napoleon Helmis, Alina Manolache, Gheorghe Preda, Anton Groves.

Palme d’Or 2013: Abdellatif Kechiche, regizorul Adèle: Capitolele 1 şi 2

The Lunchbox

Abdellatif Kechiche este regizorul filmului “Adèle: Capitolele 1 şi 2” (La Vie d’Adèle: Chapitres 1 & 2 titlul original, Blue Is The Warmest Color, titlul în limba engleză), peliculă care anul acesta a primit premiul “Palme d’Or” la Cannes.

“Adèle: Capitolele 1 şi 2” (cu Adèle Exarchopoulos şi Léa Seydoux) va avea premiera în România pe 1 noiembrie şi va avea o proiecţie specială în cadrul evenimentului “Les Films de Cannes à Bucarest”. Cu această ocazie va fi prezent la Bucureşti regizorul francez Abdellatif Kechiche.

Abdellatif Kechiche (53 de ani) este un actor, regizor şi scenarist francez de origine tunisiană, crescut la Nisa de la vârsta de 6 ani.

Debutul său regizoral a fost în anul 2000, cu “La faute à Voltaire / Poetical Refugee”, o dramă despre fenomenul social al emigraţiei. Scenariul este scris tot de Kechiche.

În 2005 şi în 2008 câştigă de două ori Premiul “César”. Mai întâi pentru “Games of Love and Chance” (2003) – “Cel mai bun scenariu”, “Cel mai bun film”, “Cel mai bun regizor”. Apoi pentru “The Secret of the Grain” (2007) – “Cel mai bun regizor”, “Cel mai bun scenariu”, “Cel mai bun film”. “The Secret of the Grain” a obţinut şi premiul FIPRESCI, plus alte trei premii şi a fost selectat în competiţia oficială pentru “Leul de Aur” a Festivalului de la Veneţia, în 2007.

În 2008 li s-a decernat medalia “Charlemagne” pentru media europeană, atât lui Abdellatif Kechiche, cât şi regizorului de origine turcă Fatih Akin.

Ca actor, Kechiche a jucat în thrillerul psihologic “Sorry, Haters” (2005), în regia lui Jeff Stanzler, unde a avut rolul unui şofer de taxi pe nume Ashade. Filmul vorbeşte despre viaţa unui taximetrist arab din New York post evenimentele 9/11 din SUA. ”Sorry, Haters” a intrat în selecţia oficială la Festivalul de Film de la Toronto.

În 2010, a regizat “Black Venus”, povestea unei sclave de culoare din Africa anilor 1800 aflată sub dominaţie olandeză, care fuge în Europa. Filmul este nominalizat la “César” în 2011 pentru “Cea mai promiţătoare actriţă”: Yashima Torres, iar Abdellatif Kechiche câştigă “Equal Opportunity Award” la Veneţia şi este nominalizat pentru “Leul de Aur”.

Tilda Swinton în Only Lovers Left Alive

“Adèle: Capitolele 1 şi 2” este cel de-al cincilea lungmetraj al său. La Festivalul de Film de la Cannes de anul acesta, filmul a câştigat cel mai important premiu: “Palme d’Or”, împreună cu premiul FIPRESCI. Alături de Nicole Kidman, Ang Lee, Christoph Waltz şi alţii, din juriul prezidat de Steven Spielberg a făcut parte şi Cristian Mungiu.

Întrebat dacă este numai o coincidenţă faptul că una dintre actriţele principale se numeşte în realitate tot Adèle (Adèle Exarchopoulos), ca şi personajului ei, Abdellatif Kechiche a dezvăluit că nu e tocmai o coincidenţă.

“În scenariul iniţial era Clémentine. Clémentine a devenit Adèle pentru că am vrut ca actriţa să-şi păstreze numele. Oricum, asta nu o deranja. Am considerat că o va ajuta să se integreze rolului. De asemenea, am preferat numele acesta pentru sonoritate: şi Adèle, şi Emma, şi Léa sunt uşoare, diafane. Bineînţeles, ăsta este un lucru subiectiv. În plus, a mai contat faptul că Adèle înseamnă dreptate în limba arabă.”

De fapt, justiţia, mai precis dreptatea socială, este o temă recurentă în filmele lui Abdellatif Kechiche. “Aproape că a devenit o obsesie”, recunoaşte regizorul într-un interviu. “Adèle aparţine clasei muncitoare – clasă căreia îi aparţin şi eu -, iar Emma provine dintr-o elită intelectuală, artistică. Fiecare dintre eroine este constrânsă de clasa ei socială. Dificultăţile, blocajul pe care îl au în relaţia lor, lucruri care provoacă ulterior despărţirea, sunt cauzate de diferenţele sociale. Diferenţele dintre aspiraţiile lor. Homosexualitatea – care ar fi mai mult sau mai puţin tolerată şi înţeleasă de cei din jur – nu e totul aici.”

Venind vorba de homosexualitate, regizorul de origine tunisiană a fost întrebat cum de a decis să regizeze un asemenea film, probabil extrem de controversat şi chiar interzis în lumea arabă. “Odată ce am văzut filmul complet am stat şi m-am gândit: Asta nu are cum face decât bine tineretului tunisian. O revoluţie nu are cum să fie completă dacă nu este şi o revoluţie sexuală”.

Only God Forgives

Referitor la scenele de sex, Abdellatif Kechiche explică: “Ce am încercat să fac atunci când am filmat acele scene a fost să redau ceea ce eu găsesc că e frumos. Aşa că le-am filmat ca pe nişte tablouri, ca pe nişte sculpturi. Am petrecut mult timp punând luminile astfel încât să ne asigurăm că arată frumos”.

Adèle are 15 ani şi un lucru îl ştie sigur: fetele ies cu băieţi. Însă viaţa ei se schimbă complet în momentul în care o întâlneşte pe Emma (Léa Seydoux), o tânără cu părul vopsit în albastru. Emma îi va permite lui Adèle să descopere dorinţa, să înceapă să-şi asume condiţia de femeie şi adult. Sub privirile celorlalţi, Adèle se maturizează, se caută, se pierde şi se descoperă.

Noul film al lui Jim Jarmusch, în premieră la Bucureşti

Van Gogh

Doi dintre cei mai influenţi critici de film ai momentului sunt invitaţii speciali ai festivalului: Scott Foundas, chief film critic la publicaţia americană „Variety”, şi Nick James, redactorul-şef al prestigioasei reviste britanice „Sight & Sound”, sunt invitaţii speciali ai proiecţiilor acestui film la Bucureşti.

Jim Jarmusch şi filmele cu vampiri – două alăturări care păreau improbabile până la “Only Lovers Left Alive”, pelicula proiectată anul acesta în competiţia Festivalului de la Cannes. „Vampirii n-au fost niciodată mai cool, mai cultivaţi şi, sincer vorbind, mai umani ca în comedia romantică a lui Jim Jarmusch”, scria de curând „Vanity Fair”. Pentru revista „The Hollywood Reporter”, este „cel mai bun film al lui Jim Jarmusch din ultimii ani, cel mai probabil de la «Dead Man», din 1995”.

Tom Hiddleston şi Tilda Swinton au rolurile a doi vampiri sofisticaţi a căror istorie de amor durează de cel puţin câteva secole. Actualmente, el este un muzician underground profund deprimat din cauza drumului pe care a apucat-o omenirea, ea, o femeie puternică şi enigmatică care locuieşte în Tanger. Când se reîntâlnesc, idila lor e perturbată de sosirea surorii ei mai mici (Mia Wasikowska), o tânără pe cât de extravagantă, pe atât de incontrolabilă.

Jim Jarmusch este unul dintre cei mai celebraţi autori de film contemporani. Original, minimalist, cu un umor negru inconfundabil, Jarmusch a regizat filme de referinţă ca “Stranger than Paradise” (1984), “Down by Law” (1986), “Mystery Train” (1989), “Night on Earth” (1991), “Dead Man” (1995), “Coffee and Cigarettes” (2003) sau “Broken Flowers” (Marele Premiu la Cannes, 2005).

“Grand Central”, un pasionant film de dragoste

Sous le soleil de Satan

O melodramă captivantă, superb jucată, cu doi actori fermecători în rolurile principale – Tahar Rahim şi Léa Seydoux – este “Grand Central”, regizată de Rebecca Zlotowski. Producţia proiectată în secţiunea “Un Certain Regard” la Cannes şi adusă în premieră la Bucureşti a primit o atenţie specială din partea criticii internaţionale, care a descris-o drept una dintre cele mai frumoase reveniri la Cannes, după debutul cu “Belle épine” (inclus în “Semaine de la Critique” 2011). Ovaţionată la premieră, “Grand Central” – dramă socială şi pasionant film de dragoste – s-a plasat printre favoriţii secţiunii la premii. Acţiunea este plasată într-o centrală nucleară, unde un tânăr angajat se îndrăgosteşte de frumoasa soţie a unui coleg.

Cinefilii români sunt invitaţi să-i întâlnească la această ediţie a “Les Films de Cannes à Bucarest” pe doi dintre cei mai influenţi critici de film ai momentului: Scott Foundas, de la „Variety”, şi Nick James, redactorul-şef al prestigioasei revistei britanice „Sight & Sound”. Cei doi critici se vor întâlni cu studenţii şcolilor de film şi vor introduce şi modera discuţiile pe marginea câtorva filme din program.

Scenă din Loulou

Scott Foundas este chief film critic al publicaţiei americane „Variety”, poziţie pe care a ocupat-o anterior la renumita revistă „Village Voice”. Între 2010 şi 2012, a ocupat funcţia de director adjunct de programe pentru “Film Society” de la Lincoln Center, fiind în acelaşi timp contributing editor al revistei „Film Comment” şi membru al comitetului de selecţie al “New York Film Festival”. Articolele sale au apărut şi pe “Indiewire.com” sau în „The New York Times”. Este consultant special al Festivalului de la Cannes şi membru al “National Society of Film Critics” din SUA.

Nick James este redactorul-şef al „Sight & Sound”, una dintre cele mai influente publicaţii din lume dedicate cinematografiei, editată de “British Film Institute”. De-a lungul timpului, Nick James a scris articole despre film, literatură şi artă pentru „The Guardian”, „The Observer”, „The Independent”, „US Vogue”, „Time Out”, „The London Review of Books” şi „The Literary Review”. În 2011, a primit o medalie specială din partea “Telluride Film Festival”, în numele „Sight & Sound”, pentru remarcabila contribuţie a revistei în lumea filmului.

Propunerea Iranului la “Oscar” şi doi actori premiaţi la Cannes

Polluting Paradise

Două dintre premierele care îi vor încânta pe spectatorii “Les Films de Cannes à Bucarest” le-au adus actorilor Bérénice Bejo şi Bruce Dern trofee de interpretare la Cannes, anul acesta: “Le passé”, în regia cineastului iranian de “Oscar”, Asghar Farhadi, şi “Nebraska”, de Alexander Payne. Ambele vor fi proiectate în premieră în România

Asghar Farhadi, regizorul premiat cu “Ursul de Aur” la Berlin şi “Oscarul” pentru cel mai bun film străin pentru excelentul “Nader and Simin: A Separation” (2011), care va fi proiectat acum, revine cu o dramă de familie care i-a adus actriţei din “The Artist”, Bérénice Bejo, un premiu de interpretare la Cannes. “Le passé/ The Past” a câştigat şi “Premiul Juriului Ecumenic” la Cannes şi va reprezenta Iranul la Premiile Oscar 2014.

Este o dramă „complexă şi adeseori sclipitoare, cu interpretări inteligente şi reţinute; are un mozaic elegant de detalii, răsturnări neaşteptate de situaţie, întorsături şi revelaţii pline de suspans”, potrivit „The Guardian”. La patru ani de la despărţire, un bărbat vine de la Teheran la Paris, la cererea soţiei sale franceze, pentru a începe formalităţile de divorţ. În timpul scurtei sale şederi, acesta descoperă că între soţia lui şi fiica lor există o relaţie tensionată. Eforturile lui de a diminua acest conflict duc la dezvăluirea unui secret din trecut. Lui Bérénice Bejo i se alătură Tahar Rahim, Ali Mosaffa, Sabrina Ouazani sau Valeria Cavalli.

A impresionat juriul şi publicul de la Cannes şi actorul Bruce Dern, în “Nebraska”, cel de-al şaselea film al regizorului american Alexander Payne. La ceremonia de premiere de la Cannes, actorul a primit trofeul de interpretare pentru rolul unui bătrân care, convins că a câştigat lozul cel mare la o improbabilă tragere la sorţi prin corespondenţă, caută să ajungă în Nebraska pentru a-şi lua premiul. Familia, îngrijorată de ceea ce percepe ca fiind un început de senilitate, intenţionează să-l ducă la un azil, însă unul dintre fii îi face voia. Pe drum, bătrânul îl obligă să oprească pentru câteva zile în oraşul natal din Nebraska, unde îşi regăseşte întreg trecutul.

Lea Seydoux şi Tahar Rahim în Grand Central

Turnat în alb şi negru de-a lungul a patru state americane, filmul are pe generic actori cu experienţă şi non-profesionişti. Este, aşa cum remarca Scott Foundas, critic de film la „Variety”, un soi de „odă pentru viaţa în oraşele mici din inima Americii şi pentru visele quijoteşti ale bătrânilor încăpăţânaţi care trăiesc în ele”. Alexander Payne a mai regizat “About Schmidt” (2002), cu Jack Nicholson, “Sideways” (2004) sau “The Descendants” (2011), cu George Clooney.

Un eveniment special va fi şi proiecţia documentarului “Polluting Paradise” (Garbage in the Garden of Eden), în regia lui Fatih Akin, proiectat în secţiunea “Special Screenings” la Festivalul de la Cannes, anul trecut. Regizorul german de origine turcă este multi-premiat pentru filme ca “Gegen die Wand” (“Ursul de Aur” la Berlin, 2004), “The Edge of Heaven” (“Premiul pentru scenariu”, Cannes 2007) sau “Soul Kitchen” (2009).

Timp de cinci ani, Fatih Akin a documentat lupta locuitorilor unui sat din Turcia, Camburnu, cu guvernul, după ce acesta a decis că acolo va fi instalată o groapă de gunoi imensă. “Ce şanse au oamenii simpli, de pretutindeni, în bătălia cu cele mai puternice instituţii ale statului?”, e întrebarea de la care porneşte documentarul. Apariţia gropii de gunoi le-a schimbat profund vieţile: de la poluare şi mirosul insuportabil până la ameninţarea că nimeni nu le va mai cumpăra produsele crescute în zonă.

Ryan Gosling în „Only God Forgives”, un mic regal de Bollywood şi tragedii din China

Berenice Bejo în Le passe

Asia la putere: patru filme legate de continentul asiatic, toate aduse în premieră, îi vor impresiona pe spectatorii “Les Films de Cannes à Bucarest”.

Mult aşteptatul “Only God Forgives”, continuarea lui “Drive”, cu Ryan Gosling, se mută în Bangkok şi devine mai violent şi mai intens decât precedentul.

Din Japonia, respectiv China, vin filmele distinse cu “Premiul Juriului” (“Like Father, Like Son”) şi “Premiul pentru scenariu” (“A Touch of Sin”) la Cannes, două dintre titlurile de neratat din festival.

Celebrul actor bollywoodian Irrfan Khan e capul de afiş al unui „debut delicios”, “The Lunchbox”, în regia lui Ritesh Batra, favoritul publicului secţiunii “Semaine de la Critique” de la Cannes.

Devenit unul dintre cele mai aşteptate filme ale anului, după succesul lui “Drive” – plasat de majoritatea criticilor pe primele locuri în topurile pe 2011 -, “Only God Forgives”, în regia lui Nicolas Winding Refn, va fi proiectat în premieră în România.

Celebra peliculă a lui Spielberg, E.T. Extraterestrul

Stilistic, filmul continuă pe linia lui “Drive”: este un western modern, ultraviolent, cu accente noir, pe fundalul unui oraş decăzut – Bangkok. Ryan Gosling are rolul unui bărbat enigmatic şi tăcut implicat în mafia drogurilor, având ca paravan un club de box thailandez. Când fratele lui e ucis, mama sa (Kristin Scott Thomas), şefa unei vaste reţele mafiote, îl constrânge să-i răzbune moartea. I se pune în cale un poliţist (Vithaya Pansringarm) care nu pare să acţioneze după legile obişnuite, ci după propriile judecăţi. „Ryan Gosling şi Nicolas Winding Refn fac din nou echipă într-un thriller care-ţi taie răsuflarea, splendid din punct de vedere estetic şi extrem de violent”, apreciază „The Guardian”.

Tot în premieră în România este şi filmul japonez recompensat cu “Premiul Juriului” la Festivalul de la Cannes. “Like Father, Like Son”, în regia lui Kore-Eda Hirokazu, este o dramă subtilă, ataşantă şi cu destul umor, despre două familii care află, după 6 ani în care şi-au crescut cu dragoste copiii, că aceştia au fost schimbaţi între ei la naştere, dintr-o regretabilă eroare. Pus în faţa unei dileme aproape imposibile, unul dintre taţi se confruntă pentru prima dată cu el însuşi şi cu ideea de tată. “Like Father, Like Son” a stârnit aplauze puternice la premiera mondială. „E un poem dulce-amărui despre taţi care cresc fii şi fii care-şi transformă taţii în bărbaţi”, potrivit „The Telegraph”. Kore-Eda Hirokazu este unul dintre cei mai apreciaţi regizori asiatici contemporani, fiind selecţionat anterior la Cannes cu alte trei filme: “Distance” (2001), “Nobody Knows” (2004) şi “Air Doll” (2009).

Micul Antoine Pialat şi Gerard Depardieu în Le Garcu

“Premiul pentru scenariu” i-a fost acordat anul acesta unui alt regizor asiatic selecţionat de trei ori în competiţia oficială de la Cannes, Jia Zhangke, recunoscut drept unul dintre cei mai talentaţi şi provocatori cineaşti (în 2006, a obţinut “Leul de Aur” cu “Still Life”). “A Touch of Sin”, o dramă impresionantă în patru părţi despre violenţa în China contemporană, este inspirată de tragedii reale întâmplate în ultimii ani. Un miner se revoltă împotriva corupţiei liderilor satului. Un muncitor întors acasă de Anul Nou descoperă ce poate face o armă de foc. O recepţionistă frumoasă a unui salon de spa ia o decizie dramatică atunci când un client bogat încearcă să abuzeze de ea. Un tânăr muncitor în fabrică schimbă locurile de muncă încercând în zadar să-şi facă viaţa suportabilă.

„China se schimbă rapid, într-o direcţie care o face să pară mai prosperă. Însă foarte mulţi oameni se confruntă cu crize individuale din cauza prăpastiei din ce în ce mai mari dintre bogaţi şi săraci. E clar că violenţa e cel mai la îndemână mod prin care cei slabi îşi pot recâştiga demnitatea”, a explicat Jia Zhangke la Cannes.

A Nos Amours

Din India vine şi un mic regal cu celebrităţi de Bollywood, “The Lunchbox”, în regia lui Ritesh Batra. Atât de încântat a fost publicul de la “Semaine de la Critique”, încât l-a votat masiv, filmul primind trofeul “Grand Rail d’Or”. „Deliciosul debut”, cum îl numeşte publicaţia „Variety”, îi are pe afiş pe Irrfan Khan, una dintre marile vedete ale Bollywood-ului, alături de tânăra Nimrat Kaur. Comedia dulce-amăruie are în centru eficientul serviciu de livrare din Mumbai, practicat de circa 5.000 de dabba, din tată în fiu. De 120 de ani, aceşti dabbawallah duc mâncarea gătită acasă de neveste bărbaţilor lor, la serviciu. Pentru că nu ştiu să citească, se orientează folosind un cod complex de culori şi simboluri. Universitatea Harvard a studiat sistemul lor şi a conchis că se produce o eroare o dată la 4 milioane de livrări.

“The Lunchbox” este povestea unei astfel de erori, care pune în legătură o femeie ce încearcă să reaprindă scânteia dintre ea şi soţul ei, gătindu-i bunătăţuri, şi un bărbat mai în vârstă, solitar. Între cei doi începe un flirt epistolar şi, încet-încet, acest vis frumos ameninţă să-i ia pe sus.

10 filme, un singur autor: Maurice Pialat

A Touch of Sin

În paralel cu producţiile de Cannes, spectatorii vor avea ocazia să descopere filmele unuia dintre cei mai respectaţi cineaşti francezi, Maurice Pialat. Zece filme, majoritatea succese de critică şi de public, vor fi proiectate în prezenţa actriţei Sandrine Bonnaire şi a producătoarei Sylvie Pialat.

Maurice Pialat (1925 – 2003), regizorul cu una dintre cele mai pasionante biografii din lumea filmului, va fi celebrat la cea de-a patra ediţie a “Les Films de Cannes à Bucarest”, printr-o amplă Retrospectivă. Anul acesta se împlinesc 10 ani de la dispariţia celui care a marcat profund cinematografia franceză şi carierele unor actori ca Sandrine Bonnaire, Gérard Depardieu sau Isabelle Huppert.

Actriţa pe care Pialat a descoperit-o pe când avea 15 ani, Sandrine Bonnaire, şi partenera lui de viaţă timp de 20 de ani, Sylvie Pialat, vor vorbi despre filmele sale la Bucureşti, în primul weekend al “Les Films de Cannes à Bucarest”. Sâmbătă, la Cinema Studio, de la ora 17.00, după proiecţia documentarului “Maurice Pialat, l’amour existe” (ora 14.00) şi a filmului “À nos amours” (15.30), va avea loc o discuţie despre opera lui Maurice Pialat moderată de scenaristul şi regizorul Răzvan Rădulescu. Invitaţi: Sylvie Pialat, Sandrine Bonnaire şi Nick James (redactorul-şef „Sight & Sound”).

Fruitvale Station

11 lungmetraje (dintre care unul de televiziune) în 27 de ani, zeci de proiecte şi idei rămase doar pe hârtie, producţii dificile, întrerupte de nenumărate ori, şi o reputaţie de cineast exigent şi imprevizibil. Maurice Pialat a avut un traseu greoi şi atipic în lumea filmului. Peliculele sale sunt profund legate de viaţa sa. Relaţiile de familie, iubirile sale, moartea celor dragi, apariţia unicului său copil, obsesiile sale, toate se regăsesc în scenariile pe care le-a transpus pe ecran, dar şi în cele care nu s-au concretizat niciodată. Din cele 11 lungmetraje, şase au fost întrerupte o perioadă din diverse motive, în special din cauza conflictelor şi a lipsei banilor.

„Pentru mine, filmele lui sunt spectaculoase. Mă fascinează amestecul de sarcasm şi tandreţe cu care-şi tratează personajele, felul direct şi nepretenţios în care povesteşte şi, mai ales, curiozitatea lui autentică. Văzându-i filmele, ai sentimentul că improvizează mereu, că a plecat la drum fără un plan clar, dar filmul se construieşte viu şi surprinzător din descoperirile pe care le face, iar în final totul pare la locul lui, nu te-ai gândi să schimbi un cadru sau o nuanţă de interpretare”, spune regizorul Radu Muntean. Textul lui, alături de cele ale scenariştilor Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu, poate fi citit integral în broşura specială dedicată “Retrospectivei Maurice Pialat”.

Palme d’Or pentru regizorul Abdelatiff Kechiche

Retrospectiva va fi prezentată la Bucureşti de Sylvie Pialat, partenera de viaţă, co-scenarista unora dintre filmele celebrului cineast şi fondatoarea companiei “Les Films du Worso”. La 22 de ani, l-a cunoscut pe platourile de filmare ale peliculei “À nos amours” şi i-a devenit cea mai apropiată colaboratoare, rămânându-i alături până la sfârşitul vieţii. Fiul lor, născut în 1991, pe când Pialat avea 66 de ani, a jucat în filmul “Le Garçu”, la doar patru ani. „Timp de 20 de ani, eu şi Maurice nu am stat despărţiţi niciodată. Nici măcar o zi”, mărturisea ea într-un interviu pentru „Le Nouvel Observateur”.

La începutul anului, Sylvie Pialat a donat Cinematecii Franceze notiţe, scenarii, manuscrise, fotografii, caiete, corespondenţă, afişe şi circa 40 de tablouri pictate de regizor. Cinemateca le-a reunit într-o expoziţie numită „Maurice Pialat, peintre et cinéaste”.

Maurice Pialat nu a avut priză doar la critica de film, ci şi la public. “Nous ne vieillirons pas ensemble”, un film autobiografic despre dilemele unui bărbat cu o viaţă amoroasă complicată, a fost un succes răsunător în sălile din Franţa, în anul 1972, cu peste 1,7 milioane de spectatori. Foarte popular a fost şi “Loulou” (1980), cu Isabelle Huppert şi Gérard Depardieu în rolurile principale, prezentat în selecţia oficială la Cannes, care a avut aproape un milion de spectatori în Franţa şi a fost nominalizat la trei premii “César”, inclusiv pentru “Cel mai bun film”.

Aproape un milion de bilete vândute a avut şi “À nos amours” (1983), povestea aventurilor amoroase ale unei tinere. Filmul a lansat cariera actriţei Sandrine Bonnaire şi a fost premiat cu trofeul “César” pentru “Cel mai bun film” şi “Cea mai bună interpretare feminină”. Recordul lui Maurice Pialat în materie de box office – 1,8 milioane de spectatori – este “Police” (1985), cu Sophie Marceau şi Gerard Dépardieu, un film surprinzător şi antrenant despre lumea legii şi cea a fărădelegii, legate printr-o poveste de dragoste. “Sous le Soleil de Satan”, premiat cu “Palme d’Or” în 1987, l-a confirmat drept unul dintre cei mai importanţi autori de film.

Cele două actriţe din La Vie d’Adele pe Croisette

“Van Gogh” (1991), un film despre ultimele 67 de zile din viaţa pictorului Vincent Van Gogh, a fost selecţionat în competiţia Festivalului de la Cannes şi a fost distins cu Premiul “César” pentru “Cel mai bun actor în rol principal” (Jacques Dutronc). Ultimul său film, “Le Garçu” (1995), este o declaraţie de dragoste către fiul său, Antoine Pialat, care îşi joacă propriul rol, alături de Gérard Depardieu. Tatăl trăieşte din plin „senzaţia că n-a iubit şi că n-a fost iubit vreodată mai mult ca acum”.

Maurice Pialat s-a considerat dintotdeauna un cineast abandonat. Un cineast fără familie. Solitudinea aceasta a hrănit în el resentimente şi remuşcări. Tot ea a alimentat opera sa, densă şi substanţială: zece lungmetraje, plus o capodoperă de şase ore pentru televiziune, “La Maison des bois”, cărora li se adaugă o mână de scurtmetraje, printre care şi excelenta serie despre Istanbul. “Singurătatea şi abandonul, resentimentele şi remuşcările sunt inima creaţiei cinematografice a lui Maurice Pialat”, remarca Serge Toubiana, directorul Cinematecii Franceze.

Debutul său a venit la 43 de ani, cu “L’Enfance nue” (1967), suficient de târziu încât să fi rămas în afara curentului de cineaşti consacraţi care formau Noul Val. La sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, în timp ce François Truffaut, Jean-Luc Godard, Claude Chabrol lucrau intens pe platouri, Pialat filma scurtmetraje cu resturi de peliculă, documentare fără sonor despre Istanbul (“Pehlivan”, “Istanbul”, “Byzance”, “Corne d’Or”, “Bosphore” şi “Maître Galip”), de o poezie şi o inocenţă ce amintesc de fraţii Lumière, sau despre Franţa (seria „Les Chroniques de France”), dar şi ficţiune.

Însă tocmai François Truffaut, încântat de scurtmetrajele lui – “L’Amour existe” (1961) fusese premiat la Veneţia –, îl sprijină la debutul în lungmetraj, alături de Claude Berri. “L’Enfance nue”, pornit ca o idee de documentar despre copiii asistaţi social din Paris, conturează deja semnătura lui Pialat: un realism viu, o căutare ferventă a adevărului momentului şi a autenticităţii, obsesia pentru raporturile din familie şi din viaţa conjugală, sexualitate şi dragoste, maturizare. Regizorul preia uneori roluri în film, combină actori non-profesionişti cu cei de meserie, lucrează continuu la scenariu, ţinându-şi interpreţii în priză, fără repetiţii, iar obţinerea scenei perfecte durează uneori zile întregi. “Nous ne vieillirons pas ensemble” (1972) este cronica unei despărţiri, în “La gueule ouverte” (1974), agonia unei mame care suferă de cancer afectează întreaga familie, “Loulou” (1980) e o poveste de dragoste cu Isabelle Huppert şi Gérard Depardieu, iar în “À nos amours” (1983), o tânără de 15 ani – Sandrine Bonnaire, descoperită de regizor – află ce e dorinţa şi iubirea.

Momentul de glorie de la Cannes, când urcă pe scenă să-şi ridice “Palme d’Or”-ul pentru “Sous le soleil de Satan” (1987), este sabotat de fluierăturile presei nemulţumite. Prilej cu care Pialat face o deja celebră mărturisire: „Dacă voi nu mă iubiţi, pot să vă spun că nici eu nu vă iubesc”.

Pictor de vocaţie, Pialat a frecventat cursurile şcolii de artă şi a intrat în lumea teatrului, în anii ’50, înainte de a trece la cinema. Ceea ce explică apetenţa lui pentru un subiect ca “Van Gogh”, unul dintre cele mai problematice proiecte din cariera sa, scurtcircuitat de dificultăţi şi conflicte. Este, însă, şi unul dintre cele mai reuşite şi atipice filme de acest gen din istoria cinematografiei. Pialat însuşi a pictat mai multe tablouri, toate expuse acum la Cinemateca Franceză. Expoziţia „Maurice Pialat: peintre et cinéaste”, coordonată de Serge Toubiana, directorul instituţiei, marchează zece ani de la dispariţia regizorului.

“Les Films de Cannes à Bucarest” a fost iniţiat în 2010 de Cristian Mungiu, cu sprijinul delegatului general al Festivalului de la Cannes, Thierry Frémaux. Ediţia a patra este organizată de Asociaţia “Cinemascop” şi “Voodoo Films”, în parteneriat cu Institutul Francez din Bucureşti şi cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi al Ministerului Culturii. Festivalul beneficiază de sprijinul distribuitorilor “Independenţa Film” şi “Asociaţia Macondo”.