„Negrul contrarevoluţionar” din România şi teritoriile vremelnic ocupate

  Guvernul ucrainean a procedat aşa cum era necesar prin această tactică mediatică, deoarece orice formă îşi crează în timp și fondul, iar răul, odată produs, este mult mai greu să fie întors. Între timp, expresia şi-a pierdut caracterul foarte uzual, însă cu siguranţă că se menţine în toate documentele oficiale ale guvernului de la Kiev.

Eram convins că această expresie trebuie să fie una mai veche, însă nu mă aşteptam să o găsesc, absolut identică, în documentele rămase de pe urma fostei Securităţi. Mai precis, în dosarul de urmărire informativă al unui cetăţean român, care era mulatru şi pe jumătate american: Cristache Johnson (născut la Bucureşti, în 1925). Tatăl acestuia, Peter (devenit Petre), născut peste Ocean, care era, la vremea redactării majorităţii documentelor aflate în dosar, ospătar la Athénée Palace, se stabilise în România, probabil dintr-o pornire romantică, poate din necesitate, ori, pur şi simplu, din dorința de a trăi „visul european”. Aşa cum rezuma Securitatea declarațiile date de Cristache, „tatăl său Jionson (sic!) Petre, născut în S.U.A., la Charlestone (statul Carolina de Sud). Aici a stat până la 17 ani când a plecat și a colindat toată lumea ca chelner, marinar, hamal și artist. În România, a venit în 1914 cu o trupă de artiști, a plecat și revenit în 1918, după care a rămas definitiv. În 1944, a primit cetățenia română (în 1925 a renunțat la ea)”. Adică, a renunțat la cea americană, așa cum, de altfel, lucrurile sunt precizate, foarte clar, în procesul-verbal al interogatoriului luat lui Cristache Johnson, în data de 8 aprilie 1954. În tot cazul, în documente se precizează că tatăl lui Cristache era „negru”, iar mama, Ecaterina, o fostă cântăreață născută în 1903, la Chișinău, era „albă” (în dosar nu există nicio referire la etnia acesteia, al cărei nume de fată era Schelest).

În 1954, Cristache Johnson a fost condamnat de Tribunalul Militar București la 6 luni închisoare corecțională, pentru delictul de omisiunea denunțării. Era vorba despre afacerea organizației subversive „Cerna”, înființată în 1951 și descoperită trei ani mai târziu, fapt care se soldase cu nu mai puţin de 32 de arestări. Una din acuzațiile aduse membrilor organizaţiei era, pe lângă răspândirea de „manifeste contrarevoluționare” sau intenția de a lua legătura „cu legația americană și cu bandele din munți”, și aceea că ar fi urmărit să „arunce statuia lui Stalin în aer”. Conform declaraţiilor din anchetă ale unuia dintre cei arestați în 1954, acesta „s-a apropiat de el pentru că era negru, manierat și avea bani. A constatat că era un filoamerican. Era elegant și petrecea și nu știe de unde lua banii, apoi avea relații cu multe elemente și cunoștea limbi străine” (engleza şi franceza). Intenția grupului subversiv era ca prin intermediul lui Johnson să transmită, în exterior, „o scrisoare printr-un străin” care urma să vină în România pentru un festival.

Acest calvar părea că va lua, definitiv, sfârşit la sfârșitul anului 1964, atunci când Cristache Johnson a primit de la ambasada americană din București o scrisoare prin care era informat că Departamentul de Stat îi aprobase cererea de dobândire a cetățeniei americane, cu dreptul de a se „repatria” în S.U.A. După părerea unui informator al Securităţii, exprimată cu câteva luni mai înainte, Cristache dorea să emigreze „nu pentru că ar fi suferit prestigiul ideologiei burgheze sau fasciste”, ci din cauza experiențelor pe care le avusese în detenție.

O relatare extrem de interesantă s-a concretizat, în martie 1964, prin semnalarea lui Cristache Johnson ca vizitator al reprezentanței diplomatice a S.U.A. din București, ocazie cu care a depus cererea de redobândire a cetățeniei americane și, totodată, de a emigra peste Ocean. Conform celor povestite de Johnson informatorului „Rogojanu”, funcționarul de la ambasadă care preluase cazul i-a cerut să completeze „un formular-carton cu mai multe pagini”, prin care „i s-au pus multe întrebări”. După cum se exprima „Rogojanu”, atunci „când a ajuns la locul de naștere a mamei lui Johnson, Chișinăul, funcționarul american a scos o hartă, a privit-o, apoi în loc să scrie U.R.S.S., a consemnat în formular «teritoriu vremelnic ocupat», dând din cap”.

De ce o fi simţit informatorul „Rogojanu” nevoia să lase, în felul acesta discret, impresia (destul de echivocă, ce e drept) că lua distanţă faţă de opinia funcţionarului Ambasadei S.U.A.? Sau, poate, această exprimare rezervată şi prudentă a fost introdusă în text de ofiţerul de Securitate care „recoltase” nota informativă, dornic să nu tulbure obiceiurile şi certitudinile absolute care erau atât de bine înrădăcinate în aparatul de represiune, de aproape 20 de ani?

La fel de simptomatic îmi pare şi faptul că, într-o autobiografie redactată de Johnson și datată „1962”, locul nașterii mamei lui fusese trecut, mai întâi, „Charleston”, cuvântul fiind, apoi, șters și suprascris: „Chișinău, U.R.S.S.”. Simţise, autorul autobiografiei, că ar fi cam riscant să vorbească despre basarabenii care au ales să trăiască în România? Să nu uităm nici că manifestul organizației „Cerna” era considerat ca „antisovietic” de către Securitate, ceea ce ar fi putut să îi aducă românului mulatru acuzaţii de perseverare în atitudini duşmănoase „primului stat al muncitorilor şi ţăranilor”. De altfel, nici nu este clar în ce condiţii fusese redactată autobiografia (care nu este datată exact, însă ştim că la 1 octombrie 1962, Johnson era, din nou, deținut). Conform altor documente (dosarul informativ al lui Johnson este subţirel şi abia aluziv referitor la mai multe împrejurări), în anul următor dobândirii cetățeniei americane, acesta s-ar fi aflat, din nou, în cursul executării unei condamnări, ceea ce înseamnă că nu reuşise să se repatrieze. Puţin mai înainte, însă, alte note informative îl semnalau pe Johnson ca autor al unor comentarii legate de verificările efectuate de statul român asupra funcţionarilor cunoscuţi drept prosovietici, în condiţiile în care tratatele încheiate, până atunci, cu foarte puternicul vecin de la Răsărit, fuseseră dezavantajoase pentru noi şi se încerca o schimbare a politicii externe.

Chiar dacă, în 1964, comparativ cu perioada represiunii politice masive şi violente, lucrurile începeau să se schimbe în România, Securitatea opunea rezistenţă acestor schimbări. Totuşi, graţie documentelor legate de vizita lui Johnson la ambasada Statelor Unite, avem o confirmare documentară a faptului (despre care s-a vorbit uneori, dar mai mult ca efect al unei dorinţe, decât al unei certitudini) că la anumite niveluri ale diplomaţiei americane se păstrau, chiar şi după Tratatul de Pace de la Paris, rezerve în privinţa reunoaşterii consecinţelor Pactului Molotov – Ribbentrop. Cu siguranţă că documentele americane sunt mult mai explicite şi că ar merita „sondate” mai mult decât au fost până acum, în cadrul unor cercetări, de altfel, extrem de meritorii.