Multe cifre şi prea puţină empatie

Despre moarte pare că se vorbeşte din ce în ce mai des, legat de Ucraina (chiar şi despre moartea speranţei). Şi-atunci, aşa cum este şi normal, imaginile care au rămas „agăţate” de retină şi cuvintele înlănţuite în memoria auditivă se realiniază, compunând un tablou coerent, străduindu-se a nu se exprima numai prin cifre. Cu ceva timp în urmă, în trenul care „gonea” spre Iaşi, un şofer profesionist din Arad mi-a povestit zbuciumul căsniciei lui, recent desfăcute, cu o frumoasă ucraineancă originară din Jitomir. Un timbru aparte a căpătat, totuşi, vocea lui atunci când mi-a povestit cum a asistat la ceremonia „primelor cinci steaguri” puse în cimitirul din Jitomir, în 2022, la scurt timp după debutul invaziei ruseşti. Ştiam despre ce „steaguri” era vorba. Le văzusem şi eu, cu puţin timp înaintea călătoriei spre Iaşi.

Prietenul meu Nikolai nu mă adusese să văd Parcul Taras Şevcenko. Îl ştiam, din precedentele mele drumuri la Odesa. Ceea ce nu avusesem, însă, cum să văd, atunci, era lunga alee a eroilor căzuţi în războiul ruso-ucrainean, care se întinde hăt, până destul de departe, pornind chiar din spatele statuii poetului-nepereche al ţării vecine. Nenumărate panouri, fiecare cu pozele a câte doi militari ucişi în acest război şi cu datele lor sumare. De fiecare panou sunt aninate câte două steguleţe. Unele au chiar patru. Ici-colo, nu mai au niciunul, urmare clară a anumitor vicisitudini atmosferice. Şi nu e acesta singurul lor semn: văd câteva recipiente cu flori, din cele aşezate, tot câte două, lângă fiecare panou, căzute la pământ, unele ajungând destul de departe de panoul aparţinător. Neputincios în a schimba ceva din destinele înfăţişate pe fotografiile expuse, merg iute şi ridic toate ghivecele căzute, cu sau fără flori, şi le aşez la locul lor. Trec pe lângă mine, în timp ce mă îndeletnicesc cu asta, câteva femei localnice. Aparent, complet neatente la panouri. Îmi încetinesc conştient unele mişcări, ca să le atrag atenţia (nu asupra mea, ci a panourilor). Nu cred, oricum, că era, din partea lor, un semn al nepăsării, ci unul al obişnuinţei cu o imagine cotidiană, dar, poate, şi al acceptării inevitabilului. Inevitabil nu este numai sacrificiul suprem în război, ci şi vântul care dărâmă micile ghivece cu flori…

Zelenski la cuțite cu planul lui Trump: „Oamenii nu vor ierta SUA dacă cedăm Donbasul”

Pe de altă parte, în timp ce filmam, cu telefonul, aleea eroilor, neştiind prea bine ce să fac pentru a-mi arăta, cumva, empatia, dar fără să par nici vreun oportunist artificial-siropos şi nici un străin cu aere de superioritate, prin spatele meu trec doi băieţi foarte tineri, care în preajma panourilor par să intoneze, pentru câteva secunde doar, un fel de marş militar. O fi ucrainean (ca să îi onoreze, astfel, pe eroi), o fi rusesc (ca să sublinieze sentimentul victoriei)? Nu îl întreb pe Nikolai, ca să nu stric solemnitatea vizitei.

Aici, nu este vorba despre cine ţine cu cine, sau mai mult cu unii, decât cu ceilalţi implicaţi în acest război. Este vorba, în primul rând, de atitudinea în faţa Morţii şi faţă de cei care au îmbrăţişat-o, luptând pentru o Cauză. Un român care îşi cunoaşte propriile tradiţii cu siguranţă că se poate transpune, destul de uşor, în postura ultimilor apărători ucrainieni, înconjuraţi, fără putinţă de ieşire, de atacatori, de bună seamă că îşi poate, realmente, imagina ultimele lor gânduri. Şi, dincolo de anumite reticenţe faţă de politica statului ucrainean (căci au rămas destule care ne despart, chiar şi în ultimii patru ani), poate face un asemenea transfer de emoţii.

Pe panouri există şi fotografiile a 12 studenţi ai universităţilor din Odesa, ucişi în luptele din ultimii patru ani. În faţa panoului dedicat, Nikolai îmi povesteşte epopeea unuia dintre ei, plecat voluntar în război, grav mutilat, tratat în spitalele din Germania şi revenit pe front, după ce şi-a donat toţi banii primiţi pentru a achiziţiona mijloace de luptă. A murit, în final, tot în luptă. În faţa panoramei, demne de contemplat, care se deschide în spatele statuii lui Taras Şevcenko, nu poţi face prea multe. Poate te foieşti un pic de pe un picior pe altul, posibil că uşor îngrijorat de răspunsul la ipotetica întrebare dacă faptele tale pot fi comparabile. Întrebându-te, eventual, dacă ai noştri (adică noi, cei de astăzi, căci cei din trecut nu au lipsit nicicând la apel) ar mai fi capabili să îşi asume sacrificii (nemaivorbind de cel suprem), ca să îşi apere ţara.

Unde are și unde nu are dreptate Zelenski când critică Europa

Cercetând, fie şi numai cu mijloace senzoriale, trecutul recent, izbucnirea acestui război se dovedeşte a fi fost, totuşi, perfect previzibilă, ba chiar aproape inevitabilă. Chiar zilele trecute citeam, în volumul al doilea al „Notelor zilnice” ale lui Ioan Mircea Paşcu, pasaje revelatoare în acest sens. În însemnările din 21 februarie 1994, acesta reţinea, printre altele, după o discuţie cu ataşatul militar american Frank Boyd Jr., ideea că „prăbuşirea Ucrainei este aproape inevitabilă şi iminentă”. La 4 aprilie 1994, partea britanică se arăta „preocupată de conflictul ucraineano-rus”, la foarte scurt timp după ce, la 29 martie, ministrul rus al Apărării, generalul Pavel Graciov, propovăduia la Bucureşti, în mod deschis, dezmembrarea, dacă nu chiar dispariţia statului ucrainean. Iar pe 13 aprilie, acelaşi an, BBC îl chestiona pe autorul jurnalului „despre reacţia noastră la un conflict ruso-ucrainean care să afecteze populaţia română”, ziariştii britanici fiind, se pare, „dezamăgiţi vădit” de răspunsul lipsit de agresivitate al celui intervievat. Paşcu era, la vremea aceea, secretar de stat la Ministerul Apărării Naţionale, dar şi fost consilier prezidenţial, o calitate care se pare că a contat mult.

Într-un contrast destul de uşor de sesizat cu triumfalismul obişnuit al surselor de informare de limbă română, realismul a dominat toate discuţiile pe care le-am avut în Odesa. Mi s-a explicat împuţinarea dramatică a trupelor disponibile pentru front, după ce voluntarii înrolaţi, cu mult entuziasm, după declanşarea invaziei (s-a vorbit despre ei, destul de mult, în presa din România, atât în 2014, cât şi în 2022) sunt, acum, fie morţi, fie prizonieri la ruşi. Ihor mi-a spus, pe de altă parte, că după război „vor avea mari probleme” cu propriii soldaţi demobilizaţi, care „vor veni cu arme şi îşi vor rezolva diferite probleme între ei”. Moartea, aşadar, se pare că va rămâne prezentă acolo, şi în alte împrejurări.

Indiferent, însă, ce va aduce viitorul, este foarte clar că Ucraina nu are nevoie de aberaţii propagandistice, precum aceea a doborârii elicopterelor militare ruseşti de către băbuţe înarmate cu un borcan de murături, pentru că eroismul ucrainean a scris realmente pagini de neşters din istoria zilelor noastre. Denumiri precum Mariupol, Bahmut sau Avdiivka reprezintă astăzi dovezile unor veritabile epopei de război urban total care, cu certitudine, deşi s-au încheiat cu înfrângeri, vor fi studiate de forţele armate de pretutindeni şi vor persista în conştiinţa multora, chiar dacă, să zicem, se va încerca ştergerea lor din memoria istorică. Dar se va găsi, într-o lume tot mai formalistă şi superficială, un nou talent de factură romantică, precum a fost Taras Şevcenko, pentru a da acestor epopei şi o expresie literară pe măsură, care să dăinuie?