Ne prefacem că n-avem proiect de țară

Politicienii români și ziariștii zeloși deplîng absența unui proiect de țară. Un asemenea ideal formulat la vîrful României și transformat în program al tuturor forțelor  politice ar mai îndulci puțin din dihonia care ne macină. În deceniile precedente am avut privatizarea, apoi aderarea la NATO și la Uniunea Europeană. Și acestea ne-au mobilizat energiile și ar fi dat României o coerență în viața politică. Circulația liberă (vizele) și aderarea la Uniunea Europeană au fost un scop comun și am putea spune și aproape un ideal. Ambele idealuri pot fi  trecute în categoria proiectelor de țară deși nici unul  n-a îmbunat disputele politice. Tensiunile au rămas aceleași, lucrăturile și trădările au marcat  viața politică de la o săptămînă la alta, iar relația cu Moldova a fluctuat în funcție de președinții de la București și de la Chișinău.

Unii susțin că atingerea celor două obiective majore ne-ar fi lăsat dezorientați în tradiționalele noastre încăierări politice și că ele se produc și acum din cauza absenței unui proiect de țară. Klaus Iohannis ne-a promis unul, dar în proverbiala lui indiferență și nepăsare l-a pierdut pe drum în  călătorii, vacanțe și vînătoare de posturi europene și transatlantice. Klaus Iohannis nu putea  concepe și susține un  proiect de țară pentru că orizonturile sale nu depășeau ambițiile personale și condiția sa. Omul n-a fost dedicat decît confortului său.

Explicația este destul de simplă. De teama Uniunii Europene, România s-a ferit mereu să transforme idealul unirii românilor într-un  proiect de țară. Ba că se supără Rusia, ba că încălcăm Tratatul de la Helsinki, ba că ar putea fi speculat de Ungaria care nu renunță la visul Ungariei Mari, ba că prezența în NATO ne obligă să avem Tratate încheiate cu toți vecinii noștri și nu putem deschide revendicări teritoriale. Să nu mai vorbim de teama de a deschide dosarul teritoriilor  românești aflate în granițele Ucrainei. Cînd Andrei Marga, la o conferință pe teme istorice de la Alba Iulia, a  pomenit de dosarul  teritoriilor românești din afara granițelor, mai ales la cele aflate în Ucraina, jurnaliștii și politicienii au luat foc.

– Cum să ne permitem așa ceva!?

Adevărul este că România s-a ferit ca de moarte să ridice Unirea Românilor la nivelul unui proiect de țară, a unui ideal formulat explicit.

Unirea se amână. România și Republica Moldova în fața realității

N-am avut bărbați politici curajoși? N-am avut strategie? N-am visat destul? Poate că frica de URSS, atît de puternică de-a lungul anilor, ne-a obligat să ne reprimăm orice formulare publică a unui asemenea ideal.

Chiar și în acest an, de  Ziua Unirii, totul s-a redus la sărbătorirea evenimentului din 24 ianuarie cînd Moldova s-a alipit de Țara Românească și împreună au pus bazele României de Azi. Am marcat data, am sărbătorit evenimentul și am fluierat politicienii.

Sîmbătă, la Focșani, cînd a fost întrebat despre declarația repetată a Maiei Sandu privitoare la Unirea Moldovei cu România, Nicușor Dan a trecut peste, ca la o întrebare despre trenul de la 7,30 care pleacă de regulă de la linia a șaptea.

”Este o chestiune care ţine strict de cetăţenii Republicii Moldova, reprezint România. România are un angajament faţă de Republica Moldova de a o susține în parcursul său european. Ăsta este obiectivul pe care cetățenii Republicii Moldova, prin autorităţile pe care le-au mandatat, îl are, plus alte chestiuni conexe, cum ar fi energia, conectarea economică şi toate celelalte. Şi România sprijină Moldova în acest context”.

România pune „frână” unirii cu Republica Moldova

Președintele Nicușor Dan nu are în vedere decît calcule. Cît curent, cîtă motorină, cîți bani, ce sprijin acordăm pentru aderare. Nu l-am auzit niciodată pomenind  de idealul românesc al Unirii cu frații noștri de peste Prut. Parcă s-ar teme de cuvintele „unire” și  „frați”. Tremură că nu-i „politicaly corect” și îl iau de urechi europenii.

Nicușor Dan nu își dă seama că prietenia sa cu Maia Sandu a contribuit într-o oarecare măsură și la adormirea curentului unionist din Moldova. În ciuda sprijinului acordat de România, unioniștii nu trec de cîteva procente în sondaje, Madama fiind pînă nu demult preocupată de succesele și victoriile sale și ale partidului pe care îl mînuiește, nu de cultivarea unui spirit unionist. Îi plac doar vizitele și ajutoarele și împrumuturile nerambursabile, iar acum, cînd și-a dat seama că pericolul rusesc se întețește la granițe, hop și ea, s-a trezit că ar vota Unirea Moldovei cu România. Numai că, fără să fi făcut nimic pentru asta, votul ei ar cădea într-un deșert politic pe care l-a provocat.

Același curent patriotic a fost ignorat de Klaus Iohannis și a fost folosit grosolan, mai ales în alegeri, de Traian Băsescu. Cu mandatele lor, unionismul a fost ca și inexistent.

De ce n-am putea face din Unirea românilor un proiect de țară? Ce ne împiedică? Este mult mai important decît Visa Weiver, chiar și decît  aderarea la OSCE! De ce să ignorăm legăturile noastre de sînge, de istorie și de limbă cu frații noștri de peste Prut și să le împingem pentru altădată? Ca să nu deranjăm vecinii? Ca să nu stîrnim interesele altora? Proiectul de țară nu presupune doar declarații politice și banii    cheltuiți  pentru ajutorarea economico-financiară a Moldovei sau ajutorarea comunităților românești de peste hotare. Este voba de un ideal mai înalt, de sensul major al poporului român ale cărui vise trebuie păstrate aprinse și întețite mereu.

Cum lumea contemporană se clatină și fierbe, dosarul românilor despărțiți de Prut este o prioritate obligatorie. În  funcție de împrejurări, el poate fi  susținut cu ardoare sau păstrat cu devotament, dar niciodată ignorat sau ascuns într-un sertar în așteptarea vremurilor mai bune.

Și dacă nu realizăm cît de păguboasă este tăcerea și dacă nu-l rostim cu glas tare, noi, românii, aproape că uităm de acest proiect de țară care ne însoțește de secole.

În afara libertății, nici un alt vis nu poate fi deasupra Lui.