Păzea, vin „refomiştii” neamului!

Cu pretenţia şi aerul rarefiat de ‘telectual, triplate de aplombul cotoiului în călduri cu care a tradus în vorbe deşarte şi de ocară călcatul în străchini al partidului-stat portocaliu, politrucul sever, da, Sever Voinescu, este, mai nou, semnatar şi portavoce al unei moţiuni, cică, refo(r)miste din sânul sfâşiat la vedere, pe faţă şi fără false pudori al pedeleului. Moţiunea este introdusă prin gardul dintre tarlaua buldogului dezlegat şi cea a pupilei cotroceniste, cea care ştie să împace atât de bine damful cârnaţilor de Pleşcoi cu parfumul St. Laurent şi Dior încât chiar şi vajnicii copoi ai DNA-ului i-au pierdut urma.

După ce şi-a satisfăcut reflexul pavlovian cu whiskyul şi whiskasul din poala Băsexului, acolo unde, ani buni, şi-a tors ticăloşiile, cotoiului Sever i s-a trezit, brusc, apetitul după coclaurii politichiei luaţi în piept, aşa, pe cont propriu. Habar n-are cum, cel puţin pentru o vreme, lipsa tumbelor, a zburdălniciilor şi obrăzniciilor la care avea dezlegare, dar, mai ales, lipsa linsului, a pupatului mâinii şi a dosului patern o să-i pară o grea încercare, o dificilă operaţie de dezintoxicare. Habar n-are, sireacul, cât de greu o să-i fie fără lesă şi fără stăpân, gata oricând să pice, cu moţiune cu tot, în lasoul „hingherilor” răi şi, pe deasupra, rămaşi şi fără Tătucul în suflet.

Nu va pleca, totuşi, singur în crailâcul dogmatic. Nu! Îl urmează, cum altfel?, toboşarii populismului greţos, de paradă, urechiştii calomniatori pentru care afirmarea calităţii de român dimpreună cu nevoia de identitate naţională sună rău în „cancelarii”, ca un afront, ca un sacrilegiu nepermis în euforia europenismului (a)clamat, îl vor urma guriştii vitriolaţi de resentimente partizane, făcând gargară cu invectiva şi punând interesul personal, de grup ori de gaşcă mai presus de numele, de reputaţia ţării şi de interesul general.

După mieunatul cotoiului Sever, ei, refomiştii, nu vor altceva decât, pur şi simplu, să creeze viitor pedeleului, ei nu vor decât să pună osul – căci atât le-a mai rămas după ce, (re)fomişti fiind, au păpat toată carnea de pe el – la constituirea unei drepte, sigur, viguroase, capabilă bla-bla-bla care să unească, care să înflorească şi să ofere o soluţie, da, o soluţie de apă de ploaie în exces naivilor, câţi or mai fi, rămaşi încă cu ochii în soarele potemkinist al minciunii şi mistificării grosiere, pedeliste. Cine sunt, deci, cu nume şi rău renume semnatarii moţiunii refomiste? Păi, dacă ar fi să formulăm cât mai sintetic, am zice simplu: tot ăia! Adică “subţirii” cu ştaif, elita elitelor cu elitre şi nasuri fine, spiritele alese, mari consumatori de Carl Schmitt şi Arendt, dar vorbind despre Eminescu în şoaptă şi profund jenaţi, deci, ce mai, toată floarea europenismului autohton, de bon ton şi în …trend!

Menajeria fiind mică, invers proporţional cu tupeul, alături de cotoiul deja amintit, transformat în mâţa blândă, au mai încăput următorii:

– Un suflet de Kapo îmbrăcat în robă, ca un accident rătăcit printre noi, deplângând şi votând împotriva iniţiativei ActiveWatch care pune sub interdicţie infiltrarea redacţiilor media cu agenţi sub acoperire; un suflet de kapo care, dacă ar fi fost după puterile şi instinctele sale, ar fi naufragiat demult România, departe de ţărmul continentului nostru; un suflet de kapo şi de fost procuror ceauşist cu legături securiste şi cu nostalgia dictaturii pe chipul schimonosit de ură, răutate funciară şi resentimente; un suflet de kapo şi de Iago în egală măsură, pentru care patria nu înseamnă decât partidul său şi meschinăria intereselor sale; o coadă de topor mânată de demonii servilismului înhămaţi la căruţa unei cauze pierdute; un personaj care, cu fiecare apariţie, cu fiecare luare de “poziţie” şi de “atitudine” ne face să înţelegem mai bine că figurile odioase, sinistre, n-au ieşit din istorie şi n-au dispărut odată cu decembrie ’89! Pe scurt, Monica Macovei!

– Un răspopit cu amvonul pe Facebook, vorbitor de franceză dar mitocan în limba română. În plus, pentru că tatăl său a scris cândva „Adio, Europa!”, ca o revanşă târzie, o pupă astăzi în bot, necondiţionat şi fără discernământ. L-am numit pe Teodor Baconski.

– Un fost utecist cu foncţii în aparat, fost consilier prezidenţial, francofon şi el, universitar, europarlamentar arţăgos şi penibil şi viitor fost intelectual, atât, atât de subţire încât din el nu vor rămâne decât “aerele” şi “fumurile”! Să-i zicem Cristian Preda!

– Un Papă alături de balcanicul Hagi, ultimul dintre cei căzuţi ca musca-n lapte în ograda urât mirositoare a băsismului de pripas, tocmai când laptele începea să se acrească! A se vedea… Papahagi!

Aşadar, ei sunt refomiştii naţiei! Unu’ şi unu’! Unii şi una! Cine a spus că refomiştii nesătui au pierit? Nu, n-au murit! Trăiască refomiştii! Care, iată, vor, care cer nici mai mult, nici mai puţin, decât credibilitate, dreptate, lege, adevăr, respect şi onoare „reperate” şi care, după ce au pus ţara pe butuci şi au scuipat cu dispreţ în traista săracului, n-au curaj nici măcar să traverseze strada, singuri, de teama că un Pristanda rătăcit ar putea să le strige: „Umflaţi-i!”.

Foarte curând, vom vedea cât de reală, de autentică este foamea de reformă a refomiştilor şi dacă balonul, oricum, de săpun, lansat de aceştia n-a fost cumva umplut tot pe Dealul Cotrocenilor şi trimis, subversiv, în teritoriul inamicului pentru a pierde la numărătoarea „oştenilor”.