O operă stupefiantă la „National Gallery” din Londra

Culori strălucitoare, arta trompe-l’oeil-ului, măiestria compoziţiilor, alegorii, portrete şi scene mitologice ale marelui maestru veneţian defilează în sălile de la „National Gallery” din Londra.

Aceasta îi consacră o expoziţie retrospectivă maestrului veneţian din secolul al XVI-lea, „Veronese: Magnificence in Renaissance Venice”, deschisă până în 15 iunie. Expoziţia, prima dedicată artistului în Marea Britanie, cuprinde 50 de pânze edificatoare pentru creaţia lui, de la frescele decorative ale palatelor veneţiene la micile tablouri de devoţiune, mitologice sau alegorice şi la portrete.

Ideea organizării expoziţiei îi aparţine lui Nicholas Penny, directorul „Galeriei Naţionale” din Londra.

Maestrul veneţian este unul dintre artiştii italieni cel mai bine reprezentat în colecţiile muzeului londonez, care posedă zece opere autografe. Printre acestea figurează frumoasa lucrare „Familia lui Darius în faţa lui Alexandru”, a cărei achiziţionare, în 1857, a creat o polemică acerbă din cauza preţului ridicat. Compoziţia este pusă faţă în faţă acum cu piese împrumutate de la muzeele din Verona, Paris sau New York.

Alegoria Muzicii

Arhitectul Michele Sanmicheli scria în 1568: „L-am cunoscut pe Paolino şi am admirat superbele sale opere. Mi-ar trebui un întreg volum pentru a-l lăuda întrucât picturile sale nu sunt cu nimic inferioare altor pictori, precum Tiziano sau Carracci. El este un superb colorist, un mare maestru al punerii în scenă, al spaţiului şi al luminii şi unul dintre cei mai senzuali pictori veneţieni din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Pânzele sale cu adevărat monumentale reprezintă o celebrarea a mitului Veneţiei, un loc dedicat opulenţei şi frumuseţii”.

Expoziţia va putea fi văzută apoi la „Palazzo della Gran Guardia” din Verona, din 5 iulie până în 5 octombrie.

Alegoria Dragostei, Infidelitate

Veneţia, sâmbătă 18 iulie 1573. Tribunalul Inchiziţiei audiază un pictor cerându-i explicaţii privind unele detalii din operele sale considerate inadecvate. Era vorba despre unul dintre artiştii cei mai prestigioşi ai momentului, Veronese, originar diin Verona, membru al ghildei pictorilor din Serenissima din 1555. Artistul tocmai terminase un imens banchet, reprezentând „Cina cea de Taină”, pentru trapeaza bisericii „Sfinţii Ioan şi Paul”. Alături de Christ, se află în compoziţie „bufoni, beţivi, germani şi alte obscenităţi asemănătoare” pe care înalţii reprezentanţi ai Contrareformei le considerau nepotrivie. În timpul audierii, Veronese a rostit o frază devenită celebră: „Noi, pictorii, suntem de acord cu licenţele pe care şi le permit poeţii şi nebunii”. Citată de multe ori, comentată, formula a contribuit la crearea falsei imagini a unui pictor decorator, maestru al culorii, a cărui preocupare majoră era exaltarea fastului societăţii veneţiene. Un alt poncif de pe urma căruia pictorul a avut de suferit a fost includerea lui de către istoricii de artă în trio-ul format împreună cu Tizian şi Tintoretto. Pentru Veronese a fost dificil să se emancipeze în comparaţie cu maestrul mai în vârstă, Tizian, care l-ar fi desemnat, de altfel, moştenitorul său, şi să se diferenţieze de tuşa rapidă a ambiţiosului Tintoretto.

Falsă nobleţe şi talent adevărat

Alegoria Dragostei, Uniunea fericită

Cantonat în rolul de elev bun şi colorist minunat care picta pe fonduri luminoase, spre deosebire de rivalii săi, Veronese a fost catalogat prea simplist drept un „manierist italian” pasionat de torsionări îndrăzneţe. Îndepărtând aceste etichete, poate fi descoperit artistul în toată complexitatea lui, aşa cum se întâmplă în expoziţia de la Londra.

Alegoria Dragostei, Respectul

Într-o amplă monografie, apărută în 2008, istoricul de artă american David Rosand propunea deja depăşirea interpretării senzualiste, subliniind „inteligenţa picturală” a unui creator care a reuşit să reunească în mod subtil forma şi conţinutul, dincolo de frumuseţea evidentă a compoziţiei. Un artist care, încă de la început, s-a diferenţiat prin compoziţiile sale foarte personale, în pofida influenţelor şcolii din Verona, cu gustul ei accentuat pentru colorit, cu încercarea de a îmbina lecţiile învăţate din operele lui Rafael, Michelangelo şi Corregio sau, altfel spus, ale manierismului.

Alegoria Dragostei, Dispreţul

Pe numele adevărat Paolo Bazaro, Veronese s-a născut în 1528 în familia unui modest cioplitor în piatră din Verona şi a început să picteze de la vârsta de 13 ani în atelierul lui Antonio Badile, stimat de Tiziano şi lucrând alături de arhitecţi precum Andrea Palladio şi Jacopo Sansovino. Formaţia lui artistică a rămas incertă, dar, foarte devreme, pictorul, care a ales să-şi semneze pânzele cu numele Caliari, împrumutat de la o familie de nobili în care mama sa fusese copil ilegitim, primeşte mai multe comenzi, realizând fresce în palate luxoase, tablouri de devoţiune şi portrete ale unor particulari, dar şi altare pentru biserici. Cu o uşurinţă a pictării în tehnica frescei, a excelat şi în pictura în ulei, unde a reuşit o redare realistă a carnaţiei şi a materialelor, de-a dreptul seducătoare. Verona a devenit repede un loc prea strâmt pentru tânărul artist care s-a hotărât să plece la Veneţia, bogatul oraş în care pictorii rivalizau în ingeniozitate pentru a atrage graţiile patricienilor şi ale clerului.

Triumful Veneţiei

După moartea lui Tiziano a devenit protejatul lui Filip al II-lea, regele Spaniei, al Portugaliei, al Napolului, Siciliei şi Sardiniei, care l-a invitat la Madrid pentru a decora mânăstirea de la Escorial. Dar Veronese a refuzat oferta, scuzându-se că trebuie să lucreze în Palatul Ducal din Veneţia şi nu vrea „să-şi lase cuibul său pentru o aventură”.

Adulat la Veneţia

Răpirea Europei

Culorile strălucitoare şi figurile graţioase ale noului venit care îşi semna acum lucrările cu numele Paolo Veronese (Veronezul) au făcut senzaţie. În 1553, el a fost ales să decoreze plafonul sălii „Consiliului celor Zece”, din „Palatul Dogilor”, sediul prestigioasei autorităţi veneţiene. A pictat acolo un „Jupiter aruncându-şi fulgerul asupra viciilor”, un „Sfântul Marcu încoronând virtuţile teologale” şi a omagiat virtuţile Republicii Veneţiene prin figuri alegorice personificând marile concepte.

Adoraţia Magilor

Dar „Palatul Dogilor” a fost numai unul dintre numeroasele proiecte la care a participat. Altul este bierica „San Sebastiano”. Timp de 15 ani, începând din 1555, a transformat edificiul într-un templu dedicat în întregime artei picturii. A acoperit pereţii şi plafoanele cu compoziţii cu programe iconografice complexe, creând o dinamică vizuală excepţionlă, graţie stăpânirii ştiinţei arhitecturii şi gesticii personajelor. Astfel, pentru plafonul navei bisericii, a pictat istoria „Estherei” cu elemente arhitectonice, folosind perspectiva în aşa fel încât, văzută de jos, compoziţia să aibă un efect de continuitate impresionant. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Veronese se dovedeşte un fin cunoscător al surselor literare clasice, dublat de un „coregraf” cu imaginaţie debordantă.

Portretul unui gentilom îmbrăcat în blană de lynx

Acest dar al punerii în scenă a devenit marca picturii sale şi i-a adus numeroase comenzi, pe care le-a onorat graţie unui atelier foarte activ, condus de fratele său, Benedetto, şi în care au lucrat şi cei doi fii ai lui, Gabriele şi Carletto. Veronese a putut în acest fel să lucreze pe toate fronturile, să răspundă comenzilor Statului, Bisericii şi numeroşilor particulari.

Venus şi Cupidon

Cel mai important mecena al lui a fost Daniel Barbaro, care i-a cerut, în 1561, să-i decoreze „Villa Maser” din Veneţia, un palat conceput de Palladio într-o armonie deplină cu mediul înconjurător. Veronese a prelungit arhitectura reală într-o lume a trompe-l’oeil-ului de mare poezie. Pe pereţi, în faţa uşilor reale, a creat false portice, logii şi colonade dând spre un peisaj, în timp ce personaje imaginate de el – o fetiţă, muzicieni – apar pe uşile fictive, iar o frumoasă femeie în bacon, însoţită de doica ei, conferă viaţă compoziţiei. Vila i-a uluit pe vizitatorii ei.

Lucreţia

Să mai amintim dintre operele lui o minunată „Judith”, împodobită cu bijuterii, care îl fac pe privitor aproape să uite dramatismul scenei biblice povestite, în care eroina, după ce l-a ucis pe generalul asirian Holophern, îi ascunde capul pentru a-l duce locuitorilor din micul oraş asediat, Bethulia.

În portretul unei veneţiene, numit „Frumoasa Nani”, cu o rochie din catifea de mătase, cu broderii, şi cu bijuterii minuţios descrise, artistul exaltă atât frumuseţea modelului, cât şi valorile aristocratice ale patricienilor veneţieni.

Nunta din Cana

Patru tablouri, care au decorat probabil un plafon al castelului din Praga sau al unui palat veneţian, formează „Alegoria dragostei”: „Infidelitate”, „Dispreţul”, „Respectul” şi „Fericita uniune”. Costumele şi coafurile permit stabilirea creării lui în anii 1570.

Căsătoria mistică a Sfintei Caterina

În expoziţie se află şi două sublime reprezentări ale „Adoraţiei Magilor”. Prima a fost împrumutată de biserica „Santa Corona” din Veneţia, iar cealaltă a aparţinut bisericii „San Silvestro” din acelaşi oraş, dar se află acum în patrimoniul „Galeriei Naţionale” din Londra. Ambele au fost pictate către 1573 şi au asemănări frapante, dar şi variaţii de tonuri care dovedesc intenţiile pictorului de a aduce schimbări unei teme în funcţie de locul pentru care urma să o picteze.

Sunt admirabile minunatele panouri de altar ale artistului, cum ar fi „Martiriul Sfântului Gheorghe”.

A tradus în pictură emoţiile omeneşti

Familia lui Darius în faţa lui Alexandru

Dar mai importante decât marile decoruri pentru palate sunt scenele de banchet care i-au asigurat gloria, începând cu celebrul „Nunta din Cana”, păstrat la Luvru, executat pentru mânăstirea „San Giorgio Maggiore” între 1562 şi 1563. Este un adevărat tur de forţă pictural, cu peste 130 de personaje, fiecare pictat cu grijă. În prim-plan, Veronese s-a reprezentat alături de Tizian, Tintoretto şi Bassano, în figurile de muzicieni care cântau la banchet. Vasari a descris lucrarea drept o operă „stupefiantă”, salutând „spiritul inventiv” al autorului.

Portretul unei doamne cu mănuşi

Au urmat alte banchete somptuoase până la „Cina cea de Taină”, mult mai modestă, realizată în 1585, păstrată astăzi la Milano. Fără fast, fără exagerări, ea mărturiseşte o nouă manieră a lui Veronese, cristalizată în ultimii 10 ani de viaţă. Începând din 1580, operele lui devin mai dramatice, mai sobre. Culorile sunt la fel de strălucitoare, dar fondul a devenit crepuscular, ca în „Lucreţia”, care îşi ascunde gestul sinuciderii în stofele pictate într-un degrade minunat de verde, sau în „Christ mort susţinut de Fecioară şi de un înger”, scenă nocturnă plină de empatie.

Junona vărsând daruri asupra Veneţiei

Oare Veronese a căzut totuşi pradă influenţei lui Tintoretto sau Bassano în aceste compoziţii mai grave sau a cedat presiunilor „Conciliului din Trento” şi înăspirii metodelor Inchiziţiei. Nu trebuie uitată nici posibila reacţie a artistului la teribila ciumă care a lovit Veneţia între 1575 şi 1577.

Oricum, ultimele lui opere relevă sensibilitatea unui artist ingenios, care îşi propune să traducă în pictură emoţiile omeneşti.