Războaiele din Orientul Mijlociu – o omisiune fundamentală

”Sunt două teme privitoare la Orientul Mijlociu despre care eu și colegii mei scriem de peste 40 de ani. Amândouă sunt eronate. Prima este lipsa apei. A doua temă, mult mai sinistră, este despre mlaștina sectară în care religia și credința au creat un vechi antagonism între musulmani și creștini, între musulmanii sunniți și cei șiiți, între musulmani, creștini și evrei. De aceea regiunea este mereu în razboi, oamenii sunt otrăviți de ură sectară și sortiți conflictului etern – conflict în care noi, occidentalii civilizați, ne implicăm din când in cand pentru a face ordine”, scrie jurnalistul Robert Fisk pentru The Independent.

”N-au intervenit oare francezii și britanicii în Liban, în 1860, pentru a opri masacrarea creștinilor maroniți de către druzi? N-au intervenit oare britanicii pentru a opri lupta dintre palestinienii musulmani și creștini și imigranții evrei, între 1920 și umilitoarea retragere din 1948? Nu au intervenit oare americanii, britanicii, francezii și Italienii în Liban, pentru a opri războiul civil, în 1982? Nu și-au trimis oare americanii trupele pentru a interveni între comandourile morții șiite și sunnite în 2004, 2005 si 2006?”.

”Lumea, sau cel puțin presa și pseudo-formatorii de opinie, ne face să credem că Orientul Mijlociu este pe punctul de a se rupe ca rezultat al urii inter-religioase și al războiului”, scrie Robert Fisk. În realitate, după cum scrie istoricul Ussama Makdisi, de la Rice University, SUA, ”orice istorie a sectarismului este și o istorie a coexistenței”. ”Războaiele ”religioase” nu sunt iscate de credințe divergente, ci de proprietate și bani. Principiul luptei pentru a deține cel mai mult pământ și cei mai mulți bani, se aplica, mă tem, oricărei dispute ”teologice” – fie că are loc pe câmpurile petroliere, pe fondurile de investiții, pe afacerile imobiliare”, scrie Robert Fisk. Și nimic nu poate ilustra mai bine teza de mai sus decât un conclav unic în istoria modernă care a avut loc în Liban atunci când președintele Elias Hrawi a vrut să introducă căsătoria civilă. I-ar fi privat astfel pe clericii musulmani șiiți, sunniți, și pe cei creștini de venituri considerabile, iar clericii, indiferent de religie, au făcut front comun în lupta pentru bani.

Vestul îi încurajează pe creștini să părăsească Siria

”În articolele noastre punem accent pe suferința catolicilor maroniți din Liban, a copților din Egipt și a altor secte creștine din Irak. Scriem că toate sunt alungate încetul cu încetul din Țara Sfântă. Titlurile folosesc cuvântul ”exod”. Întotdeauna fuga creștinilor în Europa, America, Australia a fost descrisă ca fiind ”de proporții biblice”.

Ca în toate poveștile, este un dram de adevăr în toate astea. Însă la fața locului am văzut cum preoții, vicarii și episcopii creștini, deși știau de persecuțiile îndurate de credincioșii creștini, mi-au cerut să le fac auzită marea dorință: ca Vestul să nu mai încurajeze plecarea creștinilor, ci să-i convingă pe creștini să rămână în casele lor din lumea arabă”.

”Preoții din Qamishleh, un oraș din nordul Siriei, controlat în parte de regimul sirian și de kurzi, cred că ultimul ”exod” a început abia dupa invazia anglo-americană din Irak, din 2003, invazie ai cărei arhitecți, după cum știm, sunt creștini. Unul dintre preoți a spus cu o voce puternică si furioasa: ”Această pierdere a creștinătății este un lucru negativ. Țările care-i încurajeaza să plece de aici nu se gândesc la binele lor. Vor să-i dizolve în societățile lor. Orientul este un mozaic, iar Vestului nu-i place asta. Dacă Vestul ar vrea cu adevărat să ne ajute, atunci ar trebui să ne ajute să rămânem aici și să trăim demn. Dar, la fiecare criză, oamenii vor sa plece”. Au fost discuții despre sprijinul acordat de țările din Golf organizațiilor Stat Islamic si Nusra, ultima versiune a al-Qaeda, din dorința de a-i alunga pe creștini din Orientul Mijlociu.

Printre preoții întâlniți de Robert Fisk este un anume părinte Gabriel, care a fugit din biserica sa siriacă din Deir el-Zor, în iulie 2012. ”Nusra a distrus complet biserica și toate casele. Am crezut că ne vom reîntoarce în 15 zile”. La fel credeau creștinii și musulmanii din Palestina când și-au părăsit casele, în 1948.  ”Vestul nu ne primește pentru că acolo sunt țări seculare. În câteva generații, siriacii din țările europene or să dispară”, spune părintele Gabriel.

Coexistența islam-creștinism

Dar oare nu a fost aceasta soarta dintotdeauna a creștinilor din lumea arabă, să sufere mereu o ”provocare existențială”? Experții spun că nu a fost așa. Multe mănăstiri s-au convertit la islam, iar preoții înșiși au ”scos” ochii sfinților din icoane, pentru a se conforma normei islamice cum că nu pot exista reprezentări antropomorfe în locurile de rugăciune. Universitarul francez Christian Decobert crede că, atunci când arabii au ajuns în Egipt, în Oriemtul Apropiat și Africa de Nord, jumătate din țările de aici erau creștine. ”Jumătate dinre persani erau creștini… sub bizantini, un om al bisericii era cel care colecta taxele”, spune Decobert. Când arabii s-au așezat aici, au decis să înființeze o administrație. Și, sedigur, aveau nevoie de colectori de taxe. ”Primii care s-au convertit la islam au fost călugării. Ei au devenit oameni cheie în sistemul islamic. Nu exista o distincție între viața religioasă și cea economică”, spune Decobert.

”Renașterea” islamică, refuzată de Vest

Musulmanii au avut propria lor Renaștere, precum cea din Europa. Însă, scrie istoricul libanez Kamal Salibi, un protestant, ”ce civilzație tradițională mai poate rezista când europenii – parțial datorită geniului lor, parțial ca rezultat al poziționării geografice, parțial ca rezultat al norocului – au găsit calea de ocoli Africa, de a ajunge în America și au dat peste bogății dincolo de imaginația și avariția lor. Și astfel au redus restul lumii la o sărăcie relativă. Din acel moment, lumea musulmană și alte civilizații nu au mai putut ține piept Vestului. Iar situația aceasta continuă și azi”.

Mohamed Ali, viceregele Egiptului, și liderii otomani din secolul 19 au încercat să emuleze educația occidentală, au învățat muzica și arta vestică. Ultimii sultani îl interpretau pe Mozart la pian, încercau să picteze și citeau cărți occidentale. Acum, toare astea s-au uittat, spune Salibi. Acum, vesticii ar trebui să gândească precum liderii otomani din secolul 19. ”Ei spuneau «Ei bine, avem un stil de viață pe care vrem să-l păstrăm, însă trebuie să ne modernizăm. Vom merge pe calea de mijloc… dacă vom fi ca europenii, poate că europenii vor deveni prietenii noștri». Însă europenii au devenit dușmanii lor. Mohamed Ali a încercat să devină european. Europenii au venit și l-au suprimat. Otomanii au încercat să se europenizeze, însă europenii i-au numit „omul bolnav al Europei” și au început să facă planuri pentru împărțirea teritoriilor lor”.

Roadele ignoranței imperiilor occidentale

Lupta pentru sufletul Islamului între sunniți și șiiți – acum este lupta dintre autocrații sunniți din Golf și Republica Islamică Iran împreună cu aliații săi – a fost neînțeleasă, greșit interpretată de creștini și deseori a produs confuzie pentru creștini. Martiriul din secolul al 7-lea al lui Hussein și Ali este o poveste despre trădare, durere și sânge pe care o întâlnim la Kerbala si Kufa, după cum tot despre trădare și sânge este vorba și în cazul celui sacrificat pe Golgota. Poate că asta îi uneste mai mult pe creștini și șiiți decât pe creștini și sunniti. Sciziunile din religia musulmană i-au fascinat pe înaintașii noștri creștini. George Abbot, arhiepiscop de Canterbury a comparat diferența dintre sunniți și șiiți cu cea dintre catolici si protestanți.

Ignoranța Vestului a pornit de la această paralelă simplistă. În fapt, diferența dintre cele doua ramuri ale islamului nu este una de doctrină, ci una teologica, scrie Fisk. Sunniții insistă pe unitatea comunității, iar șiiții pe integritatea guvernării. Asta se vede și în polemica iraniano-saudită de azi. ”Scindați comunitatea”, acuză saudiții. ”Sunteți un guvern nedrept”, spun iranienii. ”Astfel, când Churchill a creat un stat cu un rege sunnit din Arabia, însă cu o populație predominant șiită, el a tras acea ”linie pe nisip” cu mult timp înanite ca George Bush senior să folosească această expresie, atunci când a trimis trupele americane în Irak pentru prima dată, în 1990”.

”Când Hussain, emirul Meccăi, negocia cu colonelul Henry McMahon viitorul Orientului Mijlociu musulman (corespondența dintre ei, din perioada 1915-1916,relevă cea mai revoltătoare trădare a arabilor de către britanici), Hussain scria că ”musulmanul este una cu creștinul, căci au unul și același tată”. Însă McMahon insista că sirienii și libanezii nu sunt ”arabi puri”. Cu alte cuvinte, în viziunea britanicilor, creștinii din regiune nu puteau fi și arabi”, scrie Fisk. Emirul Hussain promova un naționalism nonsectar, la fel și constituia Siriei din 1919, de sub regele Faisal (fiul lui Hussain), care garanta libertatea religiei pentru ”toate sectele” și promitea ca fiecare comunitate (creștină, musulmană, evreiască) își va putea aplica propriul statut și își va putea administra propriile consilii locale. În același ani, preotul copt egiptean Qommus Sergius făcea apel la unitate națională tocmai în universitatea-moschee Al-Azhar din Cairo, cea mai venerabila instituție religioasă musulmană din Egipt și poate din întreaga lume arabă. La fel avea să facă, peste ani, imamul Mousa Sadr, un filosof șiit iraniano-libanez, care ”aproape că a îmbrățișat teologia creștină și ținea predici în biserici, având crucea în spatele său”. Ce s-a intamplat cu Sadr? A fost ucis în Libia, în 1978, la ordinul colonelului Muamar Gaddafi.

Cum s-a stins  deschiderea către ”celălalt” și coexistența?

”Tregedia a venit, inevitabil, odată cu Declarația Balfour în favoarea unui stat evreu în Palestina – a fost introdus un stat sectar pentru evrei în Orientul Mijlociu, într-un moment in care arabii aderau la un model de viață nonsectar și secular”, scrie Fisk. ”Dacă susținătorii Israelului au ceva de obiectat la afirmația că statul Israel este unul sectar, atunci susținerea premierului Netanyahu pentru legea care face din Israel ”statul națiune al poporului evreu” ar trebui să le închidă gura”, scrie Fisk. ”Pierderea Palestinei multureligioase a fost o lovitură grea, la care s-a adăugat încheierea vieții evreiești în majoritatea lumii arabe”, scrie mai sus amintitul istoric Makdisi. ”Distrugerea ideii că nu poți fi simultan arab și evreu este și acum o traumă pentru lumea arabă”, scrie Makdisi.

”Chiar atunci când disputa între musulman și nemusulman părea că se încheie, cu prețul unor mari suferințe omenești și cu dislocări în Turcia și Balcani, sionismul susținut de britanici i-a scindat în mod obsesiv și agresiv pe evrei de neevrei. Sionismul colonial a creat problema ”arabă” în Palestina și problema ”evreiască” în restul lumii arabe, probleme care până atunci nu existaseră”, scrie Maskdisi.

Imperiile britanic, francez si american au reinjectat sectarismul în Orientul Mijlociu. Francezii au rupt Libanul de Siria și au creat aici minorități, în special alawiții, pentru a-i controla pe sunniții din Siria. Britabicii au vrut să construiască un ”cămin” pentru evrei într-o zonă a Imperiului Otoman în care fusese dintodeauna un ”cămin” pentru evrei, musulmani și creștini, scrie Robert Fisk.

Cascheta militară și turbanul șeicilor au ucis reforma

Apoi, a urmat tragedia dictaturilor arabe. ”Tragedia militarilor naționaliști din Siria, Irak, Egipt ține de faptul că angajamentul lor pentru revoluție s-a manifestat mult mai puteric în construirea unor regimuri militare postcoloniale decât în construirea unor state democratice seculare postcoloniale. Impulsul reformist din lumea arabă postcolinială a fost învins de cascheta ofițerilor și turbanul șeicilor”, scrie Makdisi. Cu alte cuvinte, militarii au distrus politica arabă, în timp ce islamiștii au amenințat cu distrugerea culturii arabe. Bisericile și moscheile au putut rezista în acest mediu, însă partidele politice și sindicatele au fost distruse.

”Soluția este educatie, educație, educație. Poate de aceea Libanul, cu cea mai educată populație din lumea arabă, s-a refăcut dupa 15 ani de război civil, la finalul secolului 20. Lupta pentru educația umanistă se dă pe un teren dominat de generali și autocrați, care folosesc istoria însă nu-i învață niciodată lecțiile. De aceea sunt atât de importanți eroi precum kedivul Hussain, regele Faisal, istoricii Salibi și Makdisi”, scrie Fisk.

Articolul lui Robert Fisk se încheie astfel: ”Îmi amintesc că mă plimbam prin Manhattan, în timpul războiului civil din Irak și al atrocităților de după invazia anglo-americană. La tarabe era ultimul numar din revista Time, o publicație de care mă feresc de regulă. Însă pe prima pagina scria că ediția aceea ne va spune care e ”diferența” dintre sunniți și șiiți. Rugăciuni diferite, moschei diferite. Am cumpărat revista, desigur. Dumnezeu să aibă milă de noi”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 2

1 Comentariu

  1. Da, Marchievici, da. Scopul bombardamentelor SUA-Franta-n Siria, de pilda, nici n-a fost altul decât de-a-i extermina (si) pe crestinii ocrotiti, acolo, de Bashar al Assad. Obama si Hollande fiind vinovati de crime-mpotriva umanitatii, dar neurmariti, inculpati si pedepsiti de nimenea. Palmyra, oras antic, distrus. Alep, unul din cele mai înfloritoare orase ale antichitatii, distrus, si el. Damasc, în stare de disperare. Si altele. Ajutorul dat de crestini (fiindca asta ar fi Bush, Obama, Hollande, Trump si Macron), Al Quaeda în exterminarea crestinilor.

Comentariile sunt închise.

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.