Mărturii – Viaţa după al doilea război

Gheorghe Rafael-Ştefănescu, autorul cărții „Amintiri din România socialistă”, carte din care am preluat scrierea de mai jos, s-a născut în 1938, într-o familie înstărită din Deva. Tatăl, avocat, a decedat în 1942, iar restul familiei se mută în satul Geoagiu, județul Hunedoara, unde copilul devine fascinat de experienţele unei lumi noi.

„În toamna anului 1944 ne-am mutat la Geoagiu, unde părinţii mei posedau avere (pământuri, livezi, case etc.). Condiţiile de trai erau cum erau. Nu exista curent electric (se ilumina cu lampa cu petrol), apa se scotea din fântână, closetul era afară, făceam foc cu lemne, baie în troacă (copaie), nu aveam telefon, radio, sau orice alt aparat – aşa cum există astăzi aproape în fiecare casă.

Mama, văduvă, nu mai era tânără (m-a născut la 41 ani), suferea de artrită reumatoidă, cânta frumos la pian, scria poezii, picta, vorbea limbi străine, dar nu avea experienţă în conducerea gospodăriei. Pentru a o ajuta în acest domeniu, a invitat să locuiască la noi o pereche de rude îndepărtate, vârstnici şi fără copii.

Pământul a fost dat în arendă. Proprietarul dădea pământul şi sămânţa, iar cel care-l lucra primea jumătate din recoltă. Deşi se lucra cu mijloace primitive, fără maşini agricole ci cu plugul tras de boi, semănatul cu mâna, etc., ţăranul se descurca destul de bine, datorită sârguinţei şi terenului fertil din câmpia Ardealului. Marea majoritate celor necesare traiului se obţineau din resursele locale.Toate alimentele se produceau în gospodărie. Chiar şi cei săraci creşteau păsări, porci, capre sau oi. Astfel se acoperea necesarul de carne, ouă, lapte şi derivate.

Grâul se măcina la moara de apă, pâinea se cocea în cuptorul situat în curte, după ce se încingea bine cu tulei de porumb sau crengi uscate. Concomitent, din coca de pâine se pregăteau şi „vărzările”. Uleiul se extrăgea din seminţe de floarea soarelui sau dovleac. Se mai preparau prune şi alte fructe uscate, magiun. Ţuica se distila – mai ales din prune. Oţetul se făcea din mere pădureţe. Cânepa deasă ca „peria”, creştea peste un stat de om. Se recolta, se lega în snopi şi se scufunda „la topit” într-un iaz. Femeile, cu fustele prinse-n brâu, fixau snopii de ţăruşi şi puneau pietre peste ei ca să se scufunde sub apă.

La şcoală am învăţat că „topitul cânepii” este un proces microbian, care produce desprinderea fibrelor de tulpina lemnoasă. După ce cânepa era scoasă de la „topit”, se usca şi se meliţa. Meliţa era compusă dintr-o scândurică cu un mâner la un capăt, capătul celălat rotindu-se în jurul unui ax. Această parte mobilă glisa între alte două scândurele, fixate pe un stativ de înălţime convenabilă. Prin meliţat, se zdrobea partea lemnoasă a tulpinei, fibrele rămânând intacte. După ce se îndepărta partea lemnoasă prin scuturare şi lovire, fibrele se pieptănau la un „pieptene” format din cuie lungi, forjate, fixate de o scândurică. Fibrele de calitate, (fuiorul), se torceau, apoi se ţeseau la războiul de ţesut – care se găsea în majoritatea caselor. Din cânepa sădită mai rar (hăldani), deobicei de-a-lungul lanurilor de porumb, se obţineau fibre mai grosolane, folosite la confecţionarea frânghiilor. Mai puţin se foloseau ţesăturile din in, deşi erau mai fine. Lâna era o materie de bază pentru confecţionarea locală a hainelor. Se mai creşteau viermi de mătase, care furnizau borangicul pentru ţesături şi fine lucrături de mână.

Vara, majoritatea oamenilor umblau desculţi. Iarna se purtau bocanci, mai rar cizme, dar cei mai în vârstă şi mai săraci erau încălţaţi în opinci cu nojiţe din piele. Practic, se cumpăra puţină marfă de la „boltă” (prăvălie) – sare, zahăr, drojdie, petrol, lumânări, chibrituri, tutun, sticlă de lampă, cuie, etc.

Materialele de construcţie se obţineau tot din resurse locale. Cărămizile erau fabricate de către ţigani. Varul nestins, se obţinea prin „arderea” pietrei de var de către moţii din Ardeu. Nisipul şi pietrişul se aduceau de pe malurile Mureşului. Lemnul, adus din pădure, era fasonat în grinzi cu ajutorul „bardei”.Scândurile se „tăiau la joagăr”, acţionat prin putere hidraulică. Multe case bătrâneşti erau acoperite cu paie sau şindrilă. Meseriaşi ca: fierari, rotari, dogari, cojocari, pantofari (cizmari), etc., completau necesităţile săteanului.

Pentru mine, cei aproape 8 ani petrecuţi la ţară, au fost o revelaţie, şi unii din cei mai frumoşi din viaţă. Am fost fermecat de natura – în veşnica ei schimbare – şi mereu descopeream lucruri noi. Mai ales în timpul vacanţelor de vară, hoinăream desculţ, cu prietenii, ne urcam în duzi, cireşi şi alţi pomi fructiferi, uneori furam fructe văratice de la gospodari, mâncam fel de fel de verziciuni (caise verzi, fasole, mazăre, măcriş, fructe sălbatice), căutam ciuperci în pădure, ouă în cuiburile de păsări, pescuiam, băteam mingea făcută din păr de vacă, puneam “cozi” la trecători (confecţionate din ciulini în care înfigeam câte o pană), “puşcam” cu carbid sau amestec de clorat de potasiu şi sulf, mă băteam cu berbecul vecinului şi câte alte jocuri şi năzbâtii n-am făcut.

Săraca mama se plângea că plecam de dimineaţă şi mă întorceam murdar, cu hainele rupte, picioarele zgâriate, cu ţepi în talpă, şi refuzam să mănânc la mese. Uneori mă mai şi bătea, dar nu ajuta prea mult.

Fiind mai măricel, vara cutreieram dealurile şi pădurile pentru a aduna plante pentru ierbar şi insecte pentru insectar, făceam baie în iazul morii de apă – care trecea prin curtea noastră. Ca să creştem nivelul apei, am împrovizat un baraj din bolovani. La un moment dat, s-a repezit morarul spre noi cu furcă; apa începuse să inunde moara.

Existau apoi o mulţime de jocuri, pe care le jucam în special la şcoală în pauzele dintre ore: o variantă de oină; diferite alte jocuri care se puteau juca în doi sau în patru, mingea făcută din păr de vacă fiind lovită cu mâna sau cu un băţ, „piu”, unde un beţişor era proiectat cu ajutorul unei palete; „ţările” – în care fiecare îşi alegea numele unei ţări. Toţi se adunau in jurul mingii aşezată în centru, iar când numele ţării era strigat de către conducătorul jocului, jucătorul trebuia să ridice mingea şi să nimerească pe unul din participanţi. Se mai juca „fotbal” cu minge de cauciuc. În clasele mai mari, existau una sau două mingi de fotbal adevărate, iar „proprietarii” lor erau la mare cinste.

Mai târziu, din iniţiativa şcolii, s-a introdus jocul de volei. Fabricarea unui avion de hârtie care plana, făcut dintr-o foaie smulsă din caiet, era o altă preocupare iubită.

Ingeniozitatea copiilor de la ţară se manifesta şi prin construirea de jucării din materiale naturale. Astfel ne confecţionam un fel de puşcă cu aer comprimat, dintr-o ţeavă făcută dintr-o ramură de soc, cu „gloanţe” din câlţi, umezite cu salivă, care pocnea şi arunca „glonţul” la câţiva metri.

O alta variantă, tot din ţeavă de soc, era puşca de apă, cu care puteam stropi la câţiva metri. Mai faceam „hurgoi” – un fel de tulnic, cu pâlnia confecţionată din coajă de salcie. Dintr-o nucă în care scobeam găuri şi treceam o sfoară prin ele, confecţionam un fel morişcă (sfârlează).

In timp ce scobeam cu briceagul o nucă, am avut ghinionul să mi se înfigă în ochi o mică aşchie, provocându-mi mari dureri. Medicul m-a timis la secţia de oftalmologie Deva, unde s-a efectuat extragerea aşchiei. Uneori fabricam un „felinar-sperietoare” dintr-un dovleac golit de seminţe, în care tăiam orificii în formă de ochi, nas şi gură, iar în interior aprindeam o lumânare. La lucru manual băieţii făceau coşuleţe împletite din „hoaspe” (pănuşi de porumb), pălării de paie sau rogojini din papură. Unii încrustau frumoase înflorituri pe o scândurică, din care apoi se confecţiona un cuier de perete.”

Gheorghe Rafael-Ştefănescu – Scurtă biografie

S-a născut în 1938, într-o familie înstărită din Deva. Tatăl, avocat, a decedat în 1942, iar restul familiei se mută la sat, unde copilul devine fascinat de experienţele unei lumi noi. Mama este persecutată de regimul comunist ca fost „element chiabur” şi într-un final întreaga avere îi este confiscată, pensia de urmaş fiindu-i şi ea anulată. Rămasă fără mijloace de întreţinere, mama se mută la o soră care locuia la Arad, pentru a învăţa croitorie.

Gheorghe Rafael-Ştefănescu rămâne la internatul şcolii din comună, devenind elev fruntaş şi ulterior este ales şeful unităţii de pionieri. Persecuţia mamei continuă, iar în 1952 întreaga familie este trimisă cu domiciliu obligatoriu la Aiud. Fiind împiedicat de autorităţi să-şi continue studiile, tânărul de 14 ani este nevoit să lucreze “la negru” pentru asigurarea existenţei. Se angajază ca muncitor ucenic la Cooperativa „Oţelul”, unde ajunge de-a lungul anilor, controlor de calitate. Ca muncitor însă, reuşeşte să intre la liceu la „fără frecvenţă” şi ia bacalaureatul.

În 1956 este admis la Facultatea de Medicină din Cluj, dar in anul 3 este exmatriculat din cauza „situaţiei economico-sociale a părinţilor”. Se tocmeşte fochist la o fabrică de produse făinoase şi ulterior este obligat să se întoarcă la Aiud, unde lucrează pe un şantier ca muncitor necalificat. După un alt an este acceptat la Scola Sanitară din Arad, unde se admiteau şi „cetăţeni de categoria a treia”. Absolvind al doilea din clasă, este repartizat ca asistent medical la aeroportul din Constanţa.

În 1962 este readmis la Facultatea de Medicină , de această dată în Bucureşti, fiind nevoit să reînceapa studiile din anul întâi. În paralel continuă să lucreze în diverse domenii, pentru a se întreţine. Spre sfârşitul facultăţii se căsătoreşte; vor urma doi copii, specializarea şi alţi cinci ani ca asistent universitar în Bucureşti.

Când însă admiterea la un examen pentru avansare profesională îi este blocată de Comitetul de Partid din cauza originii „nesănătoase”, hotărăşte împreună cu soţia să părăsească ţara definitiv. Este transferat pe linie moartă la „Policlinica pentru Sportivi” unde întâlneşte şi alţi indezirabili; face gărzi de noapte pe Salvare. Cererea de emigrare a familiei este respinsă în mod repetat, iar autorităţile române transmit avocatului american care se ocupa în mod voluntar de caz, că de fapt familia nici nu ar fi înaintat vreodată o astfel de cerere.

De abia în 1980, după trimiterea în occident (printr-un turist) a celor cinci răspunsurilor negative de la directia Paşapoartelor, familiei îi este aprobată, în final, emigrarea.

Sursa: Gheorghe Rafael-Ştefănescu „Amintiri din România socialistă”