Mâna albă (13)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Scribul este dezarmat: el n-a citit nici originalul acelor descrieri și n-a ajuns să vadă nici operele lui Occelus din biserici. Tot ce știe provine doar din informații de mâna a doua, a noua, a nouăzeci și noua. Dar din celelalte lucrări – pe care a avut șansa să le vadă – și din literatură, își poate face totuși o imagine. O imagine cumplită.

Scribul riscă să nu poată fi obiectiv: după cum se va arăta, el a avut posibilitatea să admire opere ale lui Occelus în două locuri profane. Din această pricină, va fi tentat să asimileze mozaicurile pierdute din biserici cu ceea ce a văzut cu ochii săi.

Din acea scriere anonimă despre artiștii Bizanțului de până la perioada iconoclastă aflăm, totuși, câteva indicii: de pildă, se spune acolo, Occelus s-a specializat în teme ale Apocalipsului, fiindcă, se precizează, scenele realizate de el reprezentau avertismente particularizate pentru fiecare privitor – unii se puteau aștepta la o Judecată de Apoi mai blândă, alții trebuiau să se pregătească de o sentință nemiloasă. Occelus, se pretinde, ar fi stăpânit secretul unor oxizi ce reflectau în mod diferit lumina, în funcție de locul de unde priveai mozaicul, de momentul zilei, însă și de alte elemente infinit mai obscure. Deși plăcuțele de sticlă păreau dispuse într-un plan perfect, tratamentul culorii de pe fiecare dintre ele le scotea pe unele în evidență și le ascundea pe altele. Efectul era că trebuia să te concentrezi pentru a putea recompune întregul și operația aceasta putea fi cea vinovată de rezultatele atât de diferite. Unele fragmente intrau câteodată într-o umbră densă, devenind imposibil de distins, altele străluceau mai tare ca oricând. Se pare că, măcar în câteva cazuri, „mozaicurile schimbătoare” au devenit locuri de pelerinaj și că asemănarea lor neinspirată cu celebre locuri păgâne ale oracolelor arhaice a grăbit, câteva secole mai târziu, distrugerea lor. Dar, oricum, ne-au rămas relatări cum că atât regi goți, cât și generali imperiali au trecut prin fața operelor lui Occelus înainte de a lua decizii majore pe câmpurile de luptă și că, în funcție de cum interpretau mesajul divin, își planificau acțiunile. Astfel, atât Theodat cât și Totila, dar și Belizarie și chiar Iustinian s-au supus acestor teste, iar Theodora ar fi insistat să plece în Italia, în mod special, pentru a afla de pe „mozaicurile cu ochi mici” cum va trebui să se comporte pe viitor. Aceste amănunte, în măsura în care sunt reale, pot fi importante pentru scrib în încercarea acestuia de a data cât mai exact viața personajului. Datorită respectivelor informații, se poate afirma cu argumente că Occelus a atins gloria foarte devreme, că în perioada războaielor pentru Italia, mozaicurile sale împodobeau deja lăcașurile din Ravenna și că ele deveniseră notorii, astfel încât atrăgeau vizitatori din toate straturile sociale.

Astăzi este imposibil de reconstituit fiecare biserică împodobită (și) de Occelus, însă știm că în unele edificii, terminate și sfințite la Ravenna cu puțini ani în urmă, Al Patruzeci și unu- lea a fost invitat să-și aducă și el contribuția: este vorba despre Capela Arhiepiscopiei, Baptisteriul Arian și celebra Sânt Apollinare Nuovo, toate începute la sfârșitul secolului al V-lea și terminate prin anii când Occelus abia se năștea. Mai este, apoi, o misterioasă Capelă a Sfintei Născătoare, de la finele secolului al Vl-lea, capelă numită și a Sfârșitului Lumii, întrucât acolo, se pare, exista celebrul și cel mai mare mozaic al întregii istorii bizantine, împodobind trei pereți ai încăperii și constituind capodopera italiană absolută a lui Occelus. La această Capelă a Sfârșitului Lumii ar fi venit personajele cele mai importante ca la un oracol și, după ce clădirea s-a prăbușit în mod misterios, legenda spune că încă în aceeași noapte și-ar fi făcut apariția un grup de oameni străini, care ar fi demontat mozaicul plăcuță cu plăcuță și l-ar fi dus pe o corabie, dispărând cu el pentru vecie. Mai târziu, un tabu a interzis pomenirea capelei demolate până în temelii, denumirea i-a

fost ștearsă din toate cărțile, iar pe locul respectiv a fost ridicat un edificiu laic.

Capela Sfârșitului Lumii rămâne un exemplu obscur’, însă, printre lăcașurile celebre, Occelus n-a scăpat nici San Vitale, nici San Michele in Africisco, nici Sânt Apollinare in Classe. Ce s-a întâmplat cu aceste contribuții ale Celui de Al Patruzeci și unulea este greu de spus. Mai ales că legendele povestesc și descriu și niște plăcuțe cu efecte în relief, ce aveau „îngropate” în ele „obiectele aievea, lăsându-le vizibile de parcă ar fi fost așezate în niște cutii de sticlă”. Iar ceea ce este mai uluitor, aceste efecte, realizate în prima jumătate a secolului al Vl-lea, sunt denumite „holograme”. Scribul nu va insista asupra unor asemenea informații cu adevărat uluitoare, cu atât mai mult cu cât ele au fost abandonate foarte repede și de ufologi, care, o vreme, le-au folosit în informațiile și demonstrațiile lor despre civilizații extraterestre. Scribul nu știe căror comandamente li s-au supus acei autori care au părăsit o pistă atât de generoasă pentru speculații și, tocmai fiindcă subiectul i se pare puternic corupt, îl va părăsi și el, înainte de a transforma biografia Celui de Al Patruzeci și unulea în cu totul altceva.¹

Și, totuși, faptele extraordinare abundă în viața lui Occelus și este de-a dreptul dureros pentru scrib să trebuiască să renunțe de bună voie la informații cu trudă descoperite, doar pentru a nu ajunge să realizeze în loc de o istorie a unuia dintre Cei O Sută o nuvelă S.F. sau un roman de senzație. Totul în jurul lui Occelus părea să fi ieșit dintr-un spațiu subpământean, iar perioada desfășurării acțiunii se preta de minune la asemenea interpretări: nu trebuie să uităm că ne aflăm în Epoca Apocalip- sei Amânate, că Italia începea să-și uite vocația imperială exact în clipa când Iustinian încerca să i-o amintească prin argumentul armelor (după care Peninsula a trecut din nou sub germani și iarăși Iustinian a reușit s-o cucerească). Fiecare dintre aceste schimbări de stăpân atrăgea după sine nenumărate pedepse pentru cei ce au fost fideli sub autoritatea inamicului, fiecare om, oricât de neimplicat, risca să cadă pradă unui denunț și să-și piardă averea, dacă nu și viața. „E ca în timpul unei molime, susținea Țipor, iar o molimă nu este decât un tribunal divin anticipat: n-ai cum să te aperi, n-ai cui să i te plângi, te afli singur cu Dumnezeu și cu Speranța. Altfel, tot ce se întâmplă în timpul epidemiei ți se pare absurd, chiar revoltător. în asemenea perioade – atât de numeroase în istorie – trebuie să crezi și astfel să te ajuți, fiindcă supraviețuirea este cea mai elementară datorie față de Dumnezeu.” Așa că Țipor și-a lăsat toate treburile și s-a ascuns în satul său retras. Acolo n-a pătruns nici stăpânirea goților, nici cea bizantină, acolo nu se știa cine cârmuiește Ravenna, acolo nu funcționau legile lui Trebonian, nici cele ale numeroaselor concilii ce stabileau niște concepte și interdicții fără obiect într-o lume unde de sute de ani nu s-a schimbat nimic și unde, va povesti mai târziu Occelus, unii localnici mai credeau că pământul este guvernat de Hadrian, alții îl numeau pe împărat Valentinian, dar toți confundau Roma cu Ravenna și nimeni nu s-a aventurat mai departe de orizontul ce închidea marea de răsărit și dealurile de apus. Țipor a plecat din Ravenna, dar doi dintre fiii săi au rămas. Și a rămas și Al Patruzeci și unulea. Unul dintre fiii lui Țipor și-a continuat munca de zidar la diferite construcții sfinte, celălalt, învățătorul, a fost ucis², însă un fiu de-al acestui fiu al lui Țipor va ajunge un mare cărturar.

Occelus a rămas, așadar, la Ravenna, a continuat să-și facă mozaicurile și s-a pomenit temut de toată lumea. Mozaicurile lui Occelus nu erau operele unui muritor, se credea, și faptul că imaginile erau „schimbătoare” confirma din plin această supoziție. Occelus provenea el însuși din infern sau, în cel mai bun caz, era locuit de un demon ce-i conducea mâna, îi inspira imaginația și îi împrumuta combinațiile îngrozitoare ale coloranților.³ Mai târziu, unii l-au identificat cu Focalor, mare general din infern, înarmat cu aripi de grifon, comandând vântului și valurilor mării și având în subordine treizeci de legiuni de demoni. Focalor, se mai pretindea, a apărut în mai multe rânduri pe mozaicurile lui Occelus și nu părăsea acele locuri decât atunci când o fecioară se ruga trei zile consecutive în biserica respectivă. Focalor era însă, uneori, înfățișat călare pe un cal cu opt picioare, ceea ce ne duce mult mai degrabă la chipul tradițional al lui Ef.

Și iarăși este timpul ca scribul să se mire: n-a nimerit el într-o perioadă de intoleranță religioasă, cu atâtea concilii menite să vegheze la puritatea dogmei, cu atâtea legi restrictive? Și cum de a putut ajunge ca într-o asemenea perioadă să fie acceptat ca zidar de biserici un fiu al lui Țipor? Și a mai fost tolerat și un Occelus, manipulat direct din infern, dacă nu un demon el însuși? Și cum de n-au fost respinse, ba chiar vizitate atât de des operele malefice provenind dintr-o sursă atât de damnată, ba mai mult, cum puteau să se orienteze după un asemenea „oracol” oameni dispuși să moară pentru credința lor?

Occelus nu a pătimit multă vreme în Ravenna și mozaicurile sale au devenit tot mai îndrăznețe, tot mai mari și tot mai uimitoare. Chipurile create de el nu erau ale unor ființe omenești, chiar dacă păstrau caracteristici antropomorfe, însă nu erau nici chipurile sfinților cu care lumea era obișnuită. Figurile lui Occelus păreau coborâte aievea din ceruri și, câtă vreme li se revelau credincioșilor, aduceau o liniște cum – se pretindea – nici o altă compoziție n-a degajat vreodată. Și tot ele erau capabile să inspire groază sau să prevestească nenorociri. Theodat, se spune, și-ar fi văzut cu luni de zile înainte moartea, exact așa cum avea să se desfășoare ea, Theodora avea să vadă cine îi sunt dușmanii, dar, în același timp, va putea admira, ca pe un ecran modern, filmul propriilor ei funeralii, Belizarie va avea o viziune, zărind pe un fragment din capela numită și a Sfârșitului Lumii o scenă în care era și el prezent. (Ani de zile va aștepta să i se întâmple ceea ce a zărit atunci fără a putea desluși și contextul; apoi, când lucrul se va fi întâmplat, va avea impresia că l-a mai trăit o dată.)

Despre mozaicurile lui Occelus, un estet contemporan a scris că au adus aceeași revoluție în arta icoanelor ca și filoso- fia eliată în acceptarea divinității, fiindcă, asemenea lui Parme- nide, nici Al Patruzeci și unulea nu punea preț pe senzație și nu descria aspectele trecătoare, fals perceptibile ale personajelor sale, ci era mult mai interesat de eternitatea ființei și de caracterul ei indestructibil. Același autor presupune că Occelus l-ar fi citit pe Plotin, dar că ar fi putut să-l cunoască personal pe Dionisie, zis Pseudoareopagitul, cu care se pare că ar fi fost contemporan. însă toate astea nu sunt decât speculații, la fel cum speculații rămân și considerațiile unor Ioan Malalas sau Procopius din Caesareea, care sigur l-au cunoscut amândoi și care au simțit nevoia să-i așeze opera într-o lumină creștină, fără a-i putea, totuși, nega nici ei vizibilele rădăcini păgâne. Iar Procopius, cu binecunoscuta-i duplicitate, n-a pregetat nici în cazul unui simplu artist mozaicar să-i laude peste măsură credința, în unele pagini, și să-l facă fără nici un dubiu demon, în altele. Și nu se știe dacă secretarul lui Belizarie s-a inspirat din legenda lui Focalor sau dacă n-a fost tocmai el cel ce a pus în circulație ipoteza subpământeană a existenței lui Occelus.