Preşedintele Academiei Române, un secretar de partid în literatură (2)

„În poemul «Sărbătoare», scris în cinstea Partidului, raporturile de care vorbeam sînt văzute de Mihai Beniuc la un mod filozofic. Îmbinarea între vulcanism (romantismul fugos) şi meditaţia filozofică imprimă creaţiei sale, cum arătam, o tonalitate particulară. Beniuc înţelege comunismul ca o expansiune a cunoaşterii spre domenii pînă acum inaccesibile minţii omeneşti, iar din punct de vedere moral, ca o înfrîngere pînă şi a celei mai ascunse inerţii. Intrarea în comunism înseamnă, astfel, completa detaşare de putreda stafie a trecutului:

«Noi zilnic punem stavili suferinţei!

Lungim în Cosmos raza cunoştinţei

şi stavilele tainelor le frîngem –

De mult la poarta zeilor nu plîngem,

Iar către cer am despicat cărări,

Ne-am desfăcut din propriile zări

Ca larva din cămaşa de mătasă.»

(…)

Revoluţia a organizat energiile poporului pentru a răspîndi elementele civilizaţiei înaintate. Sentimentul acestei înnoiri este bine exprimat de Dan Deşliu în «Inscripţie pe faţa unui lac» sau «Baraca» (poem narativ, apraţinînd unui «épicier» original, cu o expresie colorată), de Radu Boureanu în poemul «Patria». O amplă biografie lirică a destinului unui revoluţionar face Ion Bănuţă în volumul «Scrisoare către anul 2000», cu bune secvenţe de evocare.

(…)

Poezia contemporană romînească îşi afirmă, astfel, originalitatea prin efortul tuturor generaţiilor. Ea stă hotărît sub simbolul revoluţiei socialiste. După imaginea potrivită a unui poet, ea străbate înălţimile într-un zbor de cocori, avînd în vîrful unghiului, ca despicător de efluvii, pe cel mai bătrîn şi mai destoinic” (Eugen Simion, prefaţa la volumul „Poezia română contemporană”).