Războiul în imagini care nu se văd

Știrile despre războiul din Ucraina năvălesc peste noi mai rapid decât rafalele unei mitraliere. Imagini, declarații, comentarii, păreri, verdicte ne bubuie în creier într-un bombardament informațional imposibil de stăvilit. Este foarte greu să percepi, să reții, să sistematizezi această avalanșă de informații, să discerni particula de minereu din munții de steril care ni se toarnă în cap și să poți pune degetul pe ceea ce poate fi esențial pentru viitor din această teribilă tragedie. Telecomanda poate că ne deturnează privirea, dar gândurile ne rămân acolo, la ce se mai întâmplă în Ucraina. Instinctul solidarității cu cei năpăstuiți și al îngrijorării pentru o situație care s-ar putea să ne privească direct este mult prea puternic.

Războiul pare un imens tablou al unei suferințe în continuă creștere. Este o tragedie umană multiplicată în zeci de mii de înfățișări ale tot atâtor destine individuale lovite cu cruzime. Cadrele terifiante se succed în viteză amețitoare, ca o diaporamă din care fiecare percepe ce poate și reține ce-i convine.
Oricum am privi lucrurile, oricum ne-am întoarce și ne-am suci, ceva ne rămâne definitiv înfipt în inimă și în conștiință: tragediile oamenilor, suferința, drumul de bejenie, copiii cu privirea înecată în lacrimi și uimire, exodul spre nicăieri, distrugerile caselor, tancurile tropăind pe autoturisme, rachete aterizând în sufragerii și, mai ales, gândul la ceea ce astfel de lucruri au provocat în sufletul celor năpăstuiți.
Omenirea este consternată. După doi ani de pandemie – bântuiți de convulsii, controverse, derută, temeri, boală și moarte – războiul mai lipsea… Peste tot în lume protestele anti-război iau amploare. Nervii oamenilor, oriunde s-ar afla, sunt întinși la maximum, saturația în fața răului a dat peste răscoale, apariția a încă unei agresiuni cu ecouri planetare este insuportabilă.

Cum de s-a ajuns aici?

O formă de solidaritate cu suferința acestor oameni este de a judeca împreună cu ei cum de s-a ajuns aici. De a afla care sunt cauzele de fond ale acestui război. Și de ce în plin secol XXI, la nivelul de gândire și civilizație al Europei contemporane, nu a fost posibilă rezolvarea rațională, civilizată a oricăror diferende existente între taberele beligerante.
Să admitem că pentru triburile care-și dispută puterea în Libia ori în Mali, sau pentru talibanii din grotele afgane primează instinctul primar al războiului. Și n-ar exista altă cale.
Dar în Europa, leagăn al culturii și civilizației umane, n-ar fi fost posibilă o altă abordare?

Alibi pentru lipsa unei politici

Războiul e pus exclusiv pe seama unui om. S-a creat o voluptate a incriminării lui Putin. Macron îl consideră „un paranoic”, Biden îl numește „un paria al scenei internaționale”, iar oamenii de rând îl fac, pe românește, nebun, criminal de război, dement, barbar, om cu mustața mică sub nas, urmașul lui Stalin. Poate că toți au dreptate. Este un concurs de epitete care vrea să arate slugărnicia față de opozanții lui Putin. Dar această adjectivită mai arată și comoditatea de gândire a unora pentru care problemele de viață ale oamenilor se rezolvă punând etichete dintr-un condei.
Nu cred că lipirea de etichete rezolvă războiul. Răcorește spiritele încinse, dar nu oferă soluții. Dimpotrivă, deturnează atenția de la cauzele de fond ale conflictului. Individul considerat acum, la unison, vinovat de război poate să dispară, dar cauzele conflictului vor rămâne. Și pentru înlăturarea cauzelor și evitarea unor conflicte viitoare este nevoie de altfel de oameni, dar și de altfel de politici.
„Pentru Occident, demonizarea lui Vladimir Putin nu este o politică; este un alibi pentru lipsa uneia”, scria Henry Kissinger, într-un comentariu publicat de Washington |Post acum 8 ani, când a început, de fapt, războiul ruso-ucrainian.
Cauzele războiului sunt mult mai adânci decât patologia prezumată a unui individ, fie el președintele Rusiei. Dacă luăm de bună opinia lui Kissinger, demonizarea lui Putin nu poate ține loc de o politică realistă față de situația dintre cele două țări. O astfel de politică ar trebui să aibă în vedere, între altele, și alte lucruri decât starea prezumată de sănătate a lui Putin. Într-o enumerare aproximativă ele se referă la următoarele:
1.Statalitatea Ucrainei
Nu interferez cu profesia istoricilor pentru că am decența să nu mă amestec unde nu mă pricep. Prefer să citez tot opiniile lui Hernry Kissinger pe această temă:„Ucraina este independentă de numai 23 de ani; a fost anterior sub un fel de stăpânire străină încă din secolul al XIV-lea. Partea vestică a fost încorporată în Uniunea Sovietică în 1939, când Stalin și Hitler au împărțit prada. Crimeea, a cărei populație este rusă în proporție de 60%, a devenit parte a Ucrainei abia în 1954, când Nikita Hrușciov, un ucrainean de naștere, i-a acordat-o în cadrul sărbătoririi a 300 de ani a acordului rus cu cazacii”.
Există o hartă a României Mari la anul 1920.Întrebarea care o însoțește este:„Unde era Ucraina atunci?”. Este harta din care Hitler și Stalin au împărțit acea pradă la care se referă Kissinger.
2.Parte din istoria Rusiei
„Occidentul trebuie să înțeleagă că, pentru Rusia, Ucraina nu poate fi niciodată doar o țară străină. Istoria Rusiei a început în ceea ce se numea Rusia Kieveană. De acolo s-a răspândit religia rusă. Ucraina face parte din Rusia de secole, iar istoriile lor s-au împletit înainte de atunci. Unele dintre cele mai importante bătălii pentru libertatea Rusiei, începând cu Bătălia de la Poltava din 1709, s-au purtat pe pământul ucrainean. Flota Mării Negre – mijlocul Rusiei de a proiecta puterea în Marea Mediterană – are la bază închirierea pe termen lung la Sevastopol, în Crimeea. Chiar și dizidenți renumiți precum Aleksandr Soljenițîn și Joseph Brodsky au insistat că Ucraina este o parte integrantă a istoriei Rusiei”.
Am citat nu din vreun discurs al lui Putin, ci din același articol al lui Kissinger.
3.Ucraina nu e în NATO, dar NATO e în Ucraina
Relația dintre NATO, Rusia și Ucraina a atins linia roșie. La data aderării României la NATO, se vehicula cu insistență condiția de principiu a Alianței Nord-Atlantice potrivit căreia candidații la aderare trebuie musai să aibă încheiate tratate politice cu vecinii. Condiția avea și are o anume logică, întrucât o alianță militară nu poate risca să importe în rândurile sale membri care au diverse litigii bilaterale. Așa se explică de ce, morți-copți, a trebuit să semnăm tratatele cu Ungaria (1996) și Ucraina (1997).
Însă, în cazul prezumtivei aderări a Ucrainei la NATO, o astfel de condiție e trecută sub tăcere. Pentru că, de jure, Ucraina nu este în NATO, dar NATO este în Ucraina de facto. Instructorii militari americani activează în Ucraina de aproape 8 ani, dar zilele trecute s-au retras (?) sub amenințarea războiului. Dna Nuland a fost mulți ani un fel de guvernator al țării, dând prețioase indicații despre cine să fie numit în diferite funcții, ambasada americană interferează masiv în justiția și treburile interne ale Ucrainei ș.a.m.d.
Putin a insistat ca NATO să nu se extindă spre est, adică să nu adreseze Ucrainei și Georgiei invitații de aderare. La summit-ul din 2008, găzduit de București, liderii NATO au făcut această promisiune, dar pe parcurs se pare că ea s-a prescris. În mod special pentru Ucraina, NATO a înlocuit condiția existenței unui tratat de vecinătate cu un fel de principiu: fiecare stat este liber să decidă cărei alianțe i se alătură. In felul acesta, Putin a fost lăsat la ofside.
O clarificare din partea Alianței s-ar impune: va lua sau nu în calcul candidaturi ale unor state care n-au încheiate tratate de bună vecinătate? Dacă da – atunci România a fost obligată la o clauză oarecum abuzivă. Dacă nu – atunci să-i răspundă în acest fel și Rusiei – că Ucraina nu va intra în NATO până nu va avea tratat cu Federația Rusă – și va fi pace.
Înțelegem, însă, că NATO e prea puternică pentru vocile noastre și dezinteresată de argumentele logice. Adică face ce vrea.
4.Birocrația UE n-a ajutat Ucraina la nevoie

La 20 de ani de la declararea independenței, în 1991, Ucraina era în pragul falimentului. Din ce motive – e altă discuție. Pentru a obține un ajutor necesar ca aerul, avea două variante: să semneze Acordul de Asociere și Acordul de Liber Schimb cu Uniunea Europeană sau să adere la Uniunea Vamală Rusia – Belarus-Kazahstan, conform unei propuneri venite de la Moscova.
Summit-ul UE din noiembrie 2012 a apreciat că în Ucraina există „deficite de democraţie tot mai pronunțate” și că asocierea nu e posibilă. Cea care a dat verdictul a fost cancelarul Angela Merkel: „Deocamdată, condiţiile în vederea semnării acordului nu sunt îndeplinite”.
De partea cealaltă, presa semnala că Rusia este gata să acorde Ucrainei un ajutor de 5 miliarde de dolari și reducerea prețului la gaze până la 200 de dolari americani, în schimbul aderării la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan.

Refuzul Bruxelles-ului de a începe procedurile pentru asocierea Ucrainei l-a obligat pe președintele de atunci al Ucrainei, Viktor Ianukovici, să anunțe suspendarea procesului de pregătire a asocierii cu UE.
În acest moment s-a produs flama. O țară cu importante zăcăminte naturale și cu o poziție geostrategică esențială pentru anumite interese risca să scape printre degete occidentalilor. Și, ca la un semn, brusc și dintr-o dată, s-a deschis vocația democratică a tinerilor frumoși și liberi din Kiev: în noaptea de 21 noiembrie 2013, au început să se adune protesteze în Piața Independenței-Maidan, protestând împotriva suspendării asocierii la UE deși habar n-aveau ce ar fi presupus acel proiect de acord.
Fenomenul Maidan, care a durat până la lovitura de stat din 21 februarie 2014, perpetuându-și metodele până în ziua de astăzi, reprezintă actul de naștere al dezastrului ucrainian.
5.Exceptată de la regulile UE cu privire la minorități
Rusia a atacat Ucraina în 23 februarie 2022. Coincidență sau nu, cu fix 8 ani în urmă, în 23 februarie 2014, puterea din Ucraina este preluată de stradă, de protestatarii din Piața Maidan. Președintele ales Ianukovici este pus pe fugă, iar puterea totală este preluată de un cetățean, Oleksandr Turcinov, care deține simultan funcțiile de președinte interimar, președinte al Radei (parlamentul) și, pentru câteva zile, premier interimar.

Prima lege a noii puteri a fost aceea de a abroga legea privind bazele politicii de stat în domeniul lingvistic, lege care a conferea limbii ruse statut de limbă regională în 13 (din 27) regiuni administrative ale Ucrainei și care prevedea drepturi specifice pentru membrii comunităților etnice în care reprezentau mai mult de 10% din populație. Deși măsura era îndreptată contra cetățenilor de naționalitate rusă, aceasta a afectat și zonele în care erau majoritari cetățenii de origine română și maghiară.
De atunci, de la Maidan, drepturile minorităților care viețuiesc în Ucraina sunt zero.Școli zero, manuale zero, drept de a folosi limba maternă în public sau în instituții zero.
De atunci, UE a intrat în tot felul de discuții și negocieri cu Ucraina, dar niciodată birocrația bruxeleză n-a fost interesată să verifice dacă Ucraina respectă deciziile politice ale comunității europene cu privire la minorități.

Mai e valabilă faimoasa R 1201?

România a fost frecată ridichea ani în șir pe tema celebrului articol 11 din Recomandarea 1201 emisă de Consiliul Europei în anul 1993. Acest articol precizează că: ,,În regiunile în care sunt majoritare persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, acestea au dreptul de a dispune de autorităţi locale sau autonome proprii sau de a avea un statut special, corespunzător cu situaţia istorică şi teritorială specifică, conform cu legislaţia internă a statului”.
Chiar și după 15 ani de la aderare, României tot i se arată pisica „criteriilor politice de la Copenhaga”, la care a aderat încă din 29 iunie 1990, a doua zi după instalarea guvernului FSN condus de Petre Roman. Documentele Reuniunii de la Copenhaga asupra Dimensiunii Umane (îndeosebi la pct. 34 și pct.35) cuprindeau menţiuni explicite cu privire la drepturile persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale.
Alte condiții cu care aceiași bruxelezi scupuloși ne scoteau ochii la fiecare solicitare a noastră au fost trecute în Recomandarea 1134 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 1 octombrie 1990 (capitolul principiilor de bază, pct.10).

Primul lucru al luft-inspectorilor europeni care ajungeau la Kiev era să deschidă cartea UE cu regulile pentru minorități și să verifice dacă ele sunt respectate.
De ce oare Ucraina, care tot târcolea cancelariile europene, a fost scutită total de astfel de obligații?
După Maidan, Ucraina a fost mângâiată pe cap de dna Nuland, a fost gazdă bună pentru Biden jr, a beneficiat de tot felul de ajutoare de la Bruxelles, a fost primită în saloane de onoare ale marilor puteri, a fost răsfățată în fel și chip. Dar bănuim că nu pentru trecutul ei nazist (a se vedea Enciclopedia Britanică), ci doar pentru că putea fi un ghimpe în coasta Rusiei.
În România există o industrie propagandistică agresivă dar foarte profitabilă, care acreditează ideea că țara noastră a fost un leagăn al antisemitismului, dar n-am auzit – chiar în aceaste zile de război – nici un cuvânt despre ucrainianul Stepan Bandera și urmașii săi ideologici, grupați în formațiuni precum Sectorul de Dreapta, Patrioții Ucrainei și Batalioanele de Apărare Teritorială, care au avut un rol esențial în lovitura de stat din februarie 2014. Sau despre așa-numitul Batalion Azov, născut în mai 2014 la Mariupol de Andriy Biletsky, un soldat cunoscut sub porecla de „Führerul Alb”, susținător al purității rasiale a națiunii ucrainene.

De ce oare vestita comunitate euro-atlantică n-a solicitat niciodată Ucrainei, cu acte și fapte, garanții legale și constituționale pentru cetățenii de alte naționalități care sunt majoritari în diferite regiuni – cazul rușilor în Crimeea, al românilor în zona Cernăuți și Bucovina de Nord și al maghiarilor în Transcarpatia?
Întrebarea este legitimă pentru că, dacă astfel de garanții erau asigurate, războiul de acum n-ar fi avut loc.
Rădăcina acestui război se află în eterna și sensibila problemă a minorităților, pe care Ucraina a stropșit-o sub cizma vechilor instincte naziste.

Kosovo, un caz în oglindă

În 1997 o rebeliune armată izbucnește în Kosovo împotriva administrației sârbe a acestei provincii. Armata separatistă de Eliberare din Kosovo (UCK) – considerată inițial organizație teroristă – a început să lanseze atacuri împotriva forțelor sârbe și iugoslave, dar și asupra oficialilor sârbi și albanezi, văzuți de UCK drept „colaboratori”.
O adunare populară din Kosovo a aprobat declarația de independență a provinciei pe 17 februarie 1998. În zilele următoare, independența Kosovo a fost recunoscută de Statele Unite, Turcia, și Albania. În prezent, 97 de state dintre cele 193 de state membre ale ONU au recunoscut independența regiunii Kosovo.
Președintele Serbiei, Slobodan Milošević, a susținut că în Kosovo a recunoscut dreptul albanezilor la „auto-determinare”, dar nu și la independență. De asemenea, susținea faptul că organizația UCK este de factură neo-nazistă care voia purificarea etnică în Kosovo, prin distrugerea sârbilor.
În urma unui mandat de arestare, emis de autoritățile iugoslave pentru cazuri de corupție și abuz de putere, Milošević a fost forțat să se predea forțelor de securitate pe data de 31 martie 2001, iar pe 28 iunie a fost extrădat de Guvernul oficial iugoslav în custodia Națiunilor Unite și transportat la Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie. Constituția iugoslavă interzice în mod explicit extrădarea unui cetățean iugoslav, iar președintele Kostunica l-a acuzat pe primul ministru Zoran Dindic că ar fi ordonat această extrădare.
În martie 2006, Miloșevici murea după gratii, în urma unui atac de cord. Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie îl judeca deja de cinci ani. I-a refuzat solicitarea de a fi tratat într-o clinică de cardiologie din Rusia. Și l-a mai judecat vreo zece ani după moarte. În 2016, Tribunalul de la Haga constituit special pentru a-i judeca pe autorii crimelor din fosta Iugoslavia, l-a achitat. Judecătorii au stabilit în unanimitate că Miloșevici nu a făcut parte dintr-o acțiune criminală comună care a provocat victime în rândul musulmanilor bosniaci și croați.
„Au trecut ani de la achitare. Și mult mai mulți de când Iugoslavia a fost făcută bucăți. Sau de când unii bombardau Belgradul, acuzând Serbia lui Miloșevici de atrocități unilaterale. Slovenia, Croația și Muntenegru, desprinse din fostul stat iugoslav, sunt în NATO, primele două și în UE. Macedonia devine membră, după ce a găsit calea de a mulțumi Grecia în privința denumirii. Serbia o duce tot mai greu, dar e și ea pe o agendă de aderare.
Există, totuși, un cor de voci care se întreabă: dacă nici Miloșevici, nici alți acuzați nu au fost vinovați pentru atrocitățile din anii ʼ90, atunci cine a fost? Dacă nu Serbia a distrus Iugoslavia, o țară cu PIB cam cât al Italiei în 1990 și lider în Organizația Națiunilor Nealiniate, cine o fi făcut-o? Și de ce?”, scrie pe un site românesc.
Recitiți textul de mai sus punând Donbas în loc de Kosovo și Ucraina în loc de Serbia.
Știm că analiștii se sforțează să găsească deosebiri între situația din Kosovo și cea din Donbas. Dar nu pot nega asemănările esențiale care sunt evidente: dreptul la autodeterminare al unui grup etnic este comun și în cazul populației albaneze din Kosovo și în cazul populației rusofone din Donețk și Luhansk.
Dar de ce două situații identice sunt tratate cu unități de măsură diferite?

Războiul a început acum opt ani

„Războiul în Ucraina a început acum opt ani. Nu a început ieri și nu a fost nicio zi de pace”, explica într-un interviu recent, pentru Gândul.ro, Serhii Hakman, geopolitician ucrainean, doctor în științe istorice, director adjunct al Centrului regional Cernăuţi de perfecţionare a calificării din Ucraina. „Noi avem deja 8 ani de experienţă de război. Poate mai puţin se cunoaşte în Europa, dar în această perioadă noi nu am avut timp de pace. Am avut poate o schimbare a intensităţii focului. În unele zile era mai puternic, în unele zile mai puţin puternic. Aproape în fiecare zi aveam căzuţi în război, în perioada în care despre aceste lucruri nu se spunea nimic în afara Ucrainei. Un pic se simte această nelinişte din punct de vedere al persoanelor străine. Cu câteva zile în urmă, au început să plece de la noi studenţii indieni de la Facultatea de Medicină. În schimb, populaţia ucraineană rămâne calmă”,a adăugat Serhii Hakman.
Jurnalistul Vitalie Zîgrea de la Centrul Media BucPress a explicat pentru „Adevărul” că cetăţenii ucraineni din zona Cernăuţi s-au obişnuit să audă informaţii despe conflictele din Doneţk şi Luganţk. „Trebuie să recunoaştem că cetăţenii Ucrainei trăiesc cu această frică de opt ani încoace, din 2014. Toate buletinele de ştiri, la radio şi televiziune, încep cu situaţia din estul Ucrainei, de câte ori au împuşcat rebelii proruşi, câţi oameni au fost răniţi sau omorâţi. Sunt ştiri care au devenit obositoare pentru noi”, a spus jurnalistul.
Conflictul din Ucraina a început în ziua în care puterea euromaidaneză instalată prin lovitură de stat a abrogat drepturile minorităților. Era 23 februarie 2014.
Acea lege a stârnit instantaneu revolta minorității ruse din Crimeea, apoi din regiunea Donbas. După modelul Kosovo, în republicile autonome respective, care până atunci aparțineau Ucrainei, au fost organizate referendumuri prin care și-au declarat independența.
Autoritățile guvernamentale de la Kiev au reacționat inlcusiv militar, încercând să înăbușe secesiunea. N-au reușit. De curând, Rusia a recunoscut independența celor două republici din Donbas și le-a sărit în ajutor, respectiv, în apărarea etniclor ruși din această zonă.
Generalul american în rezervă Ben Hodges, fost comandant al trupelor americane în Europa între 2012-2017, era la comandă în 2014 și aproape de teatrul de operațiuni când a început războiul dintre armata națională ucrainiană și trupele separatiste din Donbas. El consideră că actualul război „este următorul pas după momentul 2014”, răstimp în care, conform afirmațiiilor sale, atacurile armatei naționale asupra zonei Donbas au provocat peste 50.000 de victime.„Politicienii trebuie să explice de ce, care este miza pentru toți…50.000 de oameni au murit deja, în acești ani, în Donbas, din cauza rușilor (din această regiune – n.n.) și nu le pasă”, consideră fostul comandant al armatei americane în Europa.

Idealizarea dezordinii

Manifestările anarhiste organizate din Piața Maidan respectă o rețetă cunoscută. Oamenii habar n-aveau despre ce-nseamnă „acordul de asociere” pentru care protestau, așa cum alții, de prin alte piețe din alte țări, habar n-aveau despre ce conține Ordonanața 13 ori care sunt întrebările de la referendumul despre justiție.
O caracterizare a acelei mișcări care, sub oblăduirea occidentului și cu instrumentele organizațiilor neonaziste băștinașe, a bulversat istoria recentă a Ucrainei a fost făcut în timp real de Deutsche Welle.
Ca să n-avem vorbe, citez din comentariul publicat de agenția germană de știri în data de 24.02.2014, sub titlul „Maidan-ul și tradiția anarhistă a Ucrainei”:
„Revolta de la Kiev n-a avut ca obiectiv central reluarea acordului de asociere la Uniunea Europeană, ci contestarea unei puteri oligarhice şi abuzive. Am asistat mai curând la o revoluţie care a înlăturat întreaga ordine instituită, abolind de facto Constituţia.
Am văzut în ultimele zile ce face democraţia directă, care decide în stradă. Adevărata forţă ”constituantă” s-a aflat pe Maidan, reprezentanţii aleşi trecând de partea insurecţiei pe măsură ce aceasta câştiga tot mai multă autoritate.
Parlamentul a votat, sub presiunea baricadelor, exproprierea fostului preşedinte Viktor Ianukovici, dezvăluind cu maximă claritate că ne aflăm în faţa unei forţe revoluţionare care a destituit întreaga ordine legală. Evoluţiile recente nu mai au nicio legătură directă cu o tranziţie europeană. La Kiev se petrece ceva ce poate doar ucrainenii înţeleg cu adevărat şi care se trage în mod secret din propriul trecut istoric”.
Una dintre concluziile acelui comentariu este de luat aminte: „Vorbind în termeni empatici şi elogioşi despre revoluţia din Ucraina ar fi bine să ne ferim a idealiza dezordinea”. Aviz amatorilor îmbrăcați în pufoaică roșie care încurajează huliganismul politic din stradă mascat în „voința poporului”.

Când cultură nu e, nici pace nu e

Poate părea ciudat, dar războiul din Ucraina a developat și un imens deficit cultural din partea celor care, cu de la sine putere, se simt responsabili pentru evoluția evenimentelor și obținerea păcii. Ei par să nu înțeleagă destule lucruri despre care vorbește același henry Kissinger: „Putin este un strateg serios – pe premisele istoriei Rusiei. Înțelegerea valorilor și psihologia SUA nu sunt punctele lui forte. Înțelegerea istoriei și psihologiei Rusiei nu a fost nici un punct forte al factorilor de decizie din SUA.
Putin ar trebui să realizeze că, oricare ar fi nemulțumirile sale, o politică de impuneri militare ar produce un alt Război Rece. La rândul lor, Statele Unite trebuie să evite să trateze Rusia ca pe un elev încăpățânat care trebuie învățat, cu răbdare, reguli de conduită stabilite de Washington”, afirma Henry Kisinger acum 8 ani, la izbucnirea războiului din Ucraina.
„Politica externă este arta de a stabili priorități. Ucraina occidentală este în mare parte catolică; Ucraina orientală în mare parte ortodoxă rusă. Partea occidentală vorbește ucraineană; partea orientală vorbește mai ales rusă. Orice încercare a unei aripi a Ucrainei de a o domina pe cealaltă – așa cum a fost modelul – ar duce în cele din urmă la război civil sau la destrămare.
O politică înțeleaptă a SUA față de Ucraina ar căuta o modalitate prin care cele două părți ale țării să coopereze între ele. Ar trebui să căutăm reconcilierea, nu dominația unei facțiuni.
Pentru Occident, demonizarea lui Vladimir Putin nu este o politică; este un alibi pentru lipsa uneia.
Liderii din toate părțile ar trebui să revină la examinarea rezultatelor, nu să concureze”, afirma Kisisnger.
În comentariul din Deutsche Welle este citată descrierea pe care un cunoscut romancier ucrainian, Andrei Kurkov, a făcut-o demonstrației din Piața Maidan: „Prin arhitectura sa, Maidan-ul aminteşte de o tabără cazacă, una dintr-acelea care populau malurile Niprului între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea. E vorba de o fortăreaţă de lemn, înconjurată de baricade. În interiorul ei se duce o viaţă normală. Se găteşte şi se îndeplinesc tot felul de sarcini curente. Sunt statornicite posturi de pază care să anunţe ivirea inamicului. E ceva cu totul diferit de Revoluţia portocalie din 2004, regizată de politicieni în stilul unui show american. Aici e vorba mai curând de tradiţia anarhistă a ţării, aceea a lui Mahno, ţinut la mare cinste!”.
În contrast cu acestă imagine de anarhism popular, Deutsche Welle citează opinia lui Bernard-Henri Lévy, care, pe 9 februarie 2014, deci înainte de lovitura de stat, ţinea un discurs înflăcărat în fața mulţimii de pe Maidan-ul din Kiev: „Voi conferiţi substanţă proiectului european. Îi redaţi un conţinut şi un program. Voi conferiţi cuvântului şi ideii de Europa un sens nou, nu neapărat mai pur, cum spunea un poet francez, dar mai precis şi mai bogat. De aceea cred că adevărata Europă este aici…” (Le Monde)
Intelectualul francez nu şi-a refuzat niciun exces: „Astăzi în acest Maidan care reaminteşte Europei vocaţia sa originară şi geniul ei, eu sunt de asemenea ucrainean”. Şi, în fine: ”Voi ne daţi o lecţie despre ce trebuie să fie Europa. Voi ne amintiţi ce minunăţie poate fi Europa, dacă o smulgem din ceea ce filosoful german antinazist Edmund Husserl numea ^cenuşa marii plictiseli^”.

Un urs de-a berbeleacul pe scările Kremlinului

Principala linie de atac a occidentului pentru soluționarea războiului din Ucraina este șubrezirea lui Putin din interior până la alungarea lui de la Kremlin, sub furia „maselor populare” organizate spontan în mitinguri de protest.
Raționamentul celor care-i pun lui Biden diverse hârtii sub nas este unul liniar: sancțiunile fel de fel vor slăbi Rusia, economia va intra în recesiune, numărul nemulțumiților și al nemulțumirilor va crește, sărăcia va ajunge la proporții insuportabile, lumea va ieși în stradă, protestele vor fi de neoprit, astfel încât Putin va fi doborât sub presiunea maselor. Q.e.d. Simplu, nu?
Scenariul pare scos din arhiva CIA pentru că a mai fost aplicat fostului președinte al Georgiei, Eduard Shevardnadze, în 2003 și lui Ianukovici, în 2014.
Shevardnadze câștigase alegerile prezidențiale din 2013 în dauna lui Miheil Saakașvili, un aventurier școlit în SUA și trimis înapoi în țară cu scopul să-l basculeze de la putere pe liderul istoric al țării și fost ministru de Externe al URSS de care americanii se cam plictisiseră. Protestatarii conduși de Saakașvili și organizați cu ajutorul SUA în ceea ce s-a numit Revoluția Trandafirilor, l-au scos cu forța pe Shevardnadze din sala unde urma să depună jurământul și l-au instalat pe trimisul Washingtonului pe scaunul de președinte al țării. Nimic mai simplu.
Sub presiunea maidanului din Tblisi, Șevardnadze demisionează și, după noi alegeri organizate în 2004, Saakașvili reușește să obțină președinția țării.
În august 2008, el a declanșat „războiul de 5zile” dintre Georgia și Rusia, ordonând armatei georgiene ofensiva militară împotriva regiunii separatiste pro-ruse Osetia de Sud, decizie iresponsabilă care a provocat intrarea trupelor rusești în regiune.
Scenariul unui brânci pe scări dat președinților antipatici americanilor s-a repetat și în 2014, cu președintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, luat cu asalt de maidanezii politici conduși de Vitali Kliciko, Oleksandr Turcinov, Arseni Iațeniuk, în organizarea tactică a „Sectorului de Dreapta”, o confederație paramilitară de grupuri radicale de dreapta considerată neo-nazistă, care a oferit un suport logistic protesteleor Euromaidan din Kiev.
Poate că, în uralele detractorilor săi iluștri din aceste zile, ursul Putin va fi dat de-a berbeleacul pe scările Kremlinului de vreun „maidan” apărut din pavajul de prin Piața Roșie. Dar problemele de mai sus ale Ucrainei, ale Ucrainei și Rusiei și ale amândurora cu NATO și UE vor rămâne.