Mâna albă (27)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

AL PATRUZECI ȘI TREILEA

– Daedalion –

(570-630)

Ultimul dintre romani

Scribul a notat, în cadrul poveștii vieții lui Felician, că Al Patruzeci și doilea ar fi cunoscut pentru ultima oară fericirea carnală în Iberia, neștiind atunci cum se va termina acea alternativă. Noroc cu această precizare: urmașii legitimi ai Celui de Al Patruzeci și doilea se vor stinge curând, după doar puține generații. Băiatul născut în Hispania, mai fragil decât ceilalți, va constitui inelul care va continua lanțul. Ajuns aici, scribul, plângăreț cum îi e felul, nu se poate abține să nu repete că nu are la dispoziție o armată întreagă de cercetători, oameni angajați doar spre a căuta succesiunea în nesfârșitul păienjeniș al celor două milenii și jumătate de istorie. Neavându-i pe aceia, neavând el însuși răgazul necesar pentru o documentare care să-l satisfacă, înspăimântat fiind tot timpul că va fi pedepsit pentru cutezanța proiectului său prin retragerea dreptului la viață, înainte de a ajunge (scribul) la descrierea traiului Celui de Al O Sutălea, rămânând întreaga lucrare lăudabilă,

Însă prea puțin cotabilă la nivelul dorit (asemenea unei vaze superbe din care ne-au rămas doar câteva cioburi), speriat, scribul nu poate decât să spere în steaua sa, cu nădejdea că drumul ce-l alege va merge până la capăt.

În visul lui Felician, câtă vreme acesta și-a petrecut pe malul mării noaptea primei bifurcări a destinelor sale, Al Patruzeci și doilea vede în amănunțime cum, în timpul unuia dintre obișnuitele colocvii din casa sa, năvălesc soldații, arestând, torturând și batjocorind pe cei găsiți acolo. Toată acea adunare de bărbați studioși – sau cel puțin inteligenți – este acuzată de trădare, dar și de pederastie. Ororile văzute de Felician sunt dezgustătoare și scribul nici nu le mai pomenește, deși, poate, unii cititori le-ar gusta cu plăcere. Dar, oricum, dispariția lui Felician, în noaptea aceea, va însemna dispariția fericirii din casa lui. O dată cu moartea lui Iustinian, la conducerea statului se vor îmbulzi alții, unele dintre vechile relații nu vor mai funcționa, altele vor deveni, brusc, de-a dreptul primejdioase.

În lipsa protecției proverbiale a Celui de Al Patruzeci și doilea asupra familiei, toate nenorocirile, ținute până atunci în frâu, se vor dezlănțui din plin, distrugând în doar câteva luni o bogăție ce părea solidă și o familie ce se credea unită. Fiindcă nu doar inerentele schimbări petrecute o dată cu moartea bătrânului împărat vor sta la baza tuturor nenorocirilor: printre frați și unchi, printre amanți, cumnați și verișori se va dezlănțui o dihonie ce nu va mai ține cont de nici o conveniență. împărțirea averii și a ierarhiilor în familia rămasă, dintr-o dată, fără stăpân va naște ură și va declanșa energii eminamente distructive. Manufactura de mătase va Fi luată și ea și redată monopolului imperial. Unele dintre pământuri vor fi confiscate, altele se vor pierde în urma unor procese inutile.

Peste puține luni, multe case au căzut pradă focului. O crimă între doi frați vitregi va naște pretextul pedepsirii, după lege, nu numai a ucigașilor, ci a întregii familii. Averea va fi confiscată. O încercare de fugă pe mare se va solda cu un naufragiu. în decurs de puțini ani, tot clanul – cât va mai rămâne din el – se va pomeni la sapă de lemn.

În acest timp, departe, în Iberia, va veni pe lume ultimul vlăstar al lui Felician. Tatăl său nu numai că nu-i va cunoaște viitorul, dar nici măcar nu va ști că i s-a mai născut un fiu. Când se va ivi copilul, Felician va fi deja departe.

Mama Celui de Al Patruzeci și treilea trebuie să fi fost ceva mai mult decât o simplă fată din popor: faptul că i se atribuie o descendență foarte umilă poate fi pus și în legătură cu încercările rudelor din Constantinopol, doritoare să aibă lângă ele un purtător al norocului, asemenea lui Felician, dar, totodată, speriate ca nu cumva să trebuiască să împartă sperata avere renăscută cu încă un pretendent. (De modelul Felician era mai mare nevoie ca oricând.) AI Patruzeci și treilea ar fi trebuit, în mod ideal, să repete misiunea tatălui său: să vină de departe și să aducă noroc. în plus, să-și vadă de treabă și să nu emită pretenții. (De altfel, atitudinea aceasta duplicitară avea s-o manifeste familia nobilă din capitala lumii tot timpul față de Cel de Al Patruzeci și treilea: pe de o parte, se va autosugestiona că ar găsi salvarea în el, pe de altă parte, va avea grijă ca noul născut să nu ridice prea mult nasul. Noul născut, adică noul venit. Rezultatul va fi că misterioasa rudă din Hispania nu se va integra niciodată în Bizanț, iar relațiile ei cu neamurile nobile, însă total scăpătate, nu se vor suda. La rândul lor, aceste neamuri, dezamăgite și acrite, îl vor declara uzurpator și vor ajunge chiar să-l reclame pe bastard la autorități că și-ar fi confecționat o autobiografie doar pentru a veni cu scopuri dușmănoase la Constantinopol, uneltind și spionând în slujba regelui vizigot. Cum sosirea băiatului și a mamei sale a avut loc înaintea morții lui Leowigild și, deci, înainte ca regele Rekkared să se declare catolic¹, Al Patruzeci și treilea nu era decât un păgân ivit dintr-o lume păgână, iar legenda încă vie a precocității tatălui său era suficientă pentru a face plauzibilă misiunea subversivă a puștiului.)

Scribul a anticipat puțin, dar a făcut-o pentru a preciza, de la bun început, că sursele despre originea lui Daedalion sunt deformate intenționat, ceea ce și explică marea lor neconcordanță. Deși ceea ce ne-a rămas din perioada aceea, horoscopul întocmit la nașterea copilului, pare să fie una dintre puținele dovezi care n-au fost corupte. Acest horoscop, scris în latină (motivul principal pentru care Al Patruzeci și treilea este considerat roman), a ajuns o dată cu băiatul la Constantinopol și s-a păstrat în mod miraculos într-un manuscris, unde a fost ascuns, așa cum și astăzi mulți oameni simpli își păstrează actele importante în cele câteva volume pe care le posedă. Probabil că manuscrisul respectiv provenea din marea bibliotecă a lui Felician, bibliotecă ce avea să fie în parte arsă, în parte risipită în cele patru zări.

Horoscopul glăsuiește așa: „Copilul va fi chemat mereu să facă ceea ce e apt să facă, însă nu va putea duce niciodată la îndeplinire; el va fi chemat mereu de oameni, spre a fi alungat de aceiași; va prevesti în același timp lumina și întunericul; nu i se va putea face nici un rău, la fel cum el nu va putea face nici un bine așteptat, ci doar multe alte binefaceri dintre cele mai ciudate; va fi tot timpul singur, deși o armată de îngeri și de demoni îl va însoți pretutindeni; batjocura copiilor și a celor slabi, el va ajunge să-i înspăimânte, în aceeași vreme, pe cei mai puternici dintre muritori; nu va cunoaște fericirea obișnuită a oamenilor, iar fericirea la care va ajunge nu va purta acest nume; va fi concomitent frumos și urât; își va lăsa sămânța în nenumărate locuri, dar nu se va îngriji niciodată de ea; deși nu va fi crezut de nimeni, cuvintele și faptele sale vor fi răstălmăcite de toată lumea; va trăi pe pământ șaizeci de ani.” (Ultima propoziție pare să fie o adăugire, în care caz reprezintă o confirmare importantă a datelor nașterii și morții eroului.)

Al Patruzeci și treilea va fi cunoscut drept „Ultimul dintre romani” și, totodată, drept Daedalion. Deja din nume se poate ușor vedea cât de fragilă este biografia acestui personaj: „Ultimul dintre romani” poartă un apelativ din mitologia greacă –

Daedalion fiind fiu al lui Lucifer, aducătorul de lumină, luceafărul de zi și de noapte, născut etimologic din „fosforus”. Daedalion a căzut din tării, așa cum Saturn a căzut din cer drept regele prăbușit al Babilonului. Nu e mai puțin adevărat, însă, că în etimologia latină, Lucifer reprezintă zeul Hesperos, planeta Venus și, ulterior, numele șefului „îngerilor răzvrătiți”. Elucubrațiile târzii în legătură cu Daedalion, similitudinile -căutate între trecerea Celui de Al Patruzeci și treilea și modelele mitologice și biblice se bazează tocmai pe această fragilitate a biografiei sale. Ele mai mult ne încurcă decât ne ajută să scoatem la suprafață viața personajului, așa cum a fost.

Așadar, fiul lui Felician s-a născut în Hispania, undeva lângă antica Numanția, cetate distrusă de Scipio Aemilianus, după ce locuitorii s-au sinucis cu toții. Legenda orașului de pe fluviul Durius dăinuia de șapte veacuri și localizarea satului natal al lui Daedalion se face pornindu-se de la această vecinătate ilustră, cu care copilul avea prea puține afinități. Dar faptul că, între timp, s-au întâmplat atâtea, că regiunea aceea nu mai era romană, ci făcea parte din regatul vizigot, că amintirea unei posibile urgii latine era prezentă, că noua ordine politică stabilea relații speciale cu Orientul ofereau pentru localnici imaginea unei Rome și a unui Constantinopol ce se contopeau.

Familia s-a îngrijit să creeze o versiune cât mai favorabilă ei în privința mamei Celui de Al Patruzeci și treilea, astfel încât adevărata ei stare socială nu mai poate fi identificată. De pildă, faptul că străina se purta timorată la Constantinopol, că nu era îmbrăcată după moda capitalei, că felul ei de a se manifesta nu corespundea etichetei înaltei aristocrații imperiale la care au urcat rudele lui Felician, toate astea nu spun nimic. Femeia sosită singură cu un copil dintr-o regiune atât de îndepărtată n-avea cum să se poarte ca o doamnă din societatea selectă a metropolei, chiar dacă ar fi provenit, la rândul ei, dintr-o familie aleasă în țara de baștină.

Pe de altă parte, din sursele avute de el la îndemână, scribul nu poate trage prea multe concluzii: mama lui Daedalion provenea dintr-o familie ce nu s-a remarcat prin nimic deosebit și care, pe deasupra, nici nu se bucura de un renume prea bun. De aici s-au tras concluzii pripite: ba că Al Patruzeci și treilea avea (pe linie maternă) o genealogie păgână, chiar evreiască, cum spune Pullman, expert în epoca lui Grigore cel Mare. El amintește de fauna ce s-a învârtit în jurul papei și caracterizează, în context, unele personaje. Ba s-a spus că bunicul (dinspre mamă?!) ar fi fost un tâlhar periculos, amestecat în tot felul de incidente dubioase. Asta apropo de Mâna Albă, dar se poate foarte bine considera că se face referire la bunicul dinspre tată, pe care-l confundă respectivele surse. (Originea evreiască apare și aluziile lui Teofilact din Simocata, dar antisemitismul acestuia – notoriu – n-a făcut decât să mai înnegrească tușele personajului…)

Ceea ce se știe este că familia scăpătată a lui Felician, ajunsă în culmea disperării în ultima perioadă a vieții lui Iustin II, se grăbește să-l cheme pe foarte tânărul Daedalion cu speranța exprimată că odrasla întâmplător descoperită a norocosului dispărut șef al familiei ar putea readuce bunăvoința Cerului asupra unor oameni care au cunoscut și vremuri mult mai bune. Acest fapt ridică o problemă insolubilă pentru scrib: chemarea copilului la Constantinopol presupune că rudele din metropolă au făcut investigații rodnice în legătură cu Felician și că i-au putut stabili itinerarul (unul dintre itinerare?), măcar până la nașterea Celui de Al Patruzeci și treilea. (Ipoteza cum că ar fi fost creat un uzurpator doar pentru a păcăli destinul i se pare scribului prea fantezistă.) Și, atunci, cum rămâne cu moartea „sigură” a lui Felician în noaptea în care avea să se prăpădească și Iustinian?

Găsirea, anunțarea și aducerea lui Daedalion în Bizanț cerea timp. Iustinian II dispăruse și el, Tiberiu era de acum, de cel puțin doi ani, pe tron. Până când a sosit băiatul în capitală, a mai trecut niște timp. Apoi, în sfârșit ajuns, nu s-a întâmplat absolut nimic. Redresarea materială și socială întârzia. Și a întârziat să se întâmple ceva încă trei ani, până ce, după Tiberiu, a urcat pe tron Mauriciu. încă trei ani de nădejdi înșelate, perioadă în care statutul tânărului avea să scadă încontinuu. El nu mai reprezenta Speranța, ci Ratarea. Corespunzător, și obârșia sa va deveni tot mai umilă, căzând până la urmă în extrema cealaltă: în sfera răului absolut. (Acesta este și momentul când, printre alții, îl pomenește pe Daedalion și Teofilact în culori atât de sumbre.)

Drumul din regiunea Numanției hispanice până la Constantinopol reprezenta o aventură extraordinară nu numai pentru un copil de opt ani. Străbătând în lat tot ceea ce se mai numea Imperiu Roman, deși nu mai era de mult un imperiu decât în conștiința tradiției, copilul a parcurs ținut după ținut însoțit permanent de spaimă: spaima de a fi ucis, spaima de a fi jefuit, spaima de a fi târât în robie (și la ce despăgubire se putea aștepta unul ca el?), spaima de obiceiuri și graiuri străine și spaima de spaimă, poate cea mai cumplită dintre toate. Imperiul Roman exista doar în convenție: în Iberia, de unde venea Daedalion, regele vizigot Leowigild, cucerind Cordoba și Regatul Suebilor, era pe punctul de a se extinde asupra întregii peninsule; între Dunăre și Tisa se consolida un imperiu avar sub Kagan Bajan; regii perși modificau continuu hărțile Orientului; triburile slave cădeau ca dintr-un potop fără sfârșit și se prelingeau deja până în Grecia, iar arabii – sau saracenii, cum erau încă numiți – se pregăteau pentru teribila lor expansiune.

Călătoriile atacă, în primul rând, tabieturile după care ne ascundem și cu ajutorul cărora supraviețuim în vremurile cele mai bune, ca și în cele mai grele. Bietul Daedalion nimerea dintr-o imagine înspăimântătoare în alta, fără a avea după ce se pitula. Minunile cunoscute de toată lumea din provincii arătau cu totul altfel văzute cu propriii ochi. Aproape un an i-a trebuit copilului să ajungă la Roma, iar Roma – tezaurul celei mai extraordinare ispite – trecea printr-o boală ce va dura secole. Templul Păcii și Templul lui Marcellus s-au prăbușit de timp, murind de bătrânețe și lipsă de îngrijire. într-o lume în care totul era interpretat simbolic, ca în toate perioadele de decadență, aceste fapte reprezentau semne și confirmau sugestii. La fel ca nenumăratele nașteri monstruoase, vorbe și mișcări ale vechilor statui – care, înainte de a se prăbuși, se trezeau brusc la viață, strigându-și fiecare cântecul de lebădă –, cutremure și inundații, treptatele dispariții ale dovezilor materiale ale trecutului nășteau noi spaime. Poate că Grigore cel Mare n-a distrus doar din fanatism edificii sau statui păgâne, ci a încercat să dea un sens înnoitor unei paragini ce nu putea duce decât la disperare. Când un fapt este cauzat de o voință umană, oricât ar fi de absurd, e posibil să fie tratat cu înțelegere umană, cu ură umană sau cu resemnare umană. Un fapt explicabil doar prin intervenția supranaturalului naște lămuriri supranaturale.