
Se împlinesc 35 de ani de la înființarea Muzeului Ţăranului Român.
Înfiinţat la 5 februarie 1990, Muzeul Ţăranului Român este continuatorul unor îndelungate tradiţii muzeale datând încă din 1875 când, la propunerea lui Titu Maiorescu, se va constitui, pe lângă Muzeul Naţional de Antichităţi, cea dintâi secţiune de artă textilă, cu „lucrări făcute la ţară: îmbrăcăminte, covoare, pânzarii, postavuri etc.”, de la care colectiile-tezaur ale muzeului pastreza până azi mai multe exponate, mesaje peste timp de incontestabila valoare documentara şi emoţională. Istoria muzeului acoperă mai bine de secol de existenţa agitată, cu perioade de glorie, de realizări subtile, de recunoaştere internaţională sau de arbitrar şi avatarii în propria ţară.
„Pentru a schița un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi niște strămoși” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Național al Țăranului Român. Iar acest strămoș îndepărtat a fost Muzeul Național de Antichități (înființat în 1864 de același Al. I. Cuza).
Această istorie începe, într-un fel, înainte de înființarea instituțională a muzeului, curând după apariția Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcției naționale, Țăranul devine deja o referință simbolică centrală a identității noastre iar cultura țărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orășeni. Pentru a da un impuls „industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenței produselor străine (la modă și, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanță pentru organizarea unor expoziții în care să intre și produse ale industriei casnice țărănești. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, „exposițiunea națională de la Moșii de vite, de flori, de legume, de produse agricole și industriale”. Apar primele colecții private, expoziții naționale și participări ale României la expozițiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu național, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, „o secțiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în țară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”.
Sămânţa astfel aruncată va rodi mai târziu prin strădaniile altor proeminente personalităţi, îndeosebi ale lui Spiru Haret, soldate cu înfiinţarea la 1 octombrie 1906 a unui muzeu autonom al artei ţărăneşti: Muzeul de etnografie,arta naţională, arta decorativă şi industrială cu sediul în clădirea fostei Monetarii.
Exponatele vor proveni, în principal, din colecția locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecțiile MNȚR datează din acea perioadă.
Primele încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine și fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaș să se întrebe, retoric: „Suntem vrednici de un muzeu național?”. Și să se străduiască o viață întreagă pentru a răspunde afirmativ și a realiza acest deziderat al unui „adevărat muzeu național”.
Împrejurări norocoase fac posibilă numirea în funcţia de director a eminentului istoric de artă, Alexandru Tzigara-Samurcas, care va conferi instituţiei un statut ştiinţific şi cultural prestigios adecvându-i şi numele, mai întâi, în Muzeul de Etnografie şi Arta Naţională iar din 1912 în Muzeul de Artă Naţională. De-a lungul celor peste 40 de ani de directorat Alexandru Tzigara-Samurcas va reuşi, pe plan cultural, să ridice şi să menţină neîntrerupt muzeul şi muzeologia etnografică româneasca, al căror întemeietor a fost, în avangarda mişcării de idei europene şi mondiale.
„Muzeul de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială”, care a fost, de fapt, prima denumire a Muzeului a fost considerată de către Tzigara-Samurcaș „prolixă și inutil de complicată”. Viziunea despre menirea și amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată și prin schimbarea denumirii muzeului în „Muzeul de Etnografie și Artă Națională” iar apoi în „Muzeul de Artă Națională Carol I”. Arta țărănească devenise națională!
(foto: MTR 1930)
Expoziţia de artă ţărănească , inaugurata în 1931 la sediul muzeului „de la Şosea” este considerată, fără excepţie, de personalităţi marcante ale muzeografiei române şi străine, ca o importantă contribuţie la dezvoltarea generală a teoriei şi practicii expunerii etnografice.
Expoziţiile internaţionale, de mare rezonanta culturală, deschise la Roma, Barcelona sau Paris pot constitui şi azi surse de inspiraţie în misiunile naţionale de reprezentare a culturii şi artei peste hotare.
Odată cu aşa-zisa „eliberare a României” din 1944. Evitând la limită să devină cazarmă a „armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începând cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mișcării Revoluționare și Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al președintelui Nicolae Ceaușescu. Colecțiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Știrbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănățeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului.
Supuşi unui statut profesional incert, confruntaţi mereu cu tot felul de „indicaţii” şi programe impuse de diverse foruri politice, specialiştii muzeului aflaţi de acum sub îndrumarea directoruluiTancred Bănăţeanu, remarcabil etnograf, vor fi obligaţi să renunţe, mai eles pe plan expoziţional şi publicitar, la multe dintre experienţele valoroase de dinainte între care şi la prezentarea publică a simbolurilor creştine ale artei ţărăneşti. Vor reuşi însa, spre lauda lor, să ducă mai departe operă de întregire a patrimoniului muzeal colecţionând şi tezaurizând un număr impresionant de obiecte de artă ţărănească înmulţind, colecţiile preluate de aproape trei ori. Este şi va rămâne, cu siguranţă, lucrarea cea mai durabilă şi mai de preţ din întreaga istorie a sfertului de veac menţionat.
Anul 1978 va aduce muzeului o nouă schimbare forţată a sediului şi denumirii devenind Muzeul Satului şi de Artă Populară prin comasarea celor două prestigioase instituţii. Lipsa spaţiului expoziţional adecvat, asociată cu lipsa depozitelor „specifice” au dispersat celebrele colecţii risipindu-le în mai multe sedii, adesea improprii, numeroase obiecte fiind înghesuite în lăzi „ca de plecare”, ţinute departe de public. Colecțiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Știrbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănățeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aștepta, într-o relativă uitare, într-un lung şi neodihnitor somn până în anul 1990.
„Trezirea” din visul urât vine imediat după revoluția din 1989.Pe 5 februarie 1990, un nou ministru it, Andrei Pleșu, face un nou act întemeietor numindu-l – și la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înființatului Muzeu al Țăranului Român.
„Începem să facem liste de nume pentru noul muzeu – își aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Știu precis că Horia le numerotase și că ajunsesem la vreo douăzeci și ceva de nume. Muzeul Țăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puțin în primii ani, pe mulți i-a enervat. Țăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ și politic incorect, pretindeau alții. Mai târziu ne-a părut și nouă rău că nu i-am zis Muzeul Țăranului, pur și simplu.” Iar mai departe: „După un an și ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu național de arte și tradiții. Renunțăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.
Într-adevăr, Muzeul Țăranului Român nu este un „muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvântului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, țăranul așa cum este – declara Bernea –, dar vom înțelege ce s-a întâmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradițional”. Deschis la prefaceri și la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Țăranului Român ține deci să păstreze o ancorare fermă și permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un „muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viața și creația comunităților țărănești din anumite zone și epoci determinate ale țării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea „omul tradițional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă țăranul”. Muzeul Țăranului Român este astfel muzeul unei spiritualități oarecum atemporale, de care inițiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiți și pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .
Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaștere internațională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expozițiile temporare și colecțiile sale vechi dar și recente, prin târgurile sale deja tradiționale și promovarea „produselor țăranului român”, prin activitățile sale cu copiii și, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acțiunilor sale culturale (lansări de carte și dezbateri, concerte și filme antropologice, colocvii și seri culturale etc.) Muzeul Național al Țăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.
Muzeul Național al Țăranului Român este unul dintre cele mai diversificate muzee din familia europeană a muzeelor de arte și tradiții populare. Este situat în București pe Șoseaua Kiseleff, lângă Piața Victoriei. Clădirea unde se află actualul muzeu a fost construită în perioada 1912-1941, după planurile arhitectului N. Ghica-Budești.
Surse text și foto: http://www.muzeultaranuluiroman.ro.
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.