Pianistul clasat printre primele 100 de personalităţi ale lumii

În 12 şi 13 septembrie, celebrul pianist Lang Lang a concertat, la Sala Pleyel din capitala Franţei, împreună cu Orchestra din Paris dirijată de Paavo Järvo, având în program „Concertul pentru pian nr. 3” de Prokofiev.

Celebrat ca un pop star în Asia, pianistul chinez, care a împlinit în această vară 30 de ani, rămâne o personalitate controversată în Occident. Pentru unii, el „desprăfuieşte” muzica clasică, pentru alţii, rămâne un avatar al marketingului.

Fără îndoială există în imaginea starului întreaga panoplie bling-bling. În ultimul DVD, „Liszt Now”, pe care Sony a editat-o relativ recent, artistul, la manşa unui avion particular, trecând dintr-o limuzină în alta, asigurând promovarea mărcilor de lux, cum ar fi maşinile „Audi”, ceasurile „Rolex”, aparatura electrică „Panasonic”, „zboară” între două recitaluri cu o naturaleţă extraordinară.

Imaginea internaţională a pianistului, comparabilă cu cea a unui actor hollywoodian sau a unui cântăreţ rock, este pe deplin asumată. Coafura, fracul alb, hainele concepute pentru el un designer de lux pot părea superficiale, o marcă „juvenilă”. Explicaţia se află în investiţia imensă a Casei „Sony”, începând din 2010, când artistul a părăsit „Deutsche Gramophon”: 3 milioane de dolari.

Cu Orchestra Filarmonică din Viena, dirijată de Zubin Mehta

De fapt, toate acestea ar rămâne banalităţi, dacă modul de a fi al pianistului nu s-ar asocia cu risipa de mijloace financiare şi mediatice, foarte puţin obişnuite în muzica clasică. Pe scenă, gestica emfatică a lui Lang Lang provoacă, de asemenea, controverse. Argumentul avansat presupune că un concert clasic înseamnă un ritual oarecum „înţepenit” prin tradiţie. Dar, citind cronicile recitalurilor lui Franz Liszt, descoperim un comportament mult mai îndrăzneţ. Asta înseamnă că ar trebui să ascultăm fără să vedem? Lang Lang însuşi spunea, într-un interviu acordat lui Stephane Friederich, în revista „Classica”: „Nu am trac şi nu-mi pot schimba maniera de a cânta. Am nevoie să-mi transmit fizic senzaţiile”. Apoi, încercând să explice de ce se mişcă atât pe scaunul de la pian, îi evocă pe interpreţii muzicii tradiţionale chineze, aşa cum au fost tatăl şi bunicul lui, care respiră muzica prin întregul lor trup.

În China, fenomenul identificării artistului cu masele este o realitate. De exemplu, confratele lui, Yundi Li, pianistul de muzică clasică, dezlănţuie o adevărată isterie când urcă pe scenă pentru a cânta câteva minute, în timpul unui concert rock.

Lang Lang rămâne lucid: „Acest tip de mediatizare se produce inevitabil când ajungi la un anume grad de popularitate. Nu m-am gândit niciodată să fiu un pop star şi nu sunt un adept al crossover. Rămân un artist clasic”.

Lang Lang a studiat în China anilor ’80, în plină revoluţie economică. Cei 30, 40 sau 50 de milioane de copii care studiază azi câteva ore pe zi în şcoli de muzică din estul ţării sunt consecinţa spectaculoasă, dar reală, a unei societăţi care asigură repere culturale noii sale burghezii.

Pianistul îşi exprimă fizic trăirile

„Pianul a devenit un instrument din ce în ce mai popular, afirmă Lang Lang, simbolul unei anumite forme de promovare socială şi de emancipare personală. Este motivul pentru care majoritatea tinerilor învaţă să cânte fără a avea o dorinţă specială s-o facă, îndemnaţi de părinţii lor. Puţini dintre ei vor să devină muzicieni profesionişti. Să practici pianul înseamnă că familia ta are un statut social superior. În trecut era cu atât mai vital cu cât o familie nu putea creşte decât un copil, de preferinţă un băiat! În ceea ce-i priveşte, profesorii de pian beneficiază de o adevărată aură: ocupă posturi şi au salarii de invidiat. În şcoli, când profesorii îşi întreabă elevii care este modalitatea lor preferată de a-şi petrece timpul liber, se întâmplă acum să le ceară să nu menţioneze pianul, ci să aleagă ceva mai original”.

Dacă sistemul de învăţare a muzicii în China este strict, el şi-a pierdut totuşi ferocitatea care-l caracteriza în deceniile precedente, cu orele petrecute în faţa instrumentului şi traumele corporale îndurate… În „Le Piano absolu”, operă scrisă împreună cu David Ritz, Lang Lang povesteşte ce a îndurat el şi ce însemna, cu mult înainte de el, viaţa artistică în perioada de tranziţie de la Revoluţia culturală la China actuală. Interdicţia de a cânta la pian şi de a interpreta muzică occidentală, care „putea corupe spiritul”, erau o realitate. Familia lui Lang Lang era privilegiată pentru că avea un pian acasă. Astfel pianistul a putut depăşi presiunea societăţii şi a familiei cu o forţă de caracter uimitoare.

Recitalurile lui nu propun marile cicluri

În timpul unui concert în Spania

„Părinţii mei au semnat un contract cu un agent american care mă auzise cântând Mozart. Aveam 14 ani. Când am ajuns în Anglia, mi s-au pus întrebări uimitoare, cum ar fi de ce cântam la pian dacă eram chinez… Cu câţiva ani în urmă niciun pianist chinez nu putea face carieră în propria ţară”.

Când Lang Lang evocă motivele care i-au îndemnat familia să-l trimită să studieze la „Curtis Institut” din Philadelphia, dovedeşte o extraordinară luciditate: „Acest loc magic a primit artişti ca Rudolf Serkin, Josef Hofmann, i-a format pe Samuel Barber, Leonard Bernstein. Studenţii ştiau că se pot întâlni acolo cu Leon Fleisher, Gary Graffman… În afara acestei dimensiuni culturale, când am ajuns acolo, aspectul financiar nu era deloc de neglijat, pentru că, în anii ’90, economia Statelor Unite era înfloritoare. Când eşti admis într-un asemenea loc şi beneficiezi de burse, totul îţi este oferit. N-aveam decât 14 ani şi o fundaţie a plătit sejurul tatălui meu, care m-a însoţit. În apartament, dispuneam, ca toţi ceilalţi elevi, de un pian numai pentru mine. Cunoaşteţi multe şcoli care oferă asemenea servicii?”

În Statele Unite, Lang Lang a studiat mai mult cu un „coach” decât cu profesorii şi a refuzat orice urmă de constrângere, spre deosebire de majoritatea confraţilor săi. O mulţime de tineri pianişti speră să poată intra la Conservatoarele din Moscova, Berlin sau Viena, tocmai în ideea unei tradiţii, a unei filiaţii. După părerea lui Lang Lang, stilul nu se învaţă, se dobândeşte în mod natural: „În Rusia ar fi trebuit probabil să învăţ toată creţia lui Rahmaninov. Dar la «Curtis Institute» nu ţi se impune studiul repertoriului german sau francez. Nu mi-aş fi putut imagina niciodată să lucrez atâtea piese în stiluri şi din epoci diferite. Mi se întâmpla, desigur, să confund compozitorii şi datele sau ţările de origine, dar devoram partiturile. Îmi convenea pentru că nu sunt un adept al antologiilor sau integralelor. La absolut toţi compozitorii există opere de mai slabă calitate. Gary Graffman mi-a lăsat libertatea de a-mi alege piesele de studiat. Cred că faptul că eram un tânăr artist asiatic a fost o şansă. Poate unui student polonez i s-ar fi cerut să cânte în primul rând Chopin… Pe mine mă lăsau în pace. Astăzi aproape că regret că nu sunt francez şi că nu mi se cere prea des să interpretez Ravel sau Debussy”.

Cântând la Casa Albă

Iată de ce recitalurile pianistului nu propun marile cicluri. Într-un concert Liszt, Lang Lang va cânta două „Rapsodii ungare”, „Sonata în si minor”, „Ave Maria”, „Ständchen”… Epocile, scriitura, atmosferele specifice lui Liszt fuzionează în funcţie de inspiraţie, sugerând o serie de emoţii fără justificare intelectuală.

Asimilarea instinctivă a stilurilor de către Lang Lang îi deconcertează pe cei mai vârstnici decât el – Gary Graffman, profesorul lui, dar şi Christoph Eschenbach şi Daniel Barenboim. Acesta din urmă, cu care tânărul pianist chinez a cântat într-un concert din Berlin în 2007, l-a marcat profund şi vorbeşte cu fevoare despre întâlnirea cu el: „Să urmezi un curs al maestrului Daniel Barenboim înseamnă un stres foarte special, pentru că el nu apelează la capacităţile tale digitale. Concepţia lui despre interpretare este pur pianistică. El te învaţă să-ţi impui personalitatea, să sugerezi culorile orchestrei. Presupun că dacă supravieţuieşti unei asemenea probe, poţi lucra cu oricare alt muzician”.

Ascultarea înregistrării „Concertului pentru pian nr. 3”, de Rahmaninov, realizată de „Classica” acum câţiva ani, a plasat pe locul al treilea, spre surprinderea multora, interpretarea lui Lang Lang, sub bagheta lui Yuri Temirkanov. Înaintea lui Ashkenazy! Înaintea lui Horowitz! Înaintea Marthei Argerich… Cei mai puţin surprinşi au afirmat că, de atunci, l-a cântat mult mai bine sub conducera lui Zubin Mehta. Interpretarea lui este foarte specială. În unele privinţe, el împrumută şi din stilul interpretativ al şcolii ruse şi din cel al şcolii americane. Nu trebuie uitat că prima generaţie de profesori chinezi a fost formată de muzicienii sovietici. Profesorul său de la Conservatorul din Beijing studiase la Leningrad. Lang Lang uimeşte când îşi descrie ritmul de lucru relativ redus prin comparaţie cu mulţi dintre confraţii lui. „Lucrez două ore pe zi la pian. Când eram copil, petreceam între şase şi opt ore în faţa claviaturii pentru că trebuia să-mi însuşesc tehnica cea mai sigură. Am întotdeauna mai multe partituri în studiu. Trec de la una la alta. Astfel nu obosesc, am timp să las să se «coacă» fiecare partitură. Atingerea clapelor nu este singurul mod de învăţa muzică. Consacru mult timp citind partituri, analizându-le. Nu poţi asimila atmosfera decât progresiv. Înţelegerea frazei, a armoniei, a contrapunctului este obligatorie. Pentru a cânta un concert, învăţ şi partitura orchestrei. Cunoscând toate intrările partidelor, «interpelez» mai uşor soliştii şi mă joc cu sunetul instrumentelor lor”.

Repertorii fără frontiere

La pian, alături de Daniel Barenboim

Lang Lang studiază piesele în urma unor „coup de foudre”, fără un adevărat plan de carieră. Când este întrebat dacă i-ar plăcea să cânte piese de Schubert la un piano forte, şi nu la un pian modern, răspunde că este gata să încerce o asemenea aventură.

„Pentru acest repertoriu, mi-ar plăcea să cânt pe un pian temperat, delicat, cu sonoritate catifelată. Mi s-a întâmplat să încerc piane vechi. Este instructiv, dar culorile şi mecanica lor nu sunt adaptate stilurilor de interpretare pe care le încercăm astăzi. În plus, volumul sonor al acestor instrumente este incompatibil cu sălile de două mii de locuri. Şi nu poţi totuşi să le pui staţie de sonorizare”.

Lang Lang vădeşte o veritabilă obsesie pentru pedagogie. „Profit de notorietatea mea pentru a promova muzica clasică în rândul celor tineri. Este motivul pentru care am creat propria mea fundaţie, «Lang Lang International Music Foundation», care permite copiilor să descopere pianul, dar care îi şi ajută pe cei supradotaţi. Amatorii sunt publicul nostru de mâine. Concertele pedagogice ale lui Leonard Bernstein ar trebui să fie un model pentru toţi artiştii”.

Un stil neobişnuit pentru confraţii mai vârstnici

Este mai puţin interesat de cursurile de măiestrie, tocmai el, care le-a urmat recent pe cele ale lui Daniel Barenboim, decât de „show-urile” cu pianişti amatori. Este atât de atras de acest tip de experienţe încât i se întâmplă uneori să uite că peste câteva zeci de minute trebuie să susţină un recital într-o altă sală. Sinceritatea bunelor sale intenţii nu poate fi pusă la îndoială.

Într-un alt domeniu, oamenii politici au înţeles imediat valoarea unei asemenea personalităţi. Preşedinţii american şi chinez l-au invitat în faţa camerelor şi Lang Lang a fost numit ambasador prin bunăvoinţă al UNICEF. În 2011, la vârsta de 29 de ani, o premieră pentru un muzician chinez, a fost numit „Doctor Honoris Causa” de către Prinţul De Galles, la „Royal College of Music” din Londra. Nimic mai potrivit pentru cel care, în 2009, a fost clasat de „Time” printre cele 100 de personalităţi cele mai importante din lume.

Discografia lui Lang Lang nu are rateuri. După un excelent „Concert nr. 3”, de Rahmaninov, cu Temirkanov, primele concerte de Mendelssohn şi de Ceaikovski, cu Orchestra din Chicago sub bagheta lui Barenboim, au inaugurat, la „DG”, sosirea rasatului artist. Au urmat „Concertul nr. 2” şi „Variaţiuni pe o temă de Paganini”, de Rahmaninov, cu Valery Gergiev şi Orchestra de la Mariinski.

În 2004, concertul de la Carnegie Hall, înregistrat pe CD şi DVD, s-a plasat în topul „Hit Parade” din Germania. Critica a notat evoluţia artei interpretative a pianistului. Încă nu îndrăzneşte în înregistări felul în care cântă în concert, aşa cum se poate descoperi în „Concertul nr. 2” de Bartok şi „Concert” de Michael Tippet.

Lang Lang a evoluat în concertul pentru Jubileul Reginei Angliei

„DG” a editat „Dragon Songs”, cu formidabilul „Concert al Fluviului Galben”, care reuneşte patru orchestre şi 100 de piane. „The Best&Rarities” compilează piese de compozitori chinezi, Haydn şi Schubert. Trecute relativ neobservate, „Triourile” de Rahmaninov şi Ceaikovski, imprimate împreună cu Vadim Repin şi Mischa Maisky, sunt remarcabile. Dacă cele două „Concerte pentru pian” de Chopin, cu Filarmonica din Viena şi Zubin Mehta, nu sunt chiar memorabile, situaţia se schimbă când este vorba despre „Concertele pentru pian nr. 2 şi nr. 4” de Beethoven, cu Orchestra din Paris în mare formă, condusă de Christoph Eschenbach. „Memory” cuprinde piese disparate de Mozart, Schumann, Chopin şi Liszt.

În 2010, Lang Lang a semnat un contract de exclusivitate cu „Sony”. De atunci, „Lang Lang în Viena” şi „Liszt, my piano hero” au confirmat statura internaţională a artistului.