Modalități de gestionare a furiei și agresivității copiilor

Copiii, asemenea adulților, trăiesc cele mai variate emoții, pozitive și negative, însă, spre deosebire de adulți, copiilor, mai ales celor de vârstă mai mică, le lipsesc capacitățile necesare să își conștientizeze emoțiile, să le numească și să le exprime într-un mod adecvat.

Pentru părinți, o adevărată provocare este felul în care aleg să reacționeze atunci când copilul are manifestări de furie, agresivitate și/sau încăpățânare. Printre cele mai frecvente comportamente de acest tip ale copiilor sunt:

• adesea se revoltă în relaţia cu figurile adulte şi care reprezintă autoritatea (părinţii, învăţătoarea, profesorii);
• sunt încăpăţânaţi, se ceartă şi intră în polemici nesfârşite cu adulţii şi refuză să asculte sau să se supună cererilor adultului;
• au explozii agresive de furie şi, deşi părinţii poartă discuţii cu ei de zeci de ori, au dificultăţi în a-şi controla comportamentul şi reacţiile atunci când sunt contrazişi sau nu le sunt îndeplinite cererile.

Chiar şi cei mai docili copii au din când în când momente în care se revoltă, sunt încăpăţânaţi şi doresc să facă lucrurile „în stilul lor“. Ca părinţi, puteţi înţelege aceste manifestări dintr-o perspectivă pozitivă: drept o încercare a copiilor de a-şi găsi autonomia şi independenţa de gândire şi în comportamentele pe care le au. Decât să încercaţi să înăbuşiţi aceste manifestări, puteţi culege aspectele pozitive din reacţiile copilului – puteţi intui nevoia de independenţă a copilului şi de spaţiu personal în manifestări.

Adesea, accesele de furie, de agresivitate și încăpățânare devin o obișnuință în comportamentul copiilor. Înainte de a afirma dacă sunt sau nu normale aceste manifestări devenite obișnuințe, este nevoie să luăm în calcul vârsta copilului.

Astfel de manifestări precum cele descrise mai sus sunt firești la copiii cu vârste cuprinse între aproximativ 3 și 5 ani. Ele sunt denumite generic „tantrumuri“ și fac parte din dezvoltarea psihologică firească a copilului. Momentele de tantrum, care iau forma cel mai frecvent a crizelor de plâns, a țipetelor, a agresivității fizice sau a trântitului pe jos, apar adesea în momentul în care copilul are o dorință, iar aceasta nu îi este satisfăcută. Manifestările sunt normale la această vârstă, întrucât, deși copilul este suficient de mare cât să își dea seama ce anume îi place și care îi sunt dorințele, este încă mult prea mic pentru a-și da seama cum se poate folosi de cuvinte pentru a-și exprima dorințele și cum poate amâna impulsurile de a dori să-i fie satisfăcută pe loc dorința.

Felul în care părintele înțelege şi se raportează la aceste perioade absolut normale în dezvoltarea copilului poate avea un efect puternic asupra evoluţiei ulterioare a copilului şi a relaţiei acestuia cu părintele.

Cum vă puteţi raporta efectiv la aceste perioade de tantrum pe care copilul le poate avea în jurul vârstei de aproximativ 3-5 ani:

1 Învăţaţi să vă observaţi şi să vă controlaţi propriile accese de furie

Uneori părinţii, exasperaţi de comportamentul de nestăpânit al copiilor lor, recurg la ţipete, ameninţări nesfârşite ori agresivitate fizică. Dacă până acum aţi observat că aceste metode nu funcţionează şi nu produc o îmbunătăţire în comportamentul copilului pe termen lung, ci doar îl „potolesc“ pe termen scurt, este timpul să încercaţi altceva. Carol Tavris, psiholog social, în cartea sa „Furia: Emoţia neînţeleasă“, vorbeşte despre un pattern de reacţie atât din partea copilului, cât şi din partea părintelui, pattern care devine circular şi se petrece de câteva zeci de ori pe zi. Ea vede acest pattern ca fiind un proces în trei etape:

• Copilul este atacat, criticat sau se ţipă la el de către părintele exasperat de comportamentul său;
• Copilul răspunde agresiv, ţipând, lovind, trântindu-se pe jos etc;
• Furia copilului este recompensată atunci când adultul se retrage, iar copilul învaţă să folosească tehnica „ţipă – loveşte – înfurie-te“ pentru a obţine ceea ce doreşte sau pentru a fi lăsat în pace. Sau adultul nu se retrage, rămâne pe „poziţie“, însă într-o manieră brutală, prin ameninţări, ţipete, critică şi reproşuri, iar copilul se simte respins.

2 Învăţaţi copilul să îşi verbalizeze emoțiile

Unul dintre motivele pentru care copilul mic reacţionează exploziv şi agresiv este pentru că încă nu ştie, încă nu poate numi ceea ce se întâmplă în interiorul lui. Acţionaţi deci ca o oglindă emoţională pentru copilul dumneavoastră şi asiguraţi-l de faptul că îl vedeţi şi că îl înţelegeţi. Un mod simplu prin care puteţi face acest lucru este să îi spuneţi: „Văd că te simţi furios, supărat, trist etc. Cred că te simţi aşa pentru că… Sunt lângă tine, dacă vrei să îmi povesteşti despre asta/despre ce s-a întâmplat“. Prin folosirea unei simple fraze, copilul va simţi că este acceptat în emoţiile lui, că este în regulă să se simtă furios, trist sau nervos, că părintele rămâne lângă el şi îi este un sprijin chiar şi în momentele lui mai puţin bune sau când are comportamente mai puţin „drăguţe“.

3 Oferiţi-i copilului, în loc de „Time-out“, momente de „Time-in“

„Time-out-ul“ reprezintă acele pauze pe care părintele le impune copilului atunci când acesta are un moment de furie sau agresivitate: acesta este condus într-o altă cameră sau este pus pe un scaun, adultul pleacă de lângă el; copilului i se recomandă să se calmeze şi i se comunică faptul că părintele se va întoarce într-un număr de minute sau atunci când copilul se va calma, ori va aştepta să vină copilul la el să-şi ceară scuze. Este o metodă intens folosită de părinţi. Ce este însă în neregulă cu acestă metodă de „calmare“ a furiilor copilului? Daniel J. Siegel, profesor de psihiatrie la Şcoala de Medicină UCLA şi autor al cărţii „No-Drama Discipline: The Whole-Brain Way to Calm the Chaos and Nurture Your Child’s Developing Mind“, este de părere că pentru copil momentele de time-out sunt sinonime cu izolarea. Chiar dacă părintele are grijă să instituie momentele de time-out cu blândeţe şi să-i explice copilului de ce procedează aşa, acestea îl învaţă pe copil că, atunci când face o greşeală sau are nişte momente mai dificile, va fi obligat să stea de unul singur, situaţie care în cele mai multe cazuri este interpretată de cel mic drept respingere din partea părintelui. De asemenea, un alt mesaj voalat pe care copilul îl percepe din partea părintelui este: „Sunt interesat şi dornic să stau cu tine numai atunci când te comporţi drăguţ şi te controlezi“.

D. Siegel atrage atenţia asupra faptului că fiecare persoană, şi copiii cu atât mai mult, are nevoie de apropiere şi de căldură emoţională. Cercetările făcute de-a lungul a zeci de ani arată că, în momentele de suferinţă sau stres, avem nevoie de compania persoanelor-suport care ne mai pot „alina“ din suferinţă. Iar atunci când părinții îşi trimit copiii de unii singuri în camera lor, acest lucru înseamnă că cei mici trebuie să sufere de unii singuri, fără sprijin în a găsi o soluţie sau a fi consolați și securizați emoțional.

Prin urmare, D. Siegel recomandă părinţilor o altă metodă de abordare a comportamentului exploziv al copilului: în loc de momente de time-out, momente de time-in. Ce înseamnă acest lucru? Rămâneţi alături de copil în momentele de tantrum: deşi pare că este cel mai puţin dornic de apropiere în acele momente, exact atunci are cea mai mare nevoie de părinte pentru a înţelege ce i se întâmplă şi a se simţi înţeles şi acceptat (ca o persoană întreagă, care are momente mai bune şi mai puţin bune). Aceste momente de time-in, în care părintele îşi ajută copilul să se calmeze, vor fi foarte folositoare pentru cel mic pe termen lung – pentru că va învăţa cum poate efectiv să ia o pauză şi să reflecteze la felul în care reacţionează sau la ceea ce se întâmplă în interiorul lui.

4 Fiţi clari şi coerenţi în comportamentul dumneavoastră

Nu vă lăsaţi intimidaţi sau exasperaţi de exploziile de furie ale copilului dumneavoastră. Repetaţi-vă că sunteţi părintele şi că puteţi rămâne calm şi controlat chiar şi în timpul furtunii de furie a copilului şi că puteţi fi alături de el chiar şi în momente de genul acesta. Dacă veţi reuşi să faceţi asta, îi veţi furniza copilului un exemplu nepreţuit despre cum poate şi el să îşi controleze emoţiile explozive.

De asemenea, modelaţi-i comportamentul, arătându-i care consideraţi că sunt comportamentele acceptabile şi care sunt cele pe care le consideraţi inacceptabile. Lăudaţi-l de fiecare dată când vedeţi că în mod real a procedat într-o manieră adecvată. Lăudaţi-l, de asemenea, după momentul de tantrum, pentru felul în care a reuşit să se liniştească şi să se controleze.

Dacă veţi reuşi să aplicaţi câteva dintre principiile de mai sus, venind dumneavoastră înşivă cu îmbunătăţiri sau idei noi care să se potrivească mai bine copilului, probabil veţi reuși să parcurgeţi cu bine această etapă firească din viața copilului.

În multe situații, tantrumurile copilului dispar odată cu înaintarea în vârstă – dincolo de vârsta de 5-6 ani, ne putem aștepta ca ieșirea din perioada critică a tantrumurilor să se fi făcut deja. Sunt însă unele situații în care accesele de furie, rezistența scăzută la frustrare, agresivitatea fizică sau verbală și încăpățânarea în special în relație cu adulții care reprezintă autoritatea (părinții, educatoarea etc.) continuă și după vârsta de 5-6 ani, iar în acest din urmă caz poate fi necesar să apelați la sprijinul unui psiholog pentru o înțelegere adecvată a cauzelor reale ale manifestărilor copilului.

Patricia Stan este psiholog la Centrul de evaluare, expertiză, intervenție psihologică Expert Psy

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.