România și Caucazul de Sud, o miză strategică ratată

Azerbaidjan, Armenia și Georgia nu sunt doar trei state aflate departe, între Marea Neagră, Marea Caspică, Rusia, Turcia și Iran. Ele sunt spațiul prin care Europa caută energie alternativă, coridoare de transport care să evite Rusia, legături digitale, acces spre Asia Centrală și o nouă arhitectură de securitate la Marea Neagră.

Pentru România, această regiune ar trebui să fie aproape o prelungire strategică a propriei geografii. Constanța, conductele, rețeaua electrică, Marea Neagră, relația cu Republica Moldova și poziția de stat membru UE și NATO ar putea transforma Bucureștiul într-un actor relevant între Europa și Caspica.

Parteneriate strategice, fără folos

România are acte, declarații și formule diplomatice generoase. Cu Azerbaidjanul, parteneriatul strategic a fost lansat în 2009, iar în 2011 a urmat un plan de acțiune pentru implementarea lui. Baku prezintă relația cu Bucureștiul drept una acoperind domenii politice, economice și umanitare, cu 61 de acorduri bilaterale semnate între cele două state. Cu Georgia, România a semnat în 2022 Declarația comună privind instituirea unui Parteneriat Strategic, iar documentele parlamentare invocă inclusiv legături istorice, culturale, politice și economice între cele două popoare.

Pe hârtie, aceste lucruri arată solid. În practică, însă, ele nu au fost convertite într-o prezență economică, energetică și logistică proporțională. România nu este percepută în Caucazul de Sud ca o putere regională activă, ci mai degrabă ca un stat european prietenos, dar lent, reactiv și lipsit de continuitate. Avem ambasade, vizite oficiale și fotografii la ceremonii, dar nu avem suficienți investitori, proiecte finalizate, companii prezente, burse, institute culturale, linii maritime sau o diplomație economică agresivă. Altfel spus, România a semnat parteneriate strategice, dar nu le-a umplut cu strategie.

Azerbaidjanul, energia pe care o pierdem

Cea mai mare miză pentru România este Azerbaidjanul. Nu pentru că Baku ar fi un partener simplu, ci pentru că este cheia energetică a regiunii caspice. După invazia rusă în Ucraina, gazul azer a devenit mult mai important pentru Europa. Comisia Europeană descrie parteneriatul energetic UE-Azerbaidjan ca fiind legat de aprovizionare sigură și stabilă cu gaze, energie regenerabilă, eficiență energetică, hidrogen și reducerea emisiilor de metan.

România a avut un avantaj timpuriu. A fost printre primele state UE care au construit o relație strategică serioasă cu Azerbaidjanul. În 2022 și 2023, Romgaz și SOCAR au semnat contracte pentru livrări de gaze azere către România, inclusiv un contract care permitea livrări de până la 1 miliard de metri cubi până în martie 2024. Dar aici apare problema. Aceste acorduri nu au transformat România într-un actor central al gazului caspic. În timp ce Bucureștiul vorbește despre diversificare, SOCAR își extinde livrările către piețe mai mari și mai bine organizate. În ianuarie 2026, compania azeră a început să trimită gaze către Germania și Austria, iar contractul cu Germania prevede 1,5 miliarde de metri cubi anual timp de zece ani.

Aceasta este imaginea cursei pe care România o pierde. Am avut poziție geografică, relație politică și nevoie energetică. Dar alții au venit cu piață, bani, contracte lungi și capacitate de negociere. România riscă să rămână doar țară de tranzit sau beneficiar punctual, nu centru de distribuție și influență energetică.

Georgia, podul pontic pe care nu l-am construit

Georgia este esențială pentru România deoarece este statul de pe celălalt mal al Mării Negre care poate lega Europa de Caucaz, Caspică și Asia Centrală. Orice proiect serios care evită Rusia și leagă Estul de Vest trece, într-o formă sau alta, prin Georgia. Pentru România, aceasta ar trebui să însemne linii maritime regulate, porturi conectate, investiții logistice, digitalizare vamală, cooperare universitară și infrastructură energetică.

Există un proiect mare care ar putea schimba situația, și anume cablul submarin de energie verde prin Marea Neagră, între Azerbaidjan, Georgia, România și Ungaria. În 2024, cele patru state au creat compania comună Green Energy Corridor Power Company, cu sediul la București, pentru a construi un interconector submarin de aproximativ 1.100 km, care ar lega viitoare parcuri eoliene azere de Europa prin România. Acordul politic fusese semnat la București în decembrie 2022 de Azerbaidjan, Georgia, România și Ungaria.

Citește și: Spioni, agenți de unică folosință și carne de tun. Noua veche strategie a Rusiei împotriva Occidentului

Dar și aici există o diferență între potențial și realitate. Proiectul este important, chiar istoric, dar încă nu înseamnă prezență românească în Caucaz. Înseamnă o promisiune de infrastructură. Dacă România nu accelerează investițiile în rețea, porturi, capacități de stocare, companii și diplomație economică, cablul poate deveni încă un simbol frumos care se mișcă încet. Georgia nu așteaptă doar declarații de prietenie. Are nevoie de parteneri care investesc, transportă, cumpără, construiesc și rămân.

Armenia, capital istoric nefolosit

În cazul Armeniei, România are un avantaj diferit, și anume legătura istorică și culturală. Comunitatea armeană din România este una dintre cele mai vechi din Europa, iar Institutul Cultural Român menționează dovezi ale prezenței armene pe teritoriul românesc încă din anul 967. Relațiile diplomatice moderne dintre Armenia și România au fost stabilite la 17 decembrie 1991, iar între cele două state există numeroase acorduri de cooperare, inclusiv în educație, cultură, transport, turism, apărare, energie și cooperare europeană.

Acest capital este valoros, mai ales acum, când Armenia caută să-și reducă dependența de Rusia și să se apropie de Uniunea Europeană. În 2026, Erevanul devine tot mai important pentru Bruxelles, inclusiv în contextul securității regionale și al combaterii influenței ruse. România ar fi putut fi una dintre vocile europene apropiate de Armenia, și anume prin educație, expertiză administrativă, reforme, cultură, conectivitate și sprijin politic. Dar prezența românească rămâne modestă. Nu folosim suficient comunitatea armeană din România ca punte. Nu avem o politică vizibilă de burse, institute, proiecte media, cooperare tehnologică sau investiții. Avem istorie, dar nu avem instrumente.

De ce absența României costă

Absența României în Caucazul de Sud nu înseamnă că nu avem ambasadori sau contacte diplomatice. Înseamnă că nu contăm suficient în deciziile economice importante. Nu suntem primul telefon pe care îl dau guvernele din regiune când vor investiții europene. Nu suntem principalul port la care se gândesc când vor acces la UE. Nu suntem piața energetică prioritară pentru Azerbaidjan. Nu suntem partenerul european cel mai vizibil pentru Armenia. Nu suntem motorul conectivității cu Georgia.

Această slăbiciune vine din mai multe cauze. Politica externă românească a fost prea defensivă și prea mult dependentă de formatele UE și NATO. Diplomația economică este slabă. Companiile românești sunt puțin prezente în piețele dificile. Statul nu creează destule mecanisme de garantare, finanțare și sprijin pentru investiții. Portul Constanța este invocat des, dar nu este folosit la capacitatea strategică pe care o cere noua competiție din Marea Neagră. În același timp, România pare să mizeze pe Neptun Deep și pe propriul gaz din Marea Neagră, proiect care ar putea începe producția în 2027 și ar putea dubla producția internă de gaze. Dar gazul românesc nu înlocuiește nevoia unei politici caucaziene. Dimpotrivă, ar trebui să o completeze.

Citește și: Republica Moldova, desant diplomatic în Caucazul de Sud

România are toate argumentele pentru a fi prezentă în Caucazul de Sud, mai exact ieșire la Marea Neagră, porturi, rețele energetice, apartenență la UE și NATO, relații istorice cu Armenia, parteneriat strategic cu Azerbaidjanul, parteneriat strategic cu Georgia și interes direct pentru securitatea rutelor care evită Rusia. Cu toate acestea, în 2026, România rămâne sub potențial. Avem parteneriate strategice care produc mai mult limbaj diplomatic decât influență concretă. Avem proiecte energetice promițătoare, dar nu avem viteză. Avem legături istorice, dar nu le transformăm în prezență culturală și politică. Avem poziție la Marea Neagră, dar riscăm să fim ocoliti de fluxurile mari de energie, mărfuri și capital.

Caucazul de Sud nu va aștepta România. Azerbaidjanul își vinde gazul către cei care semnează contracte ferme. Georgia caută parteneri care construiesc infrastructură reală. Armenia caută sprijin european vizibil. Dacă Bucureștiul continuă să creadă că declarațiile țin loc de strategie, va descoperi că parteneriatele sale sunt doar diplome frumos înrămate, în timp ce alții iau resursele, rutele și influența.