O viaţă dedicată frumosului

Toată viața pictorului se află în lucrările sale în care splendorile naturii sau chipurile oamenilor pe care le-a transpus în picturi reprezintă, astăzi, o incursiune în istoria artei plastice hunedorene, iar de mai adăugăm rolul de șlefuitor al tinerelor talente veți înțelege de ce vorbim astăzi, când împlinește 90 de ani, despre pictorul și profesorul Ion Tengheru.

„Pentru a face artă trebuie să ai visare, asemenea unui poet…, Aş spune elevilor interesaţi că pentru a face artă trebuie să ai visare, asemenea unui poet, să ai dorinţa de a face sincer ceea ce gândeşti. Chiar dacă nu sunt artiştii cei mai bogaţi oameni din societate ei sunt totuşi fericiţi.”, spunea Ion Tengheru.

Marile imperii nu au sentimentul popoarelor mici

Ion Tengheru s-a născut pe 7 februarie 1935, în Orăştie, jud. Hunedoara. Într-un interviu din 2013 (realizat de Grigore Roibu și Andrei Rosetti) Ion Tengheru spunea:

«Povestea mea, a copilăriei mele, este o poveste sentimentală, ceva mai tumultoasă, deoarece s-a desfăşurat în perioada istorică dintre cele două războaie mondiale. Noi am fost cinci fraţi. Tatăl meu a murit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când a plecat cu căruţa pentru a duce alimente în spatele frontului. Fratele cel mare a venit de pe front rănit, având o decoraţie cu Meritul Militar.

Tatăl meu, a plecat de la Huedin, Judeţul Cluj la vârsta de 14 ani, cu traista în spate, spre Orăştie, unde a întâlnit-o pe mama mea. Dintr-un simplu om, care a avut patru clase, având însă o meserie extrem de răspândită în zona Boci, lângă Huedin, de unde a plecat, cea de geamgiu, a izbutit în viaţă. Cu banii câştigaţi a cumpărat doi cai, o căruţă şi, în scurt timp, o casă modestă, apoi pământ. Cu această avere a reuşit să ne dea pe noi la şcoală. Atunci puteai să îţi practici liber meseria, fără a avea oprelişti din partea statului. Tatăl meu tăia sticlă, pisa sticlă şi producea geamuri decorative, făcea iconiţe pe sticlă, comerţ cu stofe şi agricultură. La Călăraşi erau ferme boiereşti şi acolo se trăia bine cu o astfel de meserie. Tatăl meu lucra la Călăraşi şi ne trimitea de acolo bani pentru a ne întreţine. Venea de două ori pe an, cu căruţa, încărcat cu vin, brânză şi alte alimente. Îl aşteptam ca pe Dumnezeu. Iată, în acea perioadă oamenii întreprinzători, care apreciau munca, puteau să se întreţină şi chiar să trăiască bine.

Aţi amintit cândva despre un schimb de replici dintre un ardelean şi un reprezentant al comunităţii germane din Orăştie, o comunitate care cândva era puternică în acest orăşel prin meşteşugarii săi pricepuţi, prin cultul lor pentru rânduială şi muncă. Prietenul dvs. spunea ceva de genul: „Voi germanii, aţi greşit tocmai începând un război de cucerire a lumii… Era de ajuns să munciţi, şi lumea v-ar fi stat acum la picioare (economic). Haideţi să comentăm amintirea acestui dialog.

Ion Tengheru: Eu am reflectat foarte mult asupra Războiului. În Orăştie trăiau în bună înţelegere germani, maghiari, evrei şi români. Poate erau şi alte minorităţi dar aceşti oameni aveau magazine, întreprinderi şi meserii în cadrul diverselor ateliere. Înainte de a începe războiul, din partea nemţilor am simţit o anumită distanţare faţă de noi, de români. Era o anumită mândrie şi aroganţă care îi caracterizează. Înainte de război ne vizitam, mâncam împreună, stăteam pe aceeaşi stradă şi mergeam la vecini în curte la o ţigară sau o cafea. A venit războiul şi vizitele au luat sfârşit. După război nemţii au plecat capul şi au revenit cu modestie la ceea ce au fost înainte. După atâţia ani consider că nu era nevoie de războiul acesta. În primul rând, în România războiul a distrus o societe construită pe morală creştină, pe adevăr şi cinste. A distrus legături afective între oameni şi a răsturnat valorile prin aducerea comunismului. Nu am nimic împotriva comunismului ca doctrină, ca sistem. Ca sistem a fost o roată a istoriei. Dar, ceea ce s-a întâmplat în toate ţările comuniste şi mai ales la noi, este faptul că am fost brusc aruncaţi în braţele unui sistem care nu avea nimic comun cu poporul român. În toată istoria noastră, ruşii ne-au făcut numai şi numai rău. Marile imperii nu au sentimentul popoarelor mici.

România în perioada interbelică a fost nemaipomenită. Copii fiind ne permiteam să mergem în oraş cu câţiva bani şi să ne cumpăram bomboane, crumpizucker (n.r. cartofi cu zahăr) sau ciocolată. Măcelarul te aştepta în uşă şi te invita să cumperi ce avea mai bun. Băncile ajutau oamenii săraci, având dobânzi mici. Tatăl meu aşa şi-a cupărat caii şi pământul. Îmi aduc aminte când mergeam, an de an, la mătuşa mea din Bucureşti. Mă plimbam noaptea prin Bucureşti şi oraşul era asemenea unuia occidental. Noaptea, Bucureştiul era luminat de reclame, avea terase şi grădini de vară cu lume bună care asculta muzică bună. Oamenii erau amabili. Acum, dacă nemţii ne critică, tot ei ar trebui să ştie că datorită lor am ajuns aici. Noi am plătit daune de război, noi am reconstruit ţara şi, apoi, ne-am ales cu ruşii. Nemţii sunt şi au fost iubiţi de români. Întodeauna ei au fost un model pentru noi. În copilăria mea, la modă, nu era limba franceză sau engleză, ci germana. Consider că nu era nevoie de un război pentru că nemţii oricum ar fi cucerit lumea prin modul lor riguros de muncă, prin exemple, inteligenţă şi prin tehnologie. Războiul le-a adus oprobiul omenirii şi, atât lor, cât şi nouă, un dezastru.

Cum era viaţa unui copil în timpul Războiului şi cum percepeţi dvs. această dată istorică de 23 august 1944?

(foto – prin arhiva)

Ion Tengheru: Îmi este greu, pentru că nu ştiu de unde să încep să vă vorbesc despre toate acestea. În primul rând, Războiul mi-a schimbat viaţa. Am făcut foame, nu aveam haine, tatăl meu era în război, mama trebuia să ţină toată familia şi să lucreze pământul. Era greu. Trăiam datorită grădinii pe care o aveam. Copiii erau împărţiţi în două tabere. În Orăştie, pe strada unde locuiam eu, erau 102 copii. Comentam diferite aspecte ale Războiului. Prin faţa noastră a trecut prima dată armata germană iar, apoi, cea rusă. Pe strada unde stăteam treceau tancuri ruseşti. Îmi aduc aminte cum un tanc rusesc nu a putut lua curba, la 90 de grade, şi a trecut printr-o casă. A dărâmat colţul casei. Ruşii au venit cu tancuri şi camioane, căruţe şi cai stabilindu-se pe proprietăţile oamenilor cu întreaga unitate. În curtea noastră, care era destul de mare, s-au stabilit câţiva ofiţeri ruşi. Au strâns tot ce aveam în grădină, toată producţia noastră de toamnă pe un an de zile şi lângă şopron au făcut o ciorbă. Noi stătem în casă fiind speriaţi. Auziserăm nenumărate poveşti despre ruşi şi comportamentul lor. Eu, în grajd, în iesle, sub fân, aveam o ladă unde ţineam pere pădureţe. Aceste pere, după ce stăteau câteva săptâmâni în fân, deveneau foarte bune. Când m-am dus să-mi caut perele, acestea nu mai erau acolo. M-am înfuriat, deşi aveam doar 10 ani, şi când au intrat cei doi ofiţeri ruşi pe poartă, în camion, am venit cu lada strigând la ei. Le arătam lada şi ţipam: „Uite, mi s-au mâncat perele!” Ţinem lada în mână şi eram nervos. Atunci, în această zi, a avut loc, să-i zic, o primă confruntare. Ofiţerii au început să râdă de mine. Au înţeles ce vroiam… S-au apropiat de mine, m-au luat în braţe şi m-au aruncat în cabina camionului de unde au scos o pâine şi un salam. Pe vremea aceea salamul era ceva extraordinar. Era un lux. Am fugit repede în casă şi bucuros m-am lăudat la mama. De atunci ne-am împrietenit cu soldaţii ruşi până au plecat. După ce au plecat au venit nemţii. Când au venit nemţii copiii comentau. Eram în două tabere, unii cu nemţii iar ceilalţi cu ruşii. Cei care au fost cu ruşii, mulţi dintre ei, la maturitate au devenit activişti de partid. Cei care eram cu nemţii eram marginalizaţi. Asta nu înseamnă că eu am rămas un simpatizant al nemţilor… În timpul Războiului, când au sosit nemţii, armata lor era motorizată. Aveau tancuri, camioane şi motociclete. Se opreau lângă râu, mâncau, se echipau şi plecau mai departe. După ce plecau, mergeam în locul unde au stat pentru a căuta după ei ce a rămas în conservele lăsate. Cu cei din armata germană nu am avut nici un contact direct. Ne era teamă se ne apropiem de ei. Ni se păreau extrem de dotaţi şi ne speriau maşinile lor. Cu toate acestea, într-o zi, pe strada noastră trecea un ofiţer neamţ. Cred că avea doi metri şi se plimba cu mâinile la spate. Cel mai mare dintre noi a propus să alegem pe cineva care să meargă pentru a-i cere ţigări. M-am oferit eu. Nu ştiam ce să zic. Când i-am cerut o ţigară ofiţerul mi-a dat două palme. Ceilaţi râdeau.

Aceste mişcări ale armatelor străine de pe teritoriul ţării noastre au făcut ca noi, copiii, să ne jucăm, imitând ceea ce vedeam, organizându-ne asemenea unui sistem militar. Eram împărţiţi în tabere care erau de o parte sau alta a forţelor beligerante implicate. Războiul făcea parte din copilăria celor născuţi în acea perioadă. Aveam grade în funcţie de contribuţia noastră în aducerea alimentelor. Aveam arme din lemn şi colibe construite pe malul Mureşului. Aveam comandanţi din rândul adolescenţilor ajunşi la vârsta de 20 de ani şi făceam marşuri şi instrucţie.

Căutam mâncare peste tot, uneori în vagoanele din trenurile care rămâneu trase în gară. Când găseam pâine, dulceaţă sau ulei era o mare bucurie. Era extrem de greu să îţi asiguri existenţa de la o zi la alta. Mama ascundea mâncarea pentru a ne da cât considera ea. Războiul a fost distrugător pentru români din două puncte de vedere. În primul rând pentru că a adus comunismul şi, apoi, pentru că ne-au murit părinţii şi rudele, fără ca noi să ne dorim acest război. Am fost aruncaţi în braţele ruşilor care, cultural şi moral, ne-au tras în jos. Iată, după atâţia ani, nu reuşim nici acum să ne corectăm din punct de vedere moral. Perioada comunistă ne-a învăţat să furăm, să fim răi şi să nu avem demnitate.

Însemnătatea datei de 23 august 1944 s-a „fabricat” la Bucureşti. În ţară, nici măcar în marile oraşe, lumea de rând habar nu avea că am întors armele împotriva nemţilor.

Perioada comunistă a fost groaznică. Eu vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat în familia noastră. Noi am fost consideraţi oameni cu „origine sănătoasă”. Cei care au preluat puterea erau cei mai slabi şi puţin pregătiţi oameni din sate şi oraşe. Au fost slugi la boieri şi acum au devenit miliţeni, securişti şi activişti. A fost o dorinţă de răzbunare. Au urmat arestări. Familia noastră s-a zbătut în sărăcie şi noi cu greu am reuşit să urmăm o facultate.

După Război am vrut, la un moment dat, să fac o piesă de teatru. L-am întrebat pe fratele meu cum era uniforma comuniştilor.

Primul „1 Mai Liber”,

nume dat de propaganda comunistă, a fost întâmpinat în piaţa centrului vechi din Orăştie (n.r. zona actuală a Muzeului Dacic) cu lupte de stradă între ţărănişti şi comunişti. Cei din PNŢ erau fruntaşii comunităţii, gospodarii oraşului. Ţărăniştii au venit în centrul oraşului călare, îmbrăcaţi în costum naţional, având bâte în mână. Comuniştii au venit pe jos înarmaţi cu ceomege. Luptele s-au extins în tot oraşul până în spatele catedralei. Noi, copiii, asistam speriaţi la aceste evenimente. Purtam în piept insigne pe care le primiserăm de la cei din PNŢ, insigne reprezentând ziua de 1 Mai. La un moment dat am fost asaltaţi de comunişti, care ne-au administrat o bătaie, ne-au smuls insignele din piept şi ne-au dat altele făcute de ei. Pe insigne scria: „Primul 1 Mai Liber”. De teamă să nu fim implicaţi într-un nou conflict am aruncat insignele pe stradă.»

„Pictura și dăscălia, o poezie cât o viață”

(foto în atelier)

Este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ioan Andreescu” din Cluj-Napoca (1965). Din același an a fost profesor la Sibiu În perioada cât a stat la Sibiu, unde a primit repartiţie în învăţământ, participă la expoziţiile judeţene, interjudeţene, Saloanele Muzeului Brukenthal şi Braşov, expoziţiile judeţene, interjudeţene şi saloane naţionale. S-a stabilit la Deva în anul 1970 fiind cadru didactic la Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” şi la Liceul „Decebal”, predând pictura şi desenul tehnic. A participat alături de elevii săi la realizarea unor ansambluri monumentale la Liceul Pedagogic, Liceul de Chimie, din Deva.

Din 1970 până în prezent participă la expoziţiile organizate de Filiala Deva a UAPR. Activează ca profesor şi la „Şcoala populară de artă” din Deva, având o importantă contribuţie la mişcarea artistică de amatori din zonă. In perioada 2006-2009, a fost preşedintele Filialei Deva a UAPR.

Este Cetăţean de Onoare al municipiului Deva.

Realizează pictura Bisericii Greco-Catolice „Immaculata”, nou construită la Deva (cupola – cu Pantocratorul, iconostasul şi pereţii laterali cu scene din „Calea Crucii ”). În pictura religioasă a realizat, de-a lungul anilor, Iconostasul Bisericii din Baru Mare, Iconostasul Bisericii Pietros, comuna Spini şi a restaurat pictura Bisericii din Pricaz.

Ion Tengheru este prezent în „Dicţionarul Personalităţilor Hunedorene” editat de Biblioteca Judeţeană „Ovid Densuşiau” Hunedoara – Deva, precum şi în dicţionarul „Idei şi sensibilitate, direcţii şi tendinţe în arta românească contemporană” al academicianului profesor Dan Grigorescu. Este Cetăţean de Onoare a Municipiului Deva din 2009.

„Sunt mai mulţi ani de când am descoperit în pictura lui Ion Tengheru dovezile convingătoare ale unei consecvente năzuinţe de a da imaginii rigoarea clară a unei arhitecturi bine gândite, raţionale. În construcţia aceasta de forme geometrice solid clădite, am desluşit, însă, şi vibraţia calmă şi sinceră a unui temperament poetic, rostindu-se într-o armonioasă cromatică. (…)

Ion Tengheru aparţine acelei admirabile direcţii a artei româneşti în care logica riguroasă a ideii picturale şi sensibilitatea liniei şi a culorii se asociază într-o viziune personală. Arta lui urmăreşte să descopere ordinea lăuntrică a lucrurilor, raţiunea care orânduieşte şi dă înţeles formelor lumii vizibile.”, Dan Grigorescu

Pentru întreaga sa activitate artistică, pentru bucuria pe care o transmite cu fiecare nouă expoziție îi mulțumim și îi transmitem pictorului şi, totodată, îndrumătorului de pași pentru multe generații de elevi de la liceele devene întru ale artei plastice, astăzi, la aniversarea a 90 de ani, îi dorim fericire și la buni ani, pictorului profesor Ion Tengheru!

 

Surse: Interviu realizat de Grigore Roibu şi Andrei Rosetti în atelierul pictorului Ion Tengheru, https://artavizuala21.wordpress.com/2013/08/22/interviu-cu-ion-tengheru-artistul-trebuie-sa-priveasca-in-trecut-prin-prezent-pentru-a-vedea-spre-viitor/; Dan Orghici și Adrian Ioan B. Secui, „Oamenii din Ținutul Orăștiei – Călindaru’ Foii Interesante” Volumul I, ed. Măiastra, 2023.