Profesorul George Banu, omagiat la Academia Română              

Reputatul teatrolog George Banu, eseist de anvergură mondială, profesor emerit de Studii Teatrale la Sorbonne Nouvelle – Paris, Membru de Onoare al Academiei, singurul român distins cu Marele Premiu al Academiei Franceze, a fost omagiat la Academia Română, unde au fost lansate şi cele trei volume ale  antologiei Pagini alese. A primit de trei ori Premiul pentru Cea mai bună carte de teatru în Franţa, a obţinut Premiul de Excelenţă UNITER, Preşedinte de Onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi europene.

Evenimentul a reunit numeroase personalităţi ale lumii culturale româneşti, directori de teatre şi edituri, regizori, actori… Au fost prezenţi şi Ministrul Culturii George Ivaşcu, Preşedintele ICR, Liliana Ţuroiu, Consilierul prezidenţial Sergiu Nistor şi  E.S. Michèlle Ramis, Ambasadorul Franţei.

La început, personalitatea lui George Banu a fost evocată de Ioan-Aurel POP, Presedinte al Academiei Române: „George Banu, dincolo de impresionanta sa erudiţie, este un povestitor”.

 

„A intrat în tradiţia acestei instituţii să-i onoreze pe membrii ei marcanţi, mai ales cu ocazia unor întâmplări speciale din viaţa lor. Domnul George Banu, dincolo de impresionanta sa erudiţie, este un povestitor. Un dătător de mărturii spuse cu un farmec aparte. De aceea, elogiul făcut lui cândva de Monica Lovinescu, „Tu povesteşti ca nimeni altul şi de aceea eşti ascultat. Nu de judecăţi au oamenii nevoie, ci de mărturii venite de dincolo de Cortina de Fier”, este unul adevărat, încărcat de substanţă. George Banu este astăzi singurul critic de teatru, membru al Academiei Române, ceea ce spune mult despre uriaşa sa personalitate.

A scris mult, a publicat la edituri de prim rang din Franţa şi România, dar şi de pe alte meridiane, a umplut mai toate golurile ca şi cum ar fi avut ceea ce în pictură se cheamă horror vacui. Îl văd şi-l întrevăd, pentru că am avut marea şansă să stau de vorbă pe îndelete, nu foarte de mult cu domnia sa, peripatetizând între două lumi şi prin două lumi complementare, mai întâi pe malurile Senei, unde trăieşte cum ştiţi de decenii bune, printre buchinişti, scrutând cu răbdare acel spaţiu intelectual unic, împreună cu mari actori şi teatrologi, iar apoi, în al doilea rând, mai ales după 1989, îl văd deopotrivă pe malurile Dâmboviţei, fluviul original impus, cum spune chiar domnia sa, la Teatrul Naţional sau la Bulandra, la Teatrul Mic, la vreuna dintre multele noastre televiziuni, depănând amintiri despre Emil Cioran, de exemplu, despre teatru.

Ne-am văzut recent la Sibiu, găzduiţi împreună de amfitrionul nostru Constantin Chiriac, şi am dialogat despre Centenarul Marii Uniri care, dincolo de abordările triumfaliste cotidiene, e un bun prilej de meditaţie, de gândire şi de regândire a scenei şi a scenei mai generale a vieţii. George Banu dialoghează cu lumea şi cu noi despre modul de comunicare teatrală în secolul al XX-lea, de exemplu, despre arta teatrului şi teatrul spectatorului, despre actorul pe calea fără de urmă, despre Peter Brook şi Shakespeare, despre raportul dintre pictură şi teatru, despre scenografie şi despre regie.

L-am auzit vorbind şi scriind despre Livada de vişini, de exemplu. Parisul personal merge mână în mână la domnia sa cu Bucureştiul meu şi cu România mea. Într-o carte recentă, Scena lumii, publicată la Polirom în 2017, spune singur că alternează gânduri şi priviri despre cele două feţe ale oglinzii în care se reflectează Parisul şi Bucureştiul. George Banu a trăit circa cinci decenii la Paris, în capitala culturii, capitala culturii teatrale deopotrivă, într-un îndelungat exil pe care l-a transformat în anii din urmă într-o pendulare asumată. Sfâşierea obligatorie de odinioară a domniei sale s-a transformat într-o alternanţă liber aleasă, ceea ce reprezintă o uriaşă victorie – spune chiar domnia sa – a spiritului fără frontiere.

În ciuda nenumăratelor motive de închidere în sine, de încrâncenare şi de supărare, criticul şi profesorul, premiat de Academia Franceză şi răsplătit cu multe onoruri în lume, a rămas senin în dialogurile sale, neafectat de ira et studio, sever cu nonvaloarea, dar generos cu talentele autentice, bucuros să-i ajute în afirmare pe tineri, încrezător în forţa regeneratoare a artei spectacolului. L-a interesat şi-l interesează mereu România, şi nu numai scenele româneşti de teatru. Mânuieşte o limbă română impecabilă, după atâţia ani de înstrăinare, visează împreună cu elita intelectuală românească şi se gândeşte la viitor.

Academia Română, creată cu peste un secol şi jumătate în urmă, parţial după Academia Franceză, dar atentă la nevoile culturale ale nucleului de stat român care atunci se înfiripa, l-a primit în urmă cu cinci ani pe George Banu printre membrii săi, iar astăzi, la împlinirea a 75 de ani, sau aproape, îi aduce cuvenitul elogiu. Actul acesta e însoţit şi de un gând sincer de preţuire pentru cel care întruchipează o lume intelectuală aparte şi o viaţă petrecută în lăcaşul de muze invocat de mult timp de Enăchiţă Văcărescu şi prin care ne-a făcut vestiţi „prin veşti departe duse”. Prezent pe multe scene ale lumii şi ale lumii ca teatru, George Banu face parte dintre acei privilegiaţi ai soartei care pot rosti cu emoţie „Et in Arcadia ego”. Iar noi, împreună cu domnia sa, ne facem părtaşi ai acestei experienţe unice şi îi spunem după datină şi cuviinţă, La Mulţi Ani!”

Un portret amplu i-a făcut Acad. Eugen Simion, Preşedinte al Secţiei de Filologie şi Literatură, care a vorbit despre: „Cel care are teatrul ca mod de existenţă, despre cel care are vocaţia prieteniei”

„Tot un portret am să-i fac şi eu colegului nostru, confratelui cum se pune în limbaj academic, George Banu. M-am gândit să dau un titlul intervenţiei mele, pornind de la un titlu celebru al unei cărţi din generaţia noastră. Este vorba despre un volum de poezii pe care l-a publicat Nichita Stănescu, Belgrad în cinci prieteni. Eu aş zice George Banu, nu în cinci prieteni, pentru că el are foarte mulţi, dar în cinci ipostaze.

George Banu este, cum se ştie foarte bine, critic de teatru, un om care trăieşte în exil de multe decenii, un om care – am văzut citind o parte din numeroasele sale cărţi – munceşte, ceea ce mie îmi place, un om pentru care teatrul este pasiunea dominantă, aş spune chiar că teatrul este modul lui de existenţă. Am mai observat, în natura eu-lui său biografic, cum zicea Proust, că îi place să scrie şi să nu dă semne că a obosit şi, mai ales, îi place să-şi scrie imaginile pe care le iubeşte şi imaginile pe care le trăieşte. Omul despre care vorbesc, omul care scrie despre teatru, teatrul fiind nu numai literatură, dar este şi literatură, mai are, în afară de această vocaţie, şi pe cea a prieteniei. E o vocaţie a artistului român pe care am mai întâlnit-o în aceeaşi măsură  la Nichita Stănescu. Este un mod de a trăi dăruind prietenie altora. Citindu-i cărţile am constatat că George Banu cunoaşte aproape pe toţi cei din profesiunea lui: un număr enorm de mari regizori, de mari dramaturgi. Îi place să călătorească, e peste tot, culege, ca o albină, impresii de peste tot şi le povesteşte. Îi place Cehov, îl citează mereu, a scris o carte despre el. Ca o paranteză, am observat că scriitorii români care trăiesc în exil,  mai ales la Paris, au adus literatura estică în Franţa şi, mai ales pe marii ruşi. Am observat aceeaşi pasiune pentru Cehov, dar şi pentru Dostoievski sau Tolstoi. Dacă îl citesc bine, George Banu este un sentimental care se supraveghează. Are tuşe de afecţiune în ceea ce scrie şi, mai ales, nu stă alături de scriitura lui. Scoate capul, ca să spunem aşa, printre rândurile pe are le scrie. În fine, ca să închei acest sumar şi impresionist portret, aş adăuga şi alte nuanţe: îi place să mănânce şi, important, ştie să mănânce, şi mă interesează foarte mult discursul gurmand din opera literară. Nu este un boem, dar îi place să se mişte în acest mediu, nu e un monden, dar îi plac mondenităţile. M-am întebat dacă este un spirit religios şi am rămas oarecum nedumerit. Oricum, în cărţile lui despre Paris, am văzu mediul în care trăieşte, biroul lui, care este un fel de sanctuar, un fel de altar, vegheat de un Christos al lui George Apostu.

 

Pentru a încheia, aş spune că este un spirit bonom, adică, pe lângă prietenie, are şi o anume curiozitate faţă de celălalt, faţă de ceea ce noi numim astăzi alteritate.

George Banu a scris mult. Mă voi opri la două lucrări, una de acum câţiva ani, Uşa. O geografie intimă. Este o carte foarte specială – în general tema operelor lui care au de-a face cu literatura este cea a unei relaţii speciale cu lucrurile, cu spaţiul, cu geografia. În această carte este un eseu despre poziţia sau locul mai degrabă pe care îl are în imaginarul artistic, în pictură, în teatru, în literatură, acest obiect foarte ambiguu el însuşi, care este uşa: ceva care împarte spaţiul, ceva care promite – prin ea intri în spaţiul intimităţii confortable -, dar şi ceva care închide un spaţiu al recluziunii, al singurătăţii, al celor care fug de le dehors pentru a intra în le dedans, două noţiuni pe care le găsim în orice confesiune. Scriitorul, omul de teatru, intelectualul eminent care este George Banu scrie un eseu absolut fermecător despre acest obiect cu care ne întâlnim zilnic şi, citindu-i cartea, mi-am amintit despre o discuţie în care, un alt scriitor, Marin Preda, mi-a vorbit despre cum se deschide o uşă la Tolstoi. M-a mirat atunci că o seară întreagă putem vorbi despre uşă, când eu mă gândeam la cu totul altceva în legătură cu Tolstoi. Cartea lui George Banu arată un observator foarte atent, un om care are imaginaţie. Este un capitol despre personajul lui Kafka. Eram curios dacă vorbeşe despre omul care se află în faţa unei uşi care nu se deschide niciodată pentru el.

Aş mai spune câteva cuvinte despre seria cărţilor despre Paris. Autorul vorbeşte despre Paris ca să vorbească despre sine. El a rămas şi a construit reşedinţa din Rue Rivoli, spaţiul lui de intimitate. Scriitorul devine personaj povestind cum a descoperit-o, cum a restaurat-o, cu multă sensibilitate şi un anume mod de a pune fantasmele în pagină.

 

George Banu este un exilat oarecum atipic. De obicei, aceia care au părăsit ţara în ultimii 50 de ani şi mai bine nu rămân prieteni ai României, dorind să-şi găsească o altă identitate. George Banu a trăit în faţa unei uşi, dar o deschide mereu într-un sens şi în celălalt. Se simte bine şi aici, aşa cum mărturiseşte într-unul dintre volume care începe cu sosirea lui în Bucureşti, unde regăseşte un mediu foarte comod.

L-aş întreba, retoric, ce crede despre faptul că teatrul, spectacolul de teatru de azi demitizează aproape totul. Cum se explică faptul că aproape nu mai poţi vedea o piesă clasică sau modernă în care textul să fie larg exprimat şi toată imaginaţia din jurul lui să nu arate o demitizare completă a omului, a personajelor, a ideilor, a mediului? Nu pot pricepe de ce prezentând Shakespeare trebuie să aducem motocicletele pe scenă, de ce Julieta nu mai stă într-un balcon ci într-o baie şi Romeo intră pe o fereastră. De ce această imensă aplecare către vulgar, către grotesc, către ceea ce este mai rău în noi?

L-aş întreba iarăşi de ce literatura şi teatrul în general nu mai sunt atente la naţional, la ceea ce este propriu culturii şi valorilor lui fundamentale şi tinde să şteargă şi chiar să combată ideea de identitate naţională?

O altă întrebare pe care i-aş pune-o acestui om care are o cultură atât de puternică şi atât de rodnică este dacă arta mai poate salva lumea sau, mai direct spus, dacă arta se mai poate salva ea însăşi pe sine?!…”

 

Acad Răzvan Theodorescu, Preşedinte al Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual, Vicepreşedinte al Academiei Române: „George Banu a reevaluat lumea răsăriteană a teatrului” .

„Eu am avantajul că îl cunosc pe George Banu, sau pe Biţă Banu, de peste jumătate de veac. A vorbit domnul Simion despre Rue Rivoli. Eu voi aminti Carol Davilla, acea stradă din Cotroceni unde ne-am văzut des, într-un mediu foarte special şi într-o perioadă foarte specială. Era începutul liberalizării – atât cât a fost ea – , anii 63-64-65, iar mediul era extrem de prielnic conversaţiilor culturale de tot felul. Amfitriona, Ioana, ne spunea: „Staţi să vină şi Biţă să vorbiţi şi cu el despre aceste lucruri”.  Ţin minte şi acum: veneam entuziasmat de la un spectacol cu Troilus şi Cresida al lui Esrig şi trebuia să vorbim cu un om de specialitate. Noi eram istorici. Ne aflam în casa Berindei. Ne întâlneam acolo, începeam din vestibul conversaţiile şi vreau să vă spun că în acel mediu, în care oamenii ieşiseră din puşcării (îmi amintesc un An Nou în care jumătate din cei prezenţi veneau din închisoare), în toate conversaţiile noastre îl descopereai pe George Banu lucid, sensibil şi, atunci când am văzut cum evoluează, l-am urmărit de-a lungul timpului. Pentru mine el nu este exilatul, este dusul care s-a întors. E cu mult mai mult decât atât.

Alături de teatrul japonez, George Banu, la Paris, i-a reevaluat pe Stanislavski, pe Mandelstam, pe Meyerhold, toată lumea această răsăriteană care contează atât de mult. Nu suntem slavi, dar suntem afini acestei lumi care la Paris a căpătat o anume întruchipare, cel puţin pentru lumea teatrului şi cinema-ului, graţie lui George Banu.

Am să-ţi spun, dragă Biţă un lucru pe care cred că nu-l ştii. Ai fost, la un moment dat, între două secţii ale Academiei, aproape un măr al discordiei.  Plecase dintre noi marele Liviu Ciulei, care era membru al secţiei noastre, era încă Radu Beligan, dar participa mai rar, şi s-a pus problema aducerii unui om de teatru. Mai multe nume apăruseră. Mariana Nicolesco a venit la un moment dat şi mi-a spus: „Bine, dar uite, este George Banu!”. Între timp, academicianul Simion făcuse toate diligenţele pentru ca omul de teatru să fie ales de secţia cealaltă. Ne-am bucurat cu toţii, dar mie mi s-a reproşat că nu am fost mai rapid. Este un lucru foarte rar în Academia Română ca un om să fie dorit în ambele părţi, ceea ce spune foarte mult. În numele acestor peste 50 de ani de cunoştinţă, îţi spun La Mulţi Ani, în numele secţiei care te-a dorit şi în care nu eşti”.

 

Prof. Mircea Martin, Membru de Onoare al Academiei Române, a amintit despre opera teatrologului George Banu, care dialoghează cu lumea.

„Sunt extrem de încântat, onorat, să aduc un elogiu unui mai tânăr coleg al meu de generaţie, om de teatru, om de artă, om de litere, autor de mare reputaţie, nu numai locală, naţională, dar şi internaţională, aş spune chiar planetară dacă mă gândesc la locurile pe care le-a vizitat şi unde a fost întâmpinat.

El are o performanţă extraordinară, pe care puţini au reuşit-o dintre noi, mulţi au plecat, puţini s-au afirmat mai ales la Paris, locul din Europa în care cred că este cel mai greu să te afirmi, nefiind francez. În momentul în care s-a petrecut schimbarea revoluţionară de la noi, mi s-a părut important să repun în circulaţie nume care au fost interzise şi unul dintre primele a fost George Banu. Nu am fost prieteni, dar îl cunosc de mult, din anii 60, şi parola pe care aş rosti-o ar fi revista Amfiteatru. Acolo l-am cunoscut, acolo a debutat, de altfel, şi a făcut-o într-un mod strălucit. A făcut apoi carieră spectaculoasă la Paris. Şi acum, la anii pe care mi-e greu să-i numesc ai senectuţii uitându-mă la vioiciunea lui intelectuală, îşi face un fel de bilanţ. Publică trei cărţi, trei trilogii: volumul I, Eseuri (Livada de vişini, Teatrul nostru, Japonia, imperiul teatrului, Scena Modernă, Iubire şi neiubire de teatru). În volumul II, Studii, autorul schiţează portrete de artişti care se exprimă dincolo de rol, reuniţi într-un pasionat şi nostalgic voiaj în spaţii şi texte (Roşu şi aur, Scena supravegheată de la Shakespeare la Genet, Dincolo de rol sau actorul nesupus şi Cehov, aproapele nostru). Volumul III: Mărturii, propune texe pentru un teatru-mărturie: Uitarea, Odihnă, Ultimul sfert de secol teatral, Parisul personal. Autobiografie urbană, Parisul personal. Casa cu daruri, Monologurile neîmplinirii.

Se implică George Banu pe sine şi propria-i experienţă în descrierea Parisului. Vorbeşte despre poduri, despre pieţe, despre clădiri simbolice, dar, de fapt, ne spune cum a trăit el acele întâlniri. Paginile lui sunt de fapt pagini în care, cu aerul că interpretează Parisul, se interpretează pe sine. Sunt pagini splendide, de o fineţe extremă, pagini accesibile. Eu cred  că această carte este închinată unui public foarte larg care poate citi cu încântare şi poate descoperi prin ochii lui George Banu Parisul.

Trilogia neîmplinirii. Un titlul ciudat sub care autorul îşi reface biografia. Un om realizat, un om de reputaţie internaţională îşi aşează viaţa sub zodia neîmplinirii. Vorbeşte chiar de un triplu eşec: eşecul ca actor, care doare foarte tare şi astăzi, eşecul lui ca scriitor şi eşecul lui ca profesor. Eu văd în această soluţie o strategie narativă, aş zice chiar un fel de abilitate morală, pentru că, de fapt, în felul acesta el îşi poate realiza o viaţă extrem de împlinită într-un mod indirect. La rigoare, cred că este vorba despre un mod al denegaţiei, cu tot ce implică ea ca ingeniozitate şi ingenuitate.

În sfârşit, Trilogia îndepărtării are şi ea teme ciudate: noaptea, odihna, aşteptarea… E o îndepărtare de sine, de un sine cotidian, dispus să răspundă la solicitările imediatului, şi tendinţa spre un sine retractil, atent la viaţa intimă. La fiinţa proprie. Totul în această trilogie este prezentat într-o lumină declinantă, tamisată, estompată. Sentimentul dominant este o aşteptare calmă, uşor dezolată, dublată de ironie, o aşteptare pe care el o numeşte „prospectivă”. Deduc de aici şi din alte nuanţe că nu lipseşte din ea un apel nedefinit, dar care arată o disponibilitate spre un altceva. Titlul acesta, Trilogia îndepărtării, mai are însă şi o altă semnificaţie, cred. Ne spune ceva despre modul specific autorului de a-şi reprezenta lumea, de a da seamă în scris depre ea. Arta sa de a scrie, despre care am văzut că se îndoieşte, poate fi considerată ea însăşi o artă a îndepărtării. Cu această artă a scris un alt congener al nostru Toma Havel, profesor în Statele Unite.

Ce mi se pare demn de subliniat în modul de a scrie al lui George Banu este preocuparea pentru judecata morală. Dincolo de priceperea lui ca teatrolog sau critic teatral, există acea pretenţie morală care împânzeşte toate textele lui. Toate cugetările de acest tip sunt rostite în trecere, nu au rigiditatea memorabilă a dictonului, dar justeţea lor e evidentă, ca şi consistenţa lor. Metoda este aceea de a pune lucrurile şi oamenii într-o perspectivă eternizantă. De aici, şi perspectiva îndepărtării. Frapant în scrisul lui George Banu este modul de a descrie, de care el însuşi e încântat. Erudiţia lui este excepţională, vădeşte un anume tip de atenţie faţă de obiecte, faţă de situaţii, un fel de curiozitate tandră care sfârşeşe în reverie pură. Văd în atenţia lui George Banu o atracţie pentru implicit, pentru enigmatic. Privirea lui este captată de ceea ce vede, dar mintea lui, pornind de aici, iscodeşte potenţialul imaginativ, rezerva de invizibil a vizualului. Figură emblematică pentru această depăşire a vizualului este Omul văzut din spate. O carte extraordinară, un album, pe care eu îl văd vârful creaţiei îndepărtării. Postura omului văzut din spate care mărturiseşte tipul lui George Banu de a explora şi de a depăşi explicitul, de a depăşi frontalitatea şi de a miza pe sugestie, pe căutare, pe explorare. Îi doresc ani inspiraţi în continuare”.

 

Acad. George Banu: „Am fost tot timpul între iubire şi neiubire de teatru”  

„Evident că un asemenea moment este unul excepţional în viaţă, dar aş preciza un lucru pe care l-am semnalat şi pe care l-am auzit aici, faptul că un om zis de teatru, ca mine, nefiind un actor, nefiind un regizor, este astăzi onorat. Îl interpretez ca pe un simbol de recunoaştere şi a teatrului, de obicei refuzat în asemenea instituţii de prestanţă. Teatrul, nefiind nici artă, nici viaţă, nu e bine primit în locurile înalte ale civilizaţiei. El a rămas pe margine, a fost tangenţial. Şi atunci când mi s-a acordat Marele Premiu al Academiei Franceze, acest sens i l-am acordat şi acest sens i l-au acordat şi membrii Comisiei Academiei, invitând un om de teatru să primească această distincţie. Azi mă simt exact în aceeaşi situaţie şi sigur că poate părea foarte orgolios, dar dincolo de mine, cred că este şi o recunoaştere a intrării teatrului în spaţiul de reflecţie, care este spaţiul Academiei.

Evident, ce spunea Răzvan Theodorescu e just. Mulţumirile sunt implicite, dar sunt şi necesare. Mulţumesc prietenilor care sunt aici, prietenilor mai vechi, mulţumesc domnilor academicieni care m-au onorat cu aceste analize care sunt ca nişte fotografii, îmi revelează mie însumi o parte secretă, şi mulţumesc lui Ovidiu şi Magda Buluc care mi-au fost alături atât de des şi au susţinut o foarte mare parte din proiectele mele şi nu pot să nu insist asupra colaborării mele cu Editura Nemira care a publicat aceste trei volume care sunt un fel de antologie a textelor publicate în România, primul fiind Memoriile Teatrului, legat de o aventură specială. Traducerea era o catastrofă, astfel încât într-o zi i-am spus lui Heiner Muller: „Încerc să mă citesc pe mine şi să mă înţeleg”. Dar acest lucru este o amintire plăcută. Întotdeauna amintirile sunt plăcute când nu sunt perfecte, când sunt puţin pitoreşti. Traducerea propusă atunci era complet confuză. Müller mi-a dat atunci un sfat pe care nu l-am urmat, dar cartea a existat şi apoi, sunt celelalte cărţi care au fost traduse de Cristina Corciovescu, Ileana Litera, Anca Măniuţiu, Vlad Russo…

Mulţumesc invitaţilor de onoare care sunt aici, lui George Ivaşcu, Lilianei Ţuroiu cu care colaborez de câtva timp, pe un fond de afecţiune şi de încredere totală, domnului Sergiu Nistor pe care îl cunosc de la Sibiu şi care s-a putut smulge ocupaţiilor lui, pentru că aceste prezenţe sunt legate de viaţă, dar şi de colaborări. Şi evident, mulţumesc doamnei Ambasadoare a Franţei, E.S. Michèlle Ramis, care ne onorează cu prezenţa sa.

Îi mulţumesc lui Monique, soţia mea, care m-a acceptat ca „exilat” în prima parte a vieţii, dar m-a suportat şi mai greu în a doua parte, având statulul de franco-român, cu reproşul permanent că nu ştie bine româneşte. Aş spune că această zi are un statut cu totul şi cu totul particular, ar putea căpăta aerul solemn al unei recunoaşteri statuare, care e un foarte mare pericol. Am un prieten care – e o glumă foarte bună, dar foarte justă – s-a dus la doctor pentru că îl dureau gâtul, umerii  şi, după o consultaţie îndelungă, doctorul i-a spus: „Eu nu găsesc nimic. Cred că suferiţi de complexul de statuie”. Dar, există şi celălalt complex, cel al demistificării, al trivialului, al ironiei excesive pentru care nimic nu este important. Eu încerc să vorbesc aici păstrând o anumită încredere în cuvinte, în situaţia în care ne aflăm, pentru a desemna poziţia mea constantă de-a lungul timpului faţă de teatru. Într-adevăr, această Trilogie a neîmplinirii care m-a dus de la actor la frustrarea de a nu deveni scriitor şi la aceea de a refuza statura de profesor-mandarin, s-a aflat într-o relaţie cu teatrul, relaţie, recunosc, bazată pe dialectica contrariilor, pe tensiunea între doi termeni opuşi: între iubire şi neiubire de teatru. O frază celebră, pe care am folosit-o ca motto pentru un volum care a apărut în Franţa şi apoi în România, Iubire şi neiubire de teatru. Jean Villard, un mare regizor, care aparţinea aceleiaşi generaţii cu Jean-Louis Barrault spunea: „Problema lui Jean-Louis Barrault este că iubeşte prea mult teatrul”. E un lucru foarte important. Teatrul are nevoie şi de o privire critică, de o relaţie contradictorie cu el şi, de aceea, într-un fel, m-am regăsit tot timpul în inima acestei sfâşieri dintre iubire şi neiubire, dintre plăcerea de a fi în teatru şi regretul de a pierde timpul la teatru.

Ştiţi gluma aceea extraordinară: ” –Ce e teatrul?

• Un loc în care te uiţi la ceas şi vezi că e ora 9 şi mai trec vreo două ore şi te uiţi din nou la ceas şi vezi că e 9 şi 10”.

Dar, există şi variana inversă: te uiţi la ceas, vezi că e ora 9, trec 10 minute, te uiţi la ceas şi vezi că e 12. Deci, varianta în care teatrul a însemnat o experienţă. Teatrul e, mult mai mult decât alte arte, o experienţă. O experienţă a timpului. Astăzi, spectacolele sunt foarte lungi şi vorbind despre ele îmi dau seama că suntem toţi un teatru, prinşi în cursa timpului. Îmbătrânim în acelaşi timp. Şi spectatorii, şi actorii. Cele 15 ore pe care le are un spectacol acum la Paris sunt 15 ore ale actorilor, dar şi ale spectatorului. Există această comunitate de destine, comunitate existenţială între scenă şi sală şi de aceea, şi în acest sens, aş interpreta faimosul titlu al lui Artaud, enigmatic, Le théâtre est son double. Dublul teatrului  este spectatorul, este cel care percepe teatrul nu numai ca obiect artistic, ci şi ca experienţă. Ca o consolare.

Ceea ce nu putem trăi în viaţă putem trăi în teatru. Ceea ce detestăm în viaţă putem detesta şi în teatru. Teatrul este într-adevăr un dublu al vieţii, nu o copie. Aş spune că marea întrebare pe care ne-o punem noi, cei care ne dăruim acestei practici ca spectatori, ca actori, ca scenografi, este unde ne situăm. Eu personal şi prietenii de care sunt apropiat ne situăm în intervalul dintre artă şi viaţă. În această mişcare dintre artă şi viaţă.  Nu doar în artă. Sunt regizori francezi, de la Antoine Vitez până la regizori actuali de mare succes, care definesc teatrul ca o artă a artificiului, a convenţiei, a construcţiei mintale. Şi sunt regizori ruşi, nemţi  care, dimpotrivă, îl definesc ca o artă a imediatului, a experienţei personale. Eu am apărat în acelaşi timp teatrul de artă, crezând însă că în teatru e nevoie de co-existenţă. Şi acest interval este foarte cultivat de regizori importanţi pentru mine, îndeosebi Peter Brook, Radu Penciulescu, Andrei Şerban. Ideea este să nu alegi între artă şi viaţă, ci să le asociezi. Noi trecem de la una la cealaltă.

Aş mai spune că mi-am petrecut viaţa în teatru şi pentru că l-am considerat o viaţă secundă. Am făcut împreună cu Mircea Moraru – şi mulţumesc încă odată – o carte căreia i-am dat ca titlu Teatru în teatru sau Viaţa secundă. Teatrul este o viaţă care ne consolează de anumite eşecuri, care ne permite să trăim ceea ce nu putem trăi în viaţă. Să fim eroii noştri imaginari. Dar, această nevoie de teatru m-a trimis la un exemplu dintr-un celebru poem oriental, unde Majun o caută pe Leila. Într-unul dintre momentele-cheie ale poemului al lui Majun, care m-a marcat şi pe care mi l-am asumat, cineva îl întreabă pe Majun: „Crezi că Leila este aici?” El răspunde: „Nu, dar o caut peste tot”. Acest lucru este spiritul care m-a animat de a nu căuta teatrul şi de a nu mă regăsi într-un singur artist, într-o singură şcoală de teatru, ci de a-l căuta peste tot, în diversele lui expresii, în generaţiile opuse – artişti mai în vârstă, artişti mai tineri, artişti orientali… Am trăit ca o frustrare neputinţa de a asimila, de a mă identifica cu un singur model.

Teatrul l-am căutat peste tot, dar pregătindu-mă pentru această mărturie mi-am dat seama că teatrul îl putem iubi, dar ceea ce putem detesta foarte mult e teatrul în viaţă. Poate nu detest nimic mai mult decât pe cei care joacă teatru în viaţă, care, sub faţa unui specialist, se prezintă ca actori sociali la un cocktail sau pe o plajă, unde, în mod flagrant, teatrul este o expresie a narcisismului. Teatrul social este un teatru detestabil, de care m-am îndepărtat constant. Acest teatru social e practicat de persoane mondene, care nu se duc la teatru, care îşi construiesc o imagine a lor, de protagonişti ai vieţii civile, ei neavând accesul la viaţa artistică. Deci, teatrul îl caut peste tot şi pentru a-l iubi, dar şi pentru a-l detesta. În acelaşi timp, am încercat să caut teatrul care mă satisfăcea pentru că avea o valoare existenţială şi exigenţa mea se baza pe căutarea acestei calităţi. De mult, cineva mi-a spus: „Tu scrii, dar scrii numai despre prieteni” Am avut un fel de uimire şi am răspuns: „Da, scriu numai despre prieteni pentru că nu pot fi prieten decât cu oameni al căror teatru îl iubesc. Despre ceilalţi nu pot scrie. Deveneam prieteni, ei prin spectacolele pe care le propuneau, eu prin analizele pe care le făceam. Eram într-un fel asociaţi în aceeaşi exigenţă de calitate şi, totodată, în acelaşi refuz al mediocrităţii. Cred că este esenţial să căutăm peste tot, dar în acelaşi timp să disociem prin ceea ce iubim şi ceea ce nu iubim. Fără această disociere există pericolul indiferenţei, unanimismului, al absenţei de poziţie morală faţă de teatru. Eu mi-am asumat-o şi de aceea aş spune că n-am avut optimismul liric al lui Majun, n-am căutat-o pe Leila peste tot, au fost zone în care nu m-am aventurat, au fost „artişti” pe care i-am refuzat pentru că, într-un fel, am căutat, dar mi-am şi construit un teatru personal. Recent, am regăsit o carte pe care o citisem foarte de demult, Povestea celui care nu a ajuns niciodată, unde o fetiţă, Héléne, răspunde la întrebarea: „De ce ai plecat de acasă?” – „Îmi caut ţara” – „Care ţară?” – „Nu ştiu, dar o caut”.

 

Credit Foto: Mihaela Marin