In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.
REGINA: Nu mi-am închipuit niciodată că ar putea exista fiare asemenea celor pe care nenorocirea ni le-a împins nouă în cale. Dar cineva aici a făcut ceva şi mai groaznic, mult mai groaznic decât aceste fiare. Cel care a acceptat că nu se va găsi nimeni care ne va crede mărturia, cel care ne-a luat şi acest sens ce ne-a mai rămas. Acela cred că a atins fundul fărădelegii. Numai să şi gândeşti acest lucru este o fărădelege imensă. Cu toate că încep să mă îndoiesc că fărădelegea poate avea o limită.
PIONUL TUREI DAMEI: N-am făcut decât să încerc să rămân cu picioarele pe pământ. N-am făcut decât să încerc să rămân realist şi să încerc să-mi imaginez în mod realist cele ce vor urma după noi…
REGINA: Nu ai voie să…
PIONUL TUREI DAMEI: Ce nu am voie? Să-mi păstrez judecata limpede? Poate. Vă invidiez că voi reuşiţi să vă alienaţi. Eu n-am reuşit şi, pentru că nici aşa nu mi-e mai uşor, nu mă laud cu aceasta. Vreau să vă spun doar un singur lucru, vouă celor care speraţi să scăpaţi: nu vă faceţi iluzii! Eu am fost ziarist. Am scris şi cărţi. Dacă aş fi prezentat unui editor serios o carte, un roman sau o piesă de teatru cu povestirea acestei „partide de şah”, aş fi fost azvârlit pe uşă afară. Mi s-ar fi reproşat fie că aş fi venit cu un subiect de melodramă, fie cu o încercare nefericită de a zugrăvi spiritul uman într-un mod înjositor. Cine ar fi crezut că ar fi posibil aşa ceva în secolul al XX-lea? După Beethoven şi Goethe, şi Voltaire şi Tolstoi… De ce mă priviţi astfel? Voi, voi care aţi trăit toate astea, voi aţi fi putut crede cu zece ani în urmă că se poate întâmpla ceea ce chiar s-a întâmplat şi se întâmplă? Dar, mai mult, nu vi se pare şi acum, acum după atâţia ani de când ne-am pierdut până şi numele doar pentru că ne-am născut evrei, nu aveţi momente când vă întrebaţi şi acum dacă toate astea nu sunt cumva doar un coşmar sau o scamatorie urâtă? Nu încercaţi niciodată să vă autosugestionaţi spunându-vă – minţindu-vă! – că bineînţeles că este doar un coşmar şi că în curând trebuie să vină lăptarul şi o să vă trezească zdrăngănitul sticlelor lui? Nu vă uitaţi astfel spre mine! Eu nu vreau să vă jignesc. Eu sper sincer că vă mai îndoiţi chiar şi acum de realitatea celor pe care le trăiţi! Dacă nu, dacă aţi ajuns să acceptaţi această realitate chiar şi numai ca teoretic posibilă, atunci nu mai e nimic de făcut, atunci nu mai aveţi la ce spera…
(Se mai produce un schimb: e capturat Pionul Damei.)
TURA DAMEI: (După ce e împuşcat şi apoi târât afară cadavrul fiului său.) De ce vă uitaţi aşa la mine? Credeţi că am fost prea laş ca să fug şi să schimb la repezeală cartonul acesta cu cel al băiatului meu? N-am fost laş, chiar dimpotrivă! Am fost atât de curajos încât am fost în stare să accept să trăiesc şi în continuare după… după… după moartea sa. E mai bine aşa: măcar el a scăpat.
PIONUL TUREI DAMEI: Acum câteva minute ne mai spuneai că rămâne întotdeauna o speranţă în care să credem…
RUMOARE: Acum ţi-ai găsit să-i dai lecţii?! N-ai pic de inimă!
PIONUL TUREI DAMEI: De ce oare trebuie să ne minţim cu toţii până să înţelegem nebunia la care ne pretăm? De ce nu vreţi să înţelegeţi că am putea avea aceeaşi soartă şi fără să participăm la acest bâlci?
NEBUNUL REGELUI: Ce ironie sinistră! Noi am terminat să decidem din clipa în care am păşit în acest ţarc al morţii. De fapt, noi n-am decis nimic ca să ajungem aici, noi pur şi simplu ne-am născut evrei. Odată sosiţi în spatele acestor garduri, nu ni s-a mai ivit prilejul să luăm nici cele mai simple decizii, cele pe care le mai aveam afară. Şi uite că acum cineva – şi, culmea, chiar unul dintre ai noştri – ne cere să decidem! Iar toată această opţiune nu se învârte decât în jurul problemei dacă să murim acum ori doar după câteva minute, după câteva ore sau poate – mai ştii? – după câţiva ani…
GRÜN: Trebuia să vă hotărâţi de la început! Eu v-am întrebat pe fiecare dacă este dispus sau nu să înceapă acest „joc”. Acum suntem pe punctul de a-l câştiga. Într-o partidă obişnuită, adversarul nostru ar fi cedat de mult. Acum vrea să reziste până la mat. Dar, oricum, nu mai poate dura multe mutări.
REGINA: Ăştia nu ştiu să piardă! Nici un război pierdut nu ştiu să-l piardă. Nu-i nimic! Noi, toate aceste victime din urmă, nu facem decât să le colorăm agonia. Cu cât va dura mai mult, cu atât se vor epuiza şi ei mai mult – cu atât vor muri mai irevocabil. Bucată cu bucată…
(Comandantul „schimbă” şi Damele. În felul acesta mai pierde o piesă, dar nimeni nu se mai poate bucura de această mică victorie.)
COMANDANTUL: Nu te mira, Grün, că fac asemenea schimburi! La şanse egale, am jucat şah. Acum trebuie să spăl şi eu câteva jigniri. Puştiul acela, Pionul Calului Damei, după ce a ţipat tot felul de porcării a fost liniştit de tine că n-am să-mi periclitez poziţia pentru un pion ca el. Să nu fie atât de liniştit! Figurile mele nu mai valorează doi bani. Acum nu mai sunt în pierdere dacă le schimb pentru el.
CALUL REGELUI: (Încercând o şansă) Şi credeţi că pionul acela mai valorează ceva?
COMANDANTUL: Grün, ţi-am spus că nu voi mai permite pieselor tale să vorbească porcării! Ţi-am spus că…
GRÜN: (Dezarmat, gata să capituleze) Eu am început această „partidă” fără nici o speranţă. Până la urmă, am acceptat să „joc” doar pentru a mai da o iluzie acestor oameni. Am fost şaisprezece: cincisprezece bărbaţi şi o femeie. Acum am mai rămas doar câţiva… şi a fost omorâtă şi singura femeie dintre noi. La moartea fiecărui bărbat ne-a mai rămas câte o minciună cu care să ne oblojim sufletul. Dar acum, după ce ne-a fost omorâtă şi ultima femeie, acum cu ce aş putea să ne mai minţim? Taţilor dintre noi le-au fost ucişi fiii, fraţilor fraţii, tovarăşilor de suferinţă tovarăşii de suferinţă. Am mai rămas câţiva ologi… şi nici „partida” asta nu e partidă… Nu vă mai obosiţi cu regulile degenerate ale acestui „şah” dement: jucaţi-vă jocul dumneavoastră!
(Se aud lovituri de tun foarte aproape. Toată „tabla” se cutremură. Mai mulţi S.S.-işti – unii fără tunică, alţii complet echipaţi – năvălesc în scenă şi se încalţă cu perechile de cizme de pe „tablă”, preluând rolul figurilor respective.)
RUMOARE: Aliaţii! Rezistă, Grün, mai rezistă doar câteva minute, Grün! Nu mai muta! Trage de timp, fă-te că-ţi trebuie mai mult timp de gândire! Da, trage de timp! Şi până acum ai mutat prea repede! Prefă-te că gândeşti! Nu mai muta! Te implor, nu mai muta!
COMANDANTUL: Hai, Grün, mută! Acum ai şi stimulente… Toată omenirea va fi uimită când va afla că în lagărul nostru deţinuţii jucau şah cu comandantul…
GRÜN: (Către ai săi) Aş putea să-i dau mat în câteva mutări. Dar pentru asta ar trebui să mai moară doi dintre noi.
RUMOARE: Nu muta! Prefă-te că gândeşti! Nu aţi stabilit cât timp aveţi voie să gândiţi fiecare! Dacă poţi să-l termini, termină-l! Nu-l asculta, acum fiecare viaţă ar mai putea fi salvată!
NEBUNUL DAMEI: Simt adierea Senei…
PIONUL TUREI DAMEI: Ascultaţi! Ascultaţi! Printre bubuiturile tunurilor se aud deja şi vocile soldaţilor gata de atac!
TURA REGELUI: Ar putea fi şi vocile duşmanilor mobilizându-se să se apere atât timp cât mai trăim noi. Ei n-au nevoie de martori vii pentru tot ce au făcut! Nu vă bucuraţi nici măcar dacă auziţi într-adevăr vocile pe care vreţi să le auziţi de atâta vreme…
PIONUL CALULUI DAMEI: Eu oare pentru a câta oară le aud? De câte ori nu mi s-a mai părut…
TURA REGELUI: …pentru că voi nu sunteţi decât cei care trebuie să povestiţi! Ceilalţi n-au murit pentru ca voi să vă bucuraţi, ci pentru ca să povestiţi!
GRÜN: De ce nu-i laşi să se bucure măcar acum?
TURA REGELUI: Ei…, vreau să spun că dragii noştri n-au murit decât pentru…
NEBUNUL REGELUI: Taci! Nu-i adevărat Nu există nici o justificare pentru moartea lor!
GRÜN: Lăsaţi-mă să gândesc!
(Linişte întreruptă doar din când în când de bubuitul tot mai apropiat al tunurilor. Grün mută.)
PIONUL TUREI DAMEI: V-am spus că am scris şi cărţi şi, ca orice scriitor, am fost orgolios, fiind sigur…, fiind încredinţat că scriu cele mai bune lucrări, dacă nu singurele cărţi cu adevărat necesare. Într-una dintre nuvelele mele, vorbeam despre un învăţat care petrece un răstimp de cinzeci de ani în singurătate. A rămas doar el pe o insulă pustie şi a tot gândit. Pe nesimţite, s-a pomenit bătrân, dar el n-a realizat acest lucru. Doar contactul cu ceilalţi oameni i-a relevat bătrâneţea. El a rămas acelaşi ca acum cinzeci de ani. Timpul nu s-a atins de el. Timpul n-a modificat decât fundalul. În ultima vreme, am reflectat mult la nuvela mea: mă gândesc că eu nici n-am stat singur cinzeci de ani, nici n-am fost singur, dar totuşi, aproape simt fizic cum îmbătrânesc. Mi-am uitat de mult orgoliul de scriitor, dar cu toate acestea, ceva mă face să cred că nu m-am înşelat în nuvela mea. Iar realitatea…, realitatea mă dezminte ca de atâtea ori… Să nu mai pot eu să judec… să nu fie comparaţia bună… Nu ştiu…
PIONUL CALULUI DAMEI: E foarte greu să mori. Alţii spun că-i foarte uşor. Toţi nu-şi trâmbiţează decât propria filozofie şi noi nu putem face decât să credem sau nu. Nimeni n-a venit de dincolo ca să ne spună cum e de fapt acolo. După părerea mea, e destul de greu să mori şi aici ni s-a adus de prea multe ori aminte de acest lucru. Dar altceva este infinit mai greu: simplu sau complicat, te obişnuieşti cu moartea ta şi cei mai mulţi o acceptăm aşa cum acceptăm şi alte lucruri absurde, dar cu moartea celor dragi nu te poţi împăca în niciun fel şi aici nu mai încape nici o filozofie. Fratele meu a fost de aceeaşi vârstă cu mine şi avea acelaşi chip ca mine – eram gemeni. Când am fost mici, ne-au îmbrăcat la fel şi nimeni nu ne putea deosebi. Am trăit în acelaşi oraş, am lucrat împreună…, n-am avut nici vreme, dar nici dorinţa de a ne despărţi. Gândeam şi spuneam cam aceleaşi lucruri. Cine ştie dacă într-o anumită seară a rostit cu voce tare el sau eu lucrul pe care-l gândeam la fel?
GRÜN: Când sunt încolţiţi, cei mai mulţi jucători mută mai prost ca de obicei. Acum am să-i întind o cursă în care cred că ar fi căzut şi când se mai putea concentra. Zece jucători din unsprezece ar muta acum acelaşi lucru. după aceea va fi mat forţat în două mutări.
(Mută.)
