Renata Scotto aniversează 80 de ani

Ilustra soprană italiană îşi sărbătoreşte a 80-a aniversare în 24 februarie. Renunţând la scenă în 2002, a avut totuşi o carieră activă regizând şi dând lecţii de canto.

Născută în Savona, într-o familie simplă, cu părinţi care nu erau muzicieni, a simţit, după propria mărturisire dintr-un interviu acordat lui Thierry Guyenne, dorinţa să cânte. Mama era croitoreasă, lucra acasă şi o îndemna întotdeauna să cânte: “Când cânţi, eşti atât de fericită!”. Idolul ei, la acea vârstă, era Beniamino Gigli, pe care îl asculta la radio.

Avea însă un unchi meloman care, văzându-i pasiunea pentru muzică, a dus-o pentru prima dată la Operă, la “Teatro Chiabrera”, la un spectacol cu “Rigoletto”, în care cânta Tito Gobbi. Avea 12 ani şi spectacolul i-a descoperit o lume incredibilă, cu o muzică sublimă, dar uşor accesibilă. Atunci a decis că va fi cântăreaţă. Peste mulţi ani avea să cânte rolul Gilda, care a fost una dintre cele mai vii emoţii din cariera ei.

În Cio-Cio-San

În 1948, însoţită de mama sa şi de cele cinci surori ale acesteia, a plecat la Milano pentru a fi audiată de un profesor renumit, baritonul Emilio Ghirardini. Pregătise pentru această întâlnire aria “Stride la vampa!” din “Rigoletto”. Profesorul a explicat că are într-adevăr voce, dar este prea mică. S-a oferit s-o asculte peste doi ani. La 16 ani a fost admisă la clasa lui. Vocea ei oscila între soprană şi mezzosoprană. La o audiţie a cântat din nou Azucena, dar şi Aida. Publicul, întrebat dacă o preferă mezzosoprană sau soprană, a răspuns “soprană!”.

Renata Scotto a apărut prima dată pe scenă în “La Traviata” în 1952.

La 18 ani, în 1953, a debutat în Violetta, la Milano, la “Teatro Nuovo”, după ce cucerise, cu un an înainte, Premiul I la Concursul “Asociaţiei Lirice” din Milano, care consta tocmai în debutul într-un rol pe care îl putea alege. Unchiul ei a reuşit să convingă conducerea Teatrului “Chiabrera” să organizeze pentru ea câteva spectacole gratuite cu “La Traviata”, pentru a se putea pregăti pentru debutul oficial. Primii paşi pe scenă i-a făcut în 1952, de Crăciun, la Savona, unde a avut un succes remarcabil.

Renata Scotto şi Placido Domingo pe coperta unui disc

Tot în 1953, a cântat rolul titular din “Madama Butterfly”, la Teatrul “Chiabrera”. “Să abordezi Cio-Cio-San la numai 19 ani era o nebunie!”, îşi aminteşte celebra soprană.

Aflând că au loc audiţii la “Scala” pentru rolurile secundare din “La Wally”, s-a prezentat cu aria tânărului Walter şi a fost admisă. A debutat astfel la “Scala”, alături de Renata Tebaldi, Mario Del Monaco şi Giorgio Tozzi, sub bagheta dirijorului Carlo Maria Giulini. Din acel moment, începuse cu adevărat cariera Renatei Scotto.

Din anul următor a cântat din ce în ce mai mult, în roluri diverse, de la Cio-Cio-San şi Violetta la Nedda sau Liu. Dar efortul necontrolat şi-a spus cuvântul. A început să aibă probleme, să se teamă de acute şi chiar să rateze uneori.

În Musetta

Primul angajament în afara Italiei l-a avut la Opera din Cairo, cu “Amelia al ballo”, “L’amico Fritz”, “Pescuitorii de perle” şi “La Traviata”, în 1954. Trei ani mai tîrziu, cânta, în premieră, Donna Elvira din “Don Giovanni” la “Stoll Theatre” din Londra. În 1958 a debutat la “Staatsoper Wien” în Gilda din “Rigoletto”, iar în 1960 se producea debutul la “Opera Lirică” din Chicago, cu Mimi din “La Bohème”.

În 1964, a plecat în turneu cu “Teatro alla Scala” la Moscova, cu “Lucia di Lammermoor”, iar în anul următor a triumfat la “Metropolitan Opera” în “Madama Butterfly”.

Renata Scotto în Desdemona

În 1968, a cântat rolul titular din “Maria di Rohan”, la Lisabona, cel al Adelaidei din “La Straniera”, la Palermo, Isabelle din “Robert le Diable” la “Mai Musical Fiorentino”.

La Opera din Roma a avut premiera cu Giselda din “I lombardi” în 1969, iar în 1970, a întrupat-o pe Elena din “Vecerniile siciliene”. Au urmat Amelia din “Un ballo in maschera”, în 1973, la Torino, “Norma” şi debutul la Opera din Paris cu Leonora din “Trubadurul” în 1974, “Anna Bolena” la Dallas şi “Luisa Miller” la Parma, în 1975. La New York, la MET, a cântat prima dată în 1979, rolurile Elisabetta din “Don Carlo”, la Dallas, în “Manon Lescaut”, iar la San Francisco, în acelaşi an, a apărut în premieră în “Gioconda”. În 1981 a urcat pe scenă în premiera cu “Lady Macbeth”, la “Covent Garden”.

Rolul în care a fost mult aplaudată în Traviata

De relevat prima punere în scenă la MET a operei “Madama Butterfly”, în 1986, dar şi premiera cu “Fedora” de la Bercelona din 1988. În 2002 a creat ultimul ei rol, Clitemnestra din “Elektra”, la Baltimore.

“Şansa mea a fost să-l am ca partener, într-o serie de spectacole cu «La Traviata», pe Alfredo Kraus, care m-a sfătuit să merg s-o consult pe profesoara lui, soprana spaniolă Mercedes Llopart. După ce m-a ascultat, a fost categorică: trebuia să reînvăţ să cânt. Am reluat totul de la zero, făcând mai întâi vocalize şi, treptat, am regăsit siguranţa acutelor şi chiar agilitatea pe care o pierdusem”, mărturiseşte Renata Scotto.

În Gioconda la Metropolitan

Abia atunci a învăţat să-şi considere vocea un instrument şi să se bazeze pe tehnică în orice ocazie. A învăţat să-şi folosească respiraţia, să susţină fiecare notă, să stăpânească schimbările de registru… Mercedes Llopart i-a cerut să se dedice cel puţin zece ani bel canto-ului romantic. A cântat Adina, Norina, Amina, Elvira din “I puritani” şi Lucia.

În 1957, Renata Scotto a fost angajată de “Scala” ca dublură a Mariei Callas într-un turneu cu “La sonnambula”, la Edinburgh. A plecat convinsă că nu va urca pe scenă, dar mulţumită că poate urmări de aproape o mare artistă. Într-o seară însă a fost anunţată că s-a mai adăugat o reprezentaţie peste cele stabilite iniţial, iar Maria Callas refuză să cânte, pentru că nu figura în contract. A urcat pe scenă şi a avut un succes colosal. A fost chemată la final de 12 ori.

Vasile Moldoveanu şi Renata Scotto

În ziua următoare s-a întors la Milano pentru prima ei înregistare discogafică cu “Medeea” de Cherubini. Medeea era interpretată de Maria Callas. “În timpl înregistrărilor, am fost foarte surprinsă că nu mi-a spus niciun cuvânt despre «La sonnambula»… În schimb, când Maestro Serafin a întrebat-o dacă nu poate scoate ceva din partitura ei, a refuzat şi a sugerat să se taie aria lui Glauce. Or, fără această bucată strălucitoare, bogată în vocalize, rolul meu era redus la minimum! Din fericire, Maestro n-a acceptat şi am putut înregistra. Am fost cu atât mai uluită, cu cât aveam – şi am încă – o profundă admiraţie pentru Callas”, povesteşe Renata Scotto, care o ascultase încă din timpul studiilor în Norma şi Gioconda. Îi admirase, dincolo de siguranţa scenică, arta de a fraza, modul unic de a pune în valoare cuvintele. După părerea Renatei Scotto, Maria Callas a fost prima care a cântat verismul în tehnica bel canto-ului.

Alături de Tebaldi

Cariera discografică a Renatei Scotto a fost extrem de bogată. Ea permite celor de astăzi să descopere vocea extraordinară a acestei soprane italiene din secolul al XX-lea. A avut ocazia să înregistreze de mai multe ori acelaşi rol. De exemplu, în anii ’60, a înregistrat “Rigoletto”, întâi la “Ricordi”, apoi la “Deutsche Gramophon”. Chiar dacă cel de al doilea a primit “Marele Premiu al Discului”, soprana l-a preferat pe primul, considerându-l mai teatral şi, în consecinţă, mai apropiat de intenţiile lui Verdi. Între două înregistrări cu “La Traviata” au trecut 18 ani. Prima dată a cântat sub bagheta lui Antonio Votto, în 1962, dar cea care o încântă este a doua apariţie, din 1980, cu Riccardo Muti la pupitru. În sfârşit, pentru Cio-Cio-San, un rol pe care l-a cântat pe scenă de 600 de ori, există o diferenţă între versiunea de la “EMI” şi cea de la “Sony”. Înaintea celei de a doua devenise mamă, iar opera a căpătat “un cu totul alt adevăr, visceral, pentru că devenisem eu însămi mamă! Viaţa, în general, te poate ajuta să încarnezi mai bine personajele; când am abordat Suor Angelica, ambianţa mânăstirii milaneze în care studiasem ca adolescentă mi-a revenit imediat în minte…”.

Renata Scotto în Lady Macbeth

Renata Scotto este şi autoarea unui volum de memorii, intitulat “More than a Diva”, apărut la New York, în 1984, cu o prefaţă de Placido Domingo. În această carte povesteşte cum călugăriţele au vrut să-i confişte singurele partituri pe care le avea, “La Traviata” şi “Manon Lescaut”, pentru că eroinele erau “femei pierdute”, mai ales Manon, care fugise cu un bărbat pe drumul spre mânăstire.

După toate aceste roluri ale bel canto-ului romantic, Renata Scotto s-a întors la un repertoriu mai dificil. “În Italia, explică ea, eşti comparat cu cântăreţii din trecut. Mi s-a spus, la început, că eram noua Toti Dal Monte. De altfel, în 1960, când această mare doamnă a venit să mă vadă la Veneţia, în antractul unui spectacol cu «Rigoletto», mi-a reproşat că n-am cântat Gilda ca o pe tânără, aşa cum o făcuse ea însăşi cu 30 de ani înainte, ci ca pe o femeie, într-un mod mult mai dramatic”.

Renata Scotto

O schimbare a repertoriului a început cu două opere dificile de Verdi, rar puse în scenă. În 1969, a cântat la Roma în “I Lombardi”, apoi, în anul următor, a abordat “Vecerniile siciliene” în spectacolul de deschidere a stagiunii de la “Scala”. Elena din “Vecerniile siciliene” este un rol redutabil pentru că cere rezistenţă, amploare a frazării, controlul absolut al dinamicelor, dar şi virtuozitate: triluri, coloraturi cu multe pianissimi, pe o întindere de aproape trei octave. A cântat apoi aproape toate eroinele verdiene, de la Violetta la Lady Macbeth, trecând prin rolul Gildei, al Ameliei din “Un ballo in maschera”, al Leonorei din “Trubadurul”, al Luisei Miller, al Desdemonei… Şi, numai pe disc, a interpretat-o pe înspăimântătoarea Abigaille din “Nabucco”.

După Verdi a revenit treptat la operele lui Puccini, cântând toate rolurile principale, chiar şi Fidelia din opera rar montată “Edgar”. Lipesc însă din repertoriul ei Turandot, Magda din “La Rondine”. Lui Puccini îi datorează unul dintre triumfurile ei, când a interpretat, într-o seară din 1976, cele trei eroine din “Il trittico”, Giorgetta, Suor Angelica şi Lauretta, la “Metropolitan Opera” din New York. Peformanţă unică după 1918, când a avut premiera această operă.

Renata Scotto, şi azi, la fel de fermecătoare

Începând din 1980, Renata Scotto a abordat roluri neşteptate, fie din repertoriul german, fie din registrul de mezzosoprană.

Artista explică motivul acestei alegeri: “Aş fi putut face carieră cu patru roluri pe care să le cânt peste tot: Violetta, Cio-Cio-San, Adina şi Lucia, dar nu-mi era de ajuns. Pentru a continua să mă dezvolt ca artistă, trebuia să-mi asum riscuri. Această sete de noutate nu m-a părăsit niciodată şi m-a făcut să abordez, la sfârşitul carierei, Mozart, Wagner, Richard Stauss, marile monologuri din «Vocea umană« şi «Erwartung»… Am făcut ultimii paşi pe scenă în «Elektra», în 2002, exact la 50 de ani de la debut. Poate că am cântat prea mult, poate ar fi trebuit să mă retrag mai devreme, dar nu regret nimic. Sunt o bunică fericită, vreau întotdeauna să-i ascult, cu multă bucurie, pe artiştii de astăzi. Opera n-a murit pentru că Renata Scotto nu mai cântă! Alfredo Kraus a fost cel mai bun Werther al vremii lui, dar Jonas Kaufmann, care mi-ar putea fi fiu, nu este deloc rău… Am credinţa că Opera nu va dispărea niciodată!”.