Vestimentația copiilor a evoluat în funcție de stilurile artistice dominante ale vremii, fiind asemenea costumelor celor maturi, doar dimensiunile fiind altele.
Până pe la 2-3 ani, indiferent de sex, copiii purtau cămășuțe și fesuri bogat ornamentate, cu dantele și panglici, în funcție de averea părinților lor. Până la 6-7 ani, culorile cele mai stridente erau permise în costumația copiilor, cele mai bogate broderii și volane putând decora veșmintele acestora. Constanția de Dunca, în Chronica de mode, recomanda: ”Până la 6-7 ani flori, cordele, dantele, volane, toate adornările cele mai fantastice, costume de caracter, colori bătătoare la ochi, bogate broderii pot fi acordate copiilor. Moda o permite. Se zice că cu consimțământul moralei, căci, în acei ani vanitatea n’are nici o putere pe inima copilului”.
De la 7 la 12 ani, în special în privința costumelor de fetițe trebuia impusă o restricție în privința ornamentelor. Pălăriuțele de pai puteau fi decorate cu flori de câmp, sau cu pene albe, nimic altceva, iar rochițele din mătase sau stofe ușoare sau catifea nu trebuiau să aibă ornamente. Abia după 10 ani puteau să poarte pelerină de tafta sau paltonaș. Cu toate acestea, mămicile obișnuiau să orneze rochiile copilelor la fel ca pe ale lor, neputând să se abțină de la decorurile en vogue. Rochițele aveau funde, cute, chiar turnuri asemenea celor îmbrăcate de mame.
Se va face diferențiere între îmbrăcămintea fetițelor și a băieților abia pe la 7 ani. Până atunci, toți purtau cămășuțe lungi și rochițe. Băieții vor purta pantalonași până la genunchi, largi, strânși la fel ca șalvarii, ori lăsați nature. În picioare purtau ghete de postav sau piele fină, închise cu nasturi, înalte până la jumătatea gambei. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea apare costumașul de catifea albastră, având jacheta închisă cu nasuri metalici, guleraș alb de dantelă iar pantalonașii scurți până la genunchi, încheiați lateral tot cu bumbi metalici. Într-o astfel de vestimentație este reprezentat Grigore Capșa, la vârsta de 8 ani, în portretul realizat de Theodor Aman, în 1884, tablou aflat în patrimoniul Muzeului Municipiului București, în colecția Aman.
De la vârsta de 10 ani băieții purtau pantaloni lungi cu lampas și sacouri cu galon la liziere, închis doar sus, cu un nasture, întocmai ca în vestimentația de dimineață a bărbaților. Odată cu vârsta școlară intrau în uz uniformele de pension, școală primară, gimnaziu, liceu sau școală militară, toate impuse de regulamente stricte. Din ultima decadă a secolului al XIX-le a început să fie purtată, pentru copii, uniforma de marină. Aceasta era mai puțin costisitoare, neavând fireturi, epoleți, penaje, egrete, chipie, cizmulițe, săbii, potrivindu-se sezonului cald. Acest costumaș marinăresc era compus din bluză albastră cu guler larg, în bie, răsfrânt pe spate, cu trei rânduri de șireturi albe cusute la lizieră, pantalon în aceeași nuanță, beretă sau pălărie de pai cu panglici pe care era scris numele bastimentului, având brodate ancore la capete. Costumul popular și uniforma militară au avut un rol important în vestimentația copiilor, în secolul al XIX-lea, fiind o formă de educația patriotică.
De pe la mijlocul secolului al XIX-lea, balurile intră şi în viaţa copiilor de familie bună. Cu acordul părinţilor şi sub privegherea guvernantei sau a preceptorului, unii dintre ei asistau la începutul balurilor, ca în cazul copilului Radu Rosetti care, aflat cu părinţii la Slănic, cu puţin înainte de Unire, are voie să privească societatea care se distra la balul din staţiune, după cum relatează acesta în Amintiri din copilărie. Alţi copii devin chiar protagoniştii unor petreceri special dedicate lor, fapt ce constituia deja o modă în străinătate. Aflată la Paris, în 1860, spre sfârşitul carnavalului, Elena Cuza îşi duce cei doi fii adoptivi la o „serată de copii” foarte pretenţioasă, la care participau chiar copii din familia imperială. Şi cum elita românească este foarte receptivă la inovaţiile mondene de pe malurile Senei, şi această modă îşi găseşte imitatori pe malurile Dâmboviţei şi Bahluiului. Printre primele manifestări de acest gen, din Principate, este cea semnalată la Iaşi de Dumitru C. Moruzi care, copil fiind, participă la un bal pentru copii în casele lui Miculi, de pe Uliţa Mare, la etaj, dat de unchiul său Grigore Sturdza. În deceniile următoare vor mai fi semnalate astfel de baluri, cu precădere mascate, surse de bucurie pentru copii şi de amuzament pentru părinţii lor. Pe parcursul balului se asigura un bufet cu gustări, dulciuri şi băuturi răcoritoare, servite de personalul casei şi de cofetarii angajaţi cu acest prilej, cum era cel de la balul Curţii, din 1827, descris de Ion Ghica: „Într-o odaie care da în sala de bal era întinsă o masă mare cât ţinea odaia, plină cu tot felul de zaharicale şi cofeturi, lisă de chitră, praline, acadele, cofeturi cu răvaşe franţuzeşti şi caramele cu plesnitori servite mosafirilor de vestitul becier Antonachi Borelli, ajutat de copiii lui mari şi mici şi de Momolo. Bufetul era toată seara asediat, mereu plin şi mereu gol ca butca Danaidelor, de la care cucoanele şi boierii, după ce mâncau cu prisos, apoi mai lua şi în basmale ca să ducă copiilor acasă. Pân colţurile odăiei, câteva mescioare la cari se servea boierilor ponciori. În sala cea mare servitorii cu tavele ofereau limonadă şi orangeadă, începând totdeauna de la mijlocul sofalei”.
Fotografiile sunt din colecția Fotografii, cărți poștale și clișee fotografice, Muzeul Municipiului București
Felicitări Camelia, ca de obicei, la spuerlativ.