Oul de Aur (64)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Campania de curățire a mărilor inițiată de Leon cel Mare și sprijinită necondiționat de suveranii Apusului s-a bucurat de un asemenea succes încît se părea că lumea și-a deschis din nou frontierele pentru romani, că apele au devenit din nou sigure, ceea ce nu se mai putea spune de mult nici măcar despre drumurile de uscat, că negoțul putea să îndrăznească noi linii comerciale și să revină cu succes la cele tradiționale. întregul orizont de preocupare al oamenilor părea să-și redobîndească deschiderile de demult. Filosofii se încumetau să se reîntoarcă Ia călătoriile de studiu, tinerii jinduiau din nou la itinerariile de inițiere, erudiții comunicau între ei. Țipor își imagina cu lux de amănunte ziua venirii acasă, bucuria și admirația pe care le va stîrni, fericirea părinților, a rudelor și a viitorilor socri. Micile polițe de orgoliu pe care Ie va plăti. Viața explodase din chingile strimte ce o sugrumaseră veacuri de primejdii și nesiguranță în deplasări. Lumea își făcea iar planuri și în afara localității de reședință. Universul se lărgise. Dar ce planuri își făcea Terțius? Greu de spus. Cine să se încumete să spună ce planuri își face un dulău cînd i se dă drumul din lanț? Iar bietul fiu al lui Secundus nu era decît un cățel fricos, o potaie aciuată pe lîngă un om ce-i dădea încredere și speranță. Și siguranță. Probabil că planurile lui Terțius nu erau decît mulajul formei intențiilor lui Țipor. Dar el se simțea bine și așa. Chiar foarte bine.

Și tocmai atunci cînd supremația maritimă a Romei a atins ultima-i glorie, cînd circulația pe ape a devenit iarăși sigură cum n-a mai fost de pe vremea războiului împotriva piraților din timpul unui strămoș uitat al Celui de Al Treizeci și optulea, cînd imperialii au reușit să recucerească teritorii pe care „lumea civilizată” s-a obișnuit deja să le considere pierdute, tocmai atunci entuziasmul a luat-o din nou împotriva putinței și uriașa flotă a fost trimisă să distrugă imperiul vandal din nordul Africii chiar în vizuina lui. Degeaba s-au mai găsit cîteva minți lucide îndrăznind să atragă atenția că abilul Genserich nu va accepta lupta în larg, clarvăzătorii au fost numiți lași și trădători și reduși la tăcere. Jignirea jefuirii Romei nu putea fi uitată și nici inversarea locurilor în Africa, unde romanii au fost tîrîți în captivitate și tratați mai rău decît sclavii de către cei ce cu doar cîteva generații înainte n-ar fi îndrăznit nici măcar să ridice ochii la un cetățean. Suferințele celor despărțiți de familie, povestirile celor reîntorși din robie, amintirea binecuvîntată a episcopului Diogratios din Karthago, singura stea a speranței în acel iad vandal, umilirea tradiției, totul cerea răzbunare. Iar Leon I (cel Mare) credea în această misiune a sa, iar Anthemius, noul împărat al Occidentului, era obligat să-l sprijine, fiindcă un gest de slăbiciune l-ar fi costat tronul, și așa destul de fragil. Pînă și veșnicul Ricimer, dușmanul tuturor auguștilor, era implicat în această bătălie de orgolii. Așa că era riscant să te pronunți lucid în atare condiții și toți cei ce mai aveau dubii au trebuit să tacă.

Flota aliată a traversat din nou Mediterana și s-a îndreptat, convinsă în victorie, spre Karthago. Toate jignirile trecute, dar nevindecate, erau pe punctul de a fi răzbunate, iar entuziasmul era de nedescris. După atîtea victorii, campania se transformă într-o sărbătoare. Doar că bucuria a fost prea rapidă. Țipor, obișnuit să navigheze întotdeauna înaintea convoiului, s-a văzut, de data asta, înghesuit la urmă. Nu se mai respecta nici o ordine, iar de un „post mobil de observație” nu mai simțea nimeni nevoia. Bătălia s-a transformat într-o încăierare. Apoi, brusc, barbarii au apărut în toată grozăvia lor. Un val masiv de corăbii puternice, folosind din plin forța a sute de sclavi aflați la vîsle, mătură totul în cale și înconjură vasele imperiale, ame- nințînd să le strivească unele de altele și să le arunce pe mal. Mai înainte defilarea, apoi hîrjoneala se transformaseră în dezastru. Dintre entuziaștii imperiali, nimeni nu mai era dispus să asculte vreo comandă. Corabia lui Țipor fu zdrobită la impactul cu alte două ambarcațiuni mult mai mari. Navele romane erau pur și simplu măcinate ca într-o moară, aruncate unele spre altele și sfărîmate între ele, iar valul vandal le fărîmița metodic încă o dată și încă o dată. în haosul acelei zile, Terțius se pomeni despărțit de prietenul său și, deși îl căută și îl strigă, deși simțea că toată frica pe care a reușit s-o domine în ultimii ani se revărsa ca dintr-o sticlă pînă atunci înfundată, nu izbuti să-l regăsească. Poate că dacă n-ar fi încercat să-l descopere pe Țipor, Terțius n-ar mai fi luptat din răsputeri să iasă din piua în care se afla. Așa mai avea un scop, așa mai știa pentru ce să se agite, frica era încă sub speranță.

Al Treizeci și optulea n-a reușit să-l recupereze pe Țipor. A fost o adevărată minune că nu s-a înecat și el, că n-a fost ucis, că n-a fost luat în robie. A fost o adevărată minune că s-a arătat dispus să se lase salvat. Poate că speranța de a-și regăsi prietenul l-a făcut să mai lupte. Și, din cînd în cînd, și mai tîrziu, această nădejde îl va mai opri din goana nebună la care-l obliga frica. Oricum, după dezastrul de la Karthago, Terțius se regăsi în situația de vînat: Bienne nu mai exista (chiar dacă el nu știa asta, ci era convins că nu se poate reîntoarce din pricina animalelor ce i-au fost date în grijă și au murit de molimă), de Mediolanum nu se putea apropia nici atît fără prietenul său, undeva pe drum mai exista un tîrg unde fusese găsit un fierar omorît, cu capul zdrobit, acolo era mai bine să nu revină nici măcar în memoria răzbunătoare a localnicilor. Sigur, lumea asta este mare, chiar dacă nu foarte diferită de la un loc la altul, însă și într-o oglindă este greu să te ascunzi. Ea te reflectă din cele mai diferite unghiuri. Iar ăsta este lucrul cel mai periculos pentru un iepure. Intrînd în oglindă, Terțius se speria și de pro- pria-i umbră. Și nu era numai umbra lui. Oglinzile sînt bîntuite de amintiri, multe amintiri semănînd pînă la confuzie între ele. Pe coasta africană, Al Treizeci și optulea revedea în fiecare siluetă chipul unuia dintre cei cu care avusese de-a face pe vremea cît fusese vîndut barbarilor, cînd fusese prins și iarăși prins și de fiecare dată pedepsit mai crunt. Sigur, asta se în- tîmplase de mult, el împlinise de acum șaptesprezece ani, nu mai semăna cu copilul sfrijit ce fusese, dar frica nu ascultă de argumente logice, frica își are propria-i logică și nimeni și nimic n-o poate convinge. Frica îl stăpînea din nou.

De acum, itinerarul lui Terțius avea să fie la fel de greu de reconstituit ca și cel al tatălui său. El nu-și propunea nici un țel, tot ceea ce voia era să fugă de propria-i urmă. Iar umbra neagră, compactă, formată din nenumărate siluete informe, frînturi incoerente de amenințări, amintiri aproximative, cascade de voci, se lipise de el și bietul tînăr, oricît se zbătea, nu putea scăpa de ea. Puținul echilibru cîștigat în preajma singurului său prieten dispăruse de mult. La fel și bruma de sociabilitate. în Nordul Africii, Terțius se transformase iarăși într-o ființă dintr-o rasă incertă, un animal sălbatic biped, evitînd oamenii, hrănindu-se cu ce apuca, de cele mai multe ori furîndu-și mâncarea, iar de nu i se ivea un prilej prielnic, vînînd sau pescuind, mîncînd frunze. Nu rămînea mai mult de cîteva zile într-un loc, chiar dacă acesta nu era decît o peșteră retrasă, de teamă să nu fie totuși descoperit după urmele focului pe care le lăsa sau din cauză că foamea îl mîna mai departe. Cîteodată, cu toată frica, ataca femei sau copii dacă vedea că au asupra lor mîncare. Apoi dispărea cît mai departe, știind că va fi căutat. Hainele de pe el nu mai erau de mult haine, uneltele și armele îi erau cele ale omului primitiv. Nimeni, și cu atît mai puțin el, n-ar mai fi fost în stare să ghicească în momentul acela într-un asemenea umanoid pe descendentul unor bărbați care, cu doar o generație în urmă, s-au învîrtit în cercurile cele mai rafinate ale puterii, care s-au ocupat cu literele, cu filosofia, cu științele. Nimeni, și cu atît mai puțin el, nu-și mai putea aminti că, doar cu cincisprezece ani în urmă, însăși augusta se interesase de soarta lui, că multe dintre doamnele cele mai distinse ale imperiului îl considerau drept propriul lor fiu. în loc de toate astea, din adîncul istoriei îl pîndeau doar fantasme oribile ce reveneau mereu la suprafață cu chipuri rînjite, înarmate pînă în dinți, amenințînd cu unelte teribile, urlînd de acopereau tot universul supraaglomerat de zgomote ce nu-l lăsau nici o clipă în pace. De parcă nu era de-ajuns prezentul nemilos, mai trebuiau să-l asalteze fără milă și amintirile pe care nici nu le mai știa. Dar îl știau ele. (Frica lui Terțius nu era întreruptă decît de puseuri transcendentale, ar fi spus Primus, vorbe care, chiar dacă ar fi fost înțelese de Al Treizeci și optulea, acesta tot nu s-ar fi simțit mai eliberat…) Frica îl mîna din urmă fără milă și fără a-l lăsa nici o clipă să se odihnească. Frica îl stăpînea ca pe cel din urmă rob.

Africa este un continent cald, așa că Terțius nu trebuia să se teamă de iarnă. Zilele treceau unele după altele fără nici o noimă. Sau, dacă aveau totuși o noimă, aceasta nu era decît cea dată de înnebunitoarea frică. Alți oameni trăiau în sate, în orașe, locuiau în case sau în bordeie, își gospodăreau proprietățile sau lucrau la stăpîni. își creșteau copiii. Alți oameni erau îngroziți să nu-și piardă vitele, că războinicii venetici or să le incendieze proprietățile, că or să fie duși în robie. Iar cei aflați deja în sclavie erau terorizați de perspectiva de a nu fi despărțiți de copii, de soții. Toți mai aveau ceva de pierdut și tuturor le era frică. Doar Terțius nu dispunea decît de propria-i viață și îi era mai teamă decît tuturor la un loc. Teama lui nu avea scop, nu avea mobil, nu avea origine. Ea era teama absolută.

După primele zile, au trecut și lunile. După luni, au trecut și anii. Terțius rătăci pe coasta de nord a Africii, coborî în deșert, reuși să se aciueze o vreme pe lîngă niște nomazi pe care îi cuceri cu știința sa de a ciopli figurine în lemn. (Cine să le cunoască sensul original…) într-o noapte, dormind iepurește, ca de obicei, se trezi auzind șoapte și tropăit înfundat. Se sculă și fugi, ascunzîndu-se după o dună de nisip. Tovarășii lui de drum au fost atacați și măcelăriți pînă la unul. Terțius plecă mai departe singur. Nu regreta decît că nu și-a luat și merinde cu el (mai bine zis, că nu și-a furat merinde din cele ale foștilor săi asociați de drum. Dacă tot au fost omorîți, măcar să se fi ales și el cu ceva. Nici o clipă nu i-a trecut prin minte că ar fi trebuit să-i alarmeze și pe ei.)

Apoi a nimerit un schit pierdut în deșert. A dat zile întregi ocoluri pînă să-și ia curajul de a se apropia și de a intra în contact cu cei trei eremiți. Doar setea și foamea i-au putut învinge frica. Noile sale gazde, trei bărbați fără vîrstă, știau și mai puține decît el despre lumea cea mare. în legătură cu Imperiul Roman cunoșteau doar două nume: Valentinian (mort de atîția ani) și Ricimer. Despre împăratul Maiorianus, ființa semicerească a copilăriei lui Terțius, n-au știut nimic. Nici despre Leon I (cel Mare) al Orientului habar n-aveau. în schimb, cunoșteau numele căpeteniilor barbare din jur, obiceiurile lor, care dintre ele ar fi fost în stare să atace pînă și schitul lor nenorocit, cine a mai trecut pe acolo, cerîndu-le doar apă și lăsîndu-i în pace. Mai erau informați și în privința credințelor triburilor nomade care se nimereau să-i viziteze periodic. Cele mai multe erau pașnice și chiar și cele mai sălbatice grupuri de războinici îi cruțau, fiind preocupate doar de veșnicele lupte dintre ele. Exista o singură seminție, pe care eremiții o considerau cobo- rînd din misteriosul popor saabar, venit dintr-o insulă mare din sudul extrem al continentului; războinicii aceia, cei mai cruzi dintre toți, erau convinși de misiunea lor sfîntă, primită de la zeița Baal, căreia ei îi ziceau Saal sau Saab, de a curăța lumea de păcătoșii care se prosternau în fața unor idoli mincinoși. Doar de oamenii lui Saabar trebuia să te ferești. Ei au trecut în ultimii douăzeci de ani (de cînd se afla cel mai vîrstnic dintre anahoreți acolo) doar de două ori prin regiune. O dată au dat și de schit și au omorît patru sihaștri. Supraviețuitorul, cel ce povestea teribila întîmplare, pretindea că a fost surprins mai în adîncul grotei și că s-ar fi aruncat în genunchi, întorcîndu-se cu fața la Dumnezeu și așteptînd să fie omorît. însă lui Dumnezeu i s-a făcut milă de el și călăreții saabar au trecut pe lîngă dînsul fără a-i face nimic. Asta s-a întîmplat cu peste cincisprezece ani în urmă și de atunci adoratorii din sud ai zeiței Baal n-au mai trecut prin părțile acelea. N-au mai trecut timp de cincisprezece ani, dar au apărut la nici o lună după ce s-a aciuat și Terțius pe la schit. Acesta îi auzise deja cu o zi înainte, cînd războinicii lui Saabar făcuseră o haltă în drumul lor spre nord și cînd se adunaseră să invoce zeitatea pe care o adorau. Doar că Terțius degeaba le-a auzit cuvintele, neînțelegîndu-le limba, sensul jurămîntului lor către zeiță i-a rămas străin. însă, oricum, Al Treizeci și optulea era în stare să desprindă și dintr-un zgomot cu totul nevinovat o amenințare cumplită la adresa sa și impulsul imediat și imperativ era să fugă cît mai departe. Din inflexiunile sacadate ale corului războinicilor, din refrenele belicoase și din numărul celor ce se rugau era limpede că intrușii nu erau animați de gînduri prietenoase.

În seara aceea, Terțius se întreținu pînă tîrziu cu cei trei ere- miți. El, cu vorba sa bolovănoasă și cu întreaga-i gîndire îndreptată doar spre propriile-i veșnice spaime, reuși să asculte cîteva ore ceea ce gîndeau călugării despre lume, despre credință, despre inițiere. Și discursul lor era destul de primitiv, oamenii nu erau deosebit de culți, dar credeau cu întreaga lor ființă în corectitudinea demersului lor. Bunicul Primus ar fi catalogat propozițiile asceților drept rudimente de pythagoreism, orfism și citate din Sfintul Ambrosius. Un messianism elementar călăuzea demersul eremiților bazați pe convingerea că Mîntui- torul nu poate reveni întrucît oamenii sînt încă mult prea păcătoși, mult prea nepregătiți și, în ultimă instanță, mult prea nepricepuți să-l descopere pe Messia atunci cînd, din cînd în cînd, acesta îi încearcă. Fiindcă Dumnezeu nu i-a uitat pe muritori, spuneau ei, doar că tentativele lui de a-i izbăvi sînt neînțelese de ignoranța pămîntenilor, sufletele se complac în închisoarea trupului, nu au găsit încă defel curajul libertății și de aceea se cramponează de o existență materială atît de înșelătoare.

-Atunci de ce, îl întrebă Terțius pe eremitul iertat o dată de furia războinicilor lui Saabar, atunci de ce ai căzut în genunchi și l-ai implorat pe Dumnezeu să te apere, cînd aveai ocazia să fii eliberat de armele sălbaticilor din închisoarea trupului tău? De ce ai făcut asta chiar și tu, cel ce cunoști farmecul libertății? (Lui Terțius i-a fost foarte greu să formuleze această întrebare,

dar curiozitatea și puterea date de amintirea lungilor nopți de discuție cu Țipor l-au ajutat.)

– Mie nu mi-a fost frică de sabia călăreților lui Saabar. Mie mi-a fost teamă că sufletul meu încă n-a fost pregătit să-și folosească libertatea.

– Nu ți-a fost frică?! Asta era ceva ce Terțius nu putea pricepe. Nu ți-a fost frică de… de ochii aceia plini de ură… de…

– De unde știi că ochii războinicilor lui Saabar erau plini de ură? Tu nu i-ai văzut.

– Eu îi văd mereu, șopti Terțius. îi văd și ziua, și noaptea și ei mă urmăresc fără milă și din pămînt, și din aer, și din apă.

– De unde știi că sînt ochii războinicilor Iui Saabar?

– Cei ce ne vor răul iau toate înfățișările. Și ale războinicilor lui Saabar și ale altora.