O fascinantă expoziție consacrată maestrului picturii suedeze Anders Zorn

După prezentarea operelor artiștilor Sargent și Sorolla și ale lui Besnard, Petit Palais continuă să exploreze pictura, oprindu-se la anul de cotitură 1900. Astfel, muzeul își deschide porțile pentru suedezul Anders Zorn, considerat, în Europa și în Statele Unite ale Americii, unul dintre cei mai celebri portretiști ai perioadei Belle Époque.

Zorn versus Larsson

Această expoziție monografică dedicată pictorului Anders Zorn, prima în Franța din anul 1906, este o prelungire a expoziției consacrată pictorului Carl Larsson (1850-1919), organizată în 2014 la Petit Palais. Cei doi suedezi aparțin aceleași generații; ambii s-au născut într-un mediu modest și au devenit în același timp simboluri ale reușitei în țara lor natală, după călătoriile întreprinse în străinătate. Dar cariera lui Zorn e foarte diferită de aceea a lui Larsson. Acesta din urmă, aflat într-un sejur în Franța, în 1876, intră în cercul artiștilor scandinavi de la Grez-sur-Loing și se dedică peisajului. Între timp, în Europa și apoi în Statele Unite, Zorn se impune ca portretist. Larsson începe prin a folosi uleiul pe pânză, la care renunță apoi definitiv în favoarea acuarelei; Zorn debutează ca acuarelist, dar, curând, preferă uleiul și gravura.

Revenit în țară, Larsson devine propovăduitorul vieții familiale suedeze, încercând totodată să se impună ca peisagist. Zorn, în schimb, e mai întâi un cronicar al vieții mondene și sfârșește prin a se preocupa de nudul încadrat în peisaj. Retrospectiva „Anders Zorn. Sweden’s Master Painter“, desfășurată la San Francisco în 2013-2014 și reluată astăzi parțial, la Petit Palais, îl situa perfect pe artist pe scena artistică: Zorn împrumută unele tematici impresioniste, fără a adopta însă niciodată tehnica tușei divizate. El studiază lumina și descompunerea formei, utilizându-le adeseori cu scopul de a moderniza portretul numit „de societate“, pentru care primește foarte multe comenzi. În această privință, Zorn seamănă foarte mult cu Besnard, cu Sargent sau chiar cu Boldini, care i-au fost prieteni și care, la fel ca el, și-au elaborat stilul grație unei clientele internaționale.

Scânteierile tinereții

Zorn s-a născut în 1860, la Mora, un orășel din centrul Suediei, unde își va găsi și sfârșitul, în 1920. Muzeul care îi poartă numele, Zornmuseet, și-a deschis porțile în 1939, găzduind cea mai bogată colecție a operelor sale. O mare parte dintre picturile expuse la Petit Palais provin din acest muzeu, fiind completate cu picturile de la National Museum din Stockholm și de la Konstmuseum din Göteborg. Sunt expuse, de asemenea, câteva piese rare aparținând colecțiilor franceze, precum portretul negustorului Alfred Beurdeley de la Muzeul d’Orsay sau acela al ministrului Eugène Spuller de la Muzeul de Arte Frumoase din Dijon. Lipsesc toate portretele americane spectaculoase, precum efigia Isabellei Stewart Gardner din 1894, una dintre cele mai fervente admiratoare ale lui Zorn, lucrare păstrată la Boston, în muzeul fondat de ea. Această absență se explică evident prin costurile împrumuturilor de peste Ocean, dar ea nu împiedică totuși înțelegerea parcursului artistului.

Primele săli evocă voiajurile lui Zorn în Spania, Londra, Grecia, Africa de Nord, efectuate împreună cu soția lui, foarte curând după părăsirea cu scandal (și fără diplomă) a Academiei Regale de Belle Arte din Suedia, în 1881. În acea epocă, artistul folosește acuarela cu atâta dexteritate încât Nationalmuseum din Stockholm îi cumpără prima sa lucrare în 1886. Zorn se consacră mai ales portretului și peisajului în formate mari, destul de neobișnuite pentru un acuarelist. Kyrkviken, Lidingö din 1883 este tipic pentru debutul său: apa, care se zărește în spatele unui prim plan arborat, este suportul ideal pentru efectele de lumină și de transparență. Artistul utilizează toate tehnicile acuarelei: depărtări scăldate în apă, ramuri și frunze pictate în tușe mai uscate, intensificate uneori cu guașă. Prin suprapunerea unor straturi lejere, Zorn reușește să imite glasiul picturilor în ulei. E ușor să ne imaginăm entuziasmul clienților lui, pentru că, într-o oarecare măsură, acuarelele de dimensiuni mari ale artistului sunt lucrate într-o tehnică trompe d’oeil perfect stăpânită, care reproduce efectele compozițiilor pe pânză. Unele peisaje se încadrează în scenele de gen, precum Vacanță de vară, din 1886, care reprezintă întinderile de apă din jurul Insulei Dalarö, stațiune balneară luxoasă, pe care Zorn o frecventa împreună cu soția lui, Emma. Înveșmântată în alb, întinzând un picior pentru a urca într-o barcă, aceasta pozează aici așa cum poza Aline Charigot pentru Renoir sau Alice Hoschedé pentru Monet, cu câțiva zeci de ani mai înainte.

Portrete de societate

Nucleul expoziției se află în marile săli centrale tapisate în roșu pompeian, care pastișează scenografia și simezele muzeelor secolului al XIX-lea. Ele sunt destinate portretelor unor celebrități, îndeosebi acelora executate de Zorn pe perioada sejurului său parizian. Artistul și soția lui se instalează în oraș în 1888, an care marchează o cotitură în cariera lui Zorn. Acesta tocmai a renunțat la acuarelă în favoarea picturii în ulei, ale cărei secrete le-a aflat în 1887, la contactul cu pictorii Școlii de la Saint Ives, în Marea Britanie. Sprijinit de prințul Eugène al Suediei, el însuși pictor și elev al lui Léon Bonnat, Zorn își prezintă una dintre lucrări la Expoziția Universală de la Paris în 1889. Pescar la Saint Ives îi aduce o medalie importantă și Legiunea de Onoare. Este vorba despre un peisaj cu figuri, un pescar și soția lui văzuți din spate, rezemându-se în coate pe un zid scund, care retranscrie pe pânză efectele luminoase deja experimentate pe hârtie. La Paris însă, Zorn abandonează această cale în favoarea portretelor unor amatori bogați, pe care îi zugrăvește în registrul intimist și, totodată, strălucitor al unui Besnard sau al unui Sargent: atitudini suple, în care dezinvoltura este foarte studiată; arierplan ornamental, ca acela din Portretul Elisabethei Sherman Cameron, datat 1900; sau, dimpotrivă, în clarobscur, pentru a evidenția mai bine contrastul între umbră și luminozitatea naturală și artificială. Astfel, în lucrarea Autoportret, din 1896, lumina razantă pune în valoare modelul plasat în fundul încăperii și figura pictorului, devenit, în mai puțin de un deceniu, unul dintre personajele la modă ale societății transatlantice.

Între timp, în 1893, Zorn a efectuat prima dintre cele șapte călătorii ale sale în Statele Unite ale Americii, fiind desemnat să prezideze secțiunea suedeză a Expoziției universale din Chicago. El îi pictează atunci pe magnații americani și pe soțiile acestora; pe celălalt mal al Atlanticului, la Paris, își schițează apropiații și protectorii: pe bancherul May și pe familia lui, pe ministrul Artelor Frumoase Antonin Proust și pe amanta acestuia, dansatoarea Rosita Mauri, pentru care se întoarce bucuros la acuarelă și la guașe, în 1889, pe comedianul Coquelin Cadet în 1889; mai târziu, pe Oscar II al Suediei, în 1898, și pe Gustav V, în 1909… Tușa largă, aplicată prin tente suprapuse, este foarte asemănătoare cu aceea a lui Sargent, mai amplă însă și mai groasă, ceea de dovedește că Zorn încearcă să se detașeze de maniera concurenților săi. Sunt date formulate și în catalogul Expoziției, semnate de Christine Gouzi.

La Paris, Zorn nu răspunde doar comenzilor de portrete ale unor bărbați distinși sau ale unor femei de lume, ci pictează și necunoscuți. Aceste tablouri îi permit noi căi de studiu, care schimbă unele aspecte ale stilului său. Efect de noapte din 1895 zugrăvește, într-o manieră inedită, o cocotă stând în dreptul terasei unei cafenele luminate. Contrastul între roșul aprins al rochiei și galbenul crud degajat de iluminarea cu gaz redă minunat această nocturnă și oferă un relief nou chipului femeii. Cu puțin timp înaintea sosirii la Paris, Zorn încercase deja câteva modele inedite: portretul soției sale Emma, citind la masa ei de lucru, în spatele căreia se detașează câteva flori inspirate din arta japoneză tradițională. Omagiu profund adus operei pictată de Manet în 1868, Portretul lui Émile Zola, Zorn prezintă o încadrare neobișnuită. Văzută în plan apropiat, decupată arbitrar pe la mijlocul corpului, tânăra și paginile albe ale ziarului ocupă în întregime spațiul tabloului: astfel îngustată, compoziția câștigă în coerență. În gondola mea, terminată în 1894, în timpul unui sejur la Veneția, la Isabella Gardner, accentuează aceeași descentrare a figurii și vederea din spate, în contraplonjeu, ca în unele dintre operele lui Degas. Aceste încadrări îndrăznețe ating apogeul în 1891-1892, în seria de tablouri intitulate Omnibus, o veritabilă suită de dimensiuni variate, în care se împletesc reflexia și dispersia luminii. În câteva studii pregătitoare, o femeie tânără, prezentată până la nivelul bustului, privește pe fereastra mașinii. Soarele îi luminează chipul din plin, în viteza cursei, încețoșându-i trăsăturile și forma veșmintelor. În alte versiuni, modelul este reprezentat până la jumătatea corpului, așezat pe o bancă, alături de alți călători. Îmbrăcată în culori închise, pasagera stă cu spatele la geam: umbra îi acoperă chipul, îi adâncește cutele rochiei într-o multitudine de tonalități de griuri și de negru, în vreme ce obrazul îi este mângâiat de un alb aproape pur. Ultima versiune a lucrării Omnibus nu este expusă la Petit Palais, dar e descrisă de Agathe Lautreamont în Le Monde. Ea a fost una dintre operele marcante ale Expoziției universale de la Chicago, în 1893, de unde a fost achiziționată imediat de Isabella Gardner, atât pentru stilul inovator, cât și pentru tema ei. Extravaganta colecționară vedea în ea o imagine a solitudinii în lumea industrială, un subiect „modern“ prin excelență.

Totuși, odată revenit în țara sa natală, în 1896, Zorn nu va mai trata această tematică. Dar se va folosi de experiențele lui pariziene pentru a picta motive naționale, inspirate din viața rurală. Astfel, ultimele săli etalează cele mai celebre tablouri ale artistului, precum Dans la Sainte-Jean, pictură imaginată imediat după instalarea lui definitivă la Mora, în 1897, și devenită una dintre emblemele Suediei. Exaltând celebrarea solstițiului de vară prin reprezentarea unui bal popular în jurul unui arbore de „arminden“ care se zărește în depărtare, pictorul comemorează o veche tradiție scandinavă. Decupajul aleatoriu al dansatorilor, la fel și tușa rapidă care redă perfect rotirea perechilor, propun o imagine modernă a unei cutume ancestrale. Patinaj, din 1898, compoziție stranie, aproape monocromă, în care patinatorii apar din umbră în noaptea suedeză, este o altă pictură foarte reușită din această perioadă.

În schimb, nudurile de la finalul carierei, reunite în ultima sală a expoziției, nu au forța scenelor pastorale, chiar dacă unele dintre ele sunt inspirate în mod vădit din sculptura lui Rodin. Gravurile, care fac obiectul unei săli întregi, completează perfect capitolul portretului. Ele sunt împrumutate de la Biblioteca Națională a Franței, care găzduiește unul dintre cele mai importante fonduri de gravuri ale lui Zorn, și înfășișează mai ales artiști și scriitori, prieteni ai gravorului: Rodin, Besnard, Carl Larsson, Anatole France, sculptorii Paul Troubetzkoy și Augustus Saint-Gaudens… Scrijelite în hașuri fine și striuri profunde, aceste stampe scot din umbră corpuri și chipuri după modelul acelora zugrăvite de Rembrandt, pe care Zorn îl admira încă din tinerețe și dintre lucrările căruia deținea 190 de gravuri. Executate mult mai liber decât uleiurile pe pânză, aceste lucrări capătă din nou prospețimea de care dă dovadă Zorn în acuarelele sale și măiestria care i-a asigurat fulguranta ascensiune socială.

Anders Zorn a trăit mai multe vieți pe care le puteți descoperi în expoziția de la Petit Palais, excelând în acuarelă, pictură și gravură.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.