România singură: ce e de făcut?

România este acum într-o poziție unică de vulnerabilitate în urma noii Strategii de Securitate Națională a Statelor Unite și cu războiul intrat pe o traiectorie nefavorabilă. Este aproape de Rusia; departe de Vest; slabă diplomatic; slabă economic; slabă militar; ultra-coruptă; anti-democratică; fără lideri. Iar din cei doi garantori ai securității noastre naționale – UE și SUA, cu NATO la intersecția lor – unul nu mai poate iar altul nu mai vrea.

Europa e pe cale de a pierde jocul în Ucraina și, drept consecință, de a pierde controlul propriului destin prin efectele politice, economice și de securitate care vor urma. Eșecul colosal al abordării europene a întregului război, și costurile materiale enorme, vor fi decontate la urne în următoarele cicluri de alegeri. Geopolitic, Europa este deja tratată de toate cele trei mari puteri militare (SUA, China și Rusia) ca un actor de mâna a doua, ceea ce și este în realitate. Se va socoti norocoasă dacă va evita să devină doar un spațiu de manevră și influență pentru Washington, Moscova și Beijing.

Cât despre SUA, refuzul american de a mai garanta securitatea europeană „la pachet”, adică pentru toată lumea, este acum explicit. Articolul 5 este de facto mort, cel puțin pentru SUA. Iar România, în ciuda „parteneriatului strategic”, nu se află pe lista scurtă a țărilor pe care SUA le privește favorabil, conform variantei extinse a Strategiei, adică: Austria, Ungaria, Italia și Polonia. Asta nu e nicio surpriză, având în vedere recenta reducere a efectivelor militare americane din România, de care românii au aflat din presa de la Kiev. Să nu urmeze și demobilizarea sistemului anti-rachetă de la Deveselu, mai ales că Trump spune că a distrus programul nuclear iranian, care era motivul formal pentru existența acestui „scut”.

Mai grav, pentru întreaga securitate europeană, este că umbrela nucleară americană își pierde credibilitatea: nu își mai poate imagina nimeni că Trump ar risca vreodată New York-ul pentru Tallin sau București, într-o confruntare nucleară cu Rusia. Aceasta a fost premisa descurajării nucleare a NATO din 1949 până acum.

În aceste condiții România intră într-o perioadă critică, de o gravitate nemaiîntâlnită în ultimii 85 de ani. Cea mai apropiată analogie este cu sfârșitul lui mai 1940 când la Dunkirk devenea aproape sigură căderea Franței și retragerea englezilor de pe continent – cu consecințele pe care le știm, în săptămânile și lunile următoare, pentru Regatul Romîniei. Astăzi amenințarea nu este la fel de iminentă iar detaliile diferă, dar dinamica structurală a forțelor care evoluează în jurul nostru este de aceeași factură.

Ce e de făcut?

Problema geopolitică a României are trei surse externe: politica și amenințarea din partea Rusiei; răspunsul și traiectoria Europei; și reorientarea politicii americane. Pentru a rezolva problema, Bucureștiul trebuie să acționeze asupra acestori trei cauze, unde și cât se poate.

Abordarea față de Rusia

Să începem cu excepția. În raport cu Rusia, pe plan strict bilateral, România nu este în poziția de a forța Kremlinul să facă nimic. Din nou, întrebarea este cum eliminăm cauza problemei. Tehnic vorbind opțiunile strategice nu pot fi decât pe o scară sau spectru de revizuire a politicii față de Moscova în sensul reducerii tensiunilor.

La capătul „ușor” al spectrului ar fi o aliniere imediată și drastică a României cu politica Ungariei – inclusiv oprirea ajutorului militar, veto-uri în Consiliul European și așa mai departe. Asta ar însemna o reorientare românească defavorabilă Kievului, adică o opțiune greu de digerat. Dar e o opțiune.

La celălalt capăt al spectrului, cel cu adevărat dificil, se află varianta extremă a „finlandizării” în care România devine neutră de facto și construiește o relație cu Rusia similară celei pe care a avut-o Finlanda cu Rusia Sovietică în timpul războiului rece: o țară în tabăra occidentală, democratică, bine înarmată și prosperă, dar cu politica externă limitată de parametrii impuși de Moscova. Situația geopolitică ar trebui să se agraveze profund, și Rusia să ajungă la Odesa iar cererile Rusiei din 2021 să redevină un subiect de negociere pentru SUA, înainte ca o opțiune de genul acesta să intre în discuție pentru România – dar e util să luăm în considerare și cazul cel mai rău.

Dincolo de problematica morală, tot acest ecart de opțiuni față de Rusia ar fi nerealist politic, prematur și contraproductiv, cel puțin în acest punct. Așadar România trebuie să se concentreze pe celelalte două planuri unde poate acționa.

Abordarea față de Europa

În raport cu Europa, interesul național este ca politica europeană să îmbunătățească, nu să agraveze, situația strategică a României. În acest sens, Bucureștiul poate opera asupra a trei factori care ne afectează: războiul din Ucraina; relația Europei cu SUA; și competitivitatea economică și militară a Europei în general.

Legat de Ucraina, România poate milita pentru o aliniere a Europei în spatele abordării americane a negocierilor de pace, în locul politicii europene generale de rezistență (și ocazional, sabotaj – cum sunt discuțiile față de confiscarea activelor rusești din Belgia) față de ce încearcă să realizeze Washingtonul. Indiferent de meritele ei morale, poziția Europei de sprijin necondiționat (și extrem de costisitor) pentru Kiev și de intransigență maximă dar slab acoperită militar față de Rusia, este nesustenabilă și din ce în ce mai disociată de realitățile de putere.

Rezultatul nu este decât escaladarea tensiunilor și a războiului hibrid, întărirea poziției rusești (în tandem cu China) și agravarea rupturii cu America. România are opțiunea de a pivota într-un actor constructiv care prioritizează pacea și stabilitatea în regiune sub protecție diplomatică și economică americană. Statele din vestul Europei, aflate la mii de kilometri depărtare, își permit o atitudine extra-belicoasă și intransigentă; o Românie practic izolată geopolitic poate decide că a venit momentul unei alte abordări. Nu este o opțiune de susținut, neapărat, dar este una care se află pe masă, la dispoziția conducerii politice a țării.

La fel, relația Europa-SUA este fundamentală pentru viitorul României, indiferent ce relație bilaterală mai poate menține sau construi Bucureștiul cu Washingtonul în viitor. Este în interesul național direct al României ca actualul clivaj transatlantic să se repare, nu să se agraveze. România ar trebui să militeze pentru o detensionare imediată a relațiilor între Europa și SUA, ancorată într-un nou Deal Economic – reducere a protecționismului și a reglementărilor, în special în zona Tech – plus măsuri imediate de întărire a protecției libertății de expresie și de încetare a represiunii politice împotriva criticilor regimurilor euro-integraționiste, și așa mai departe. Astfel de măsuri sunt necesare oricum pentru a atrage investiții și tehnologii străine (în special americane) și a da o șansă creșterii economice în Europa.

În acest fel SUA poate fi convinsă să vadă Europa ca pe un aliat și partener de business valoros și care merită în continuare protecția politică a Washingtonului. Aceasta e cea mai bună garanție care poate rămâne pe viitor împotriva tendinței Rusiei de a-și extinde sfera de influență.

Foarte probabil, România nu va fi singură în aceast demers și atitudine. Poate colabora cu alte state din Europa cu care să creeze un bloc pro-american care să forțeze proiectul European în direcția Americii în pofida Bruxellesului, Parisului sau Berlinului. Iar premisele pentru acest bloc se găsec chiar în noua Strategie americană care declară că unul din obiectivele SUA va fi să „dezvolte națiunile sănătoase din Europa centrală, de est și de sud, prin legături comerciale, vânzări de armament, colaborare politică și schimburi culturale și educaționale.” Dar, evident, nimic nu se întâmplă de la sine; România va trebui să se apuce de politică internațională și de diplomație la modul serios pentru a putea influența mediul strategic din jurul său.

Se vorbește mult de „reînarmarea Europei”, care este celălalt aspect vital atât pentru România cât și pentru SUA care vrea să vadă că europenii sunt serioși în această privință. Dar acest lucru va dura cel puțin un deceniu; problema nu e producția de arme și muniție, ci generarea de mari unități de luptă complete și eficiente. La rândul său asta necesită puternic sprijin popular și recuperarea vechiului spirit marțial european demult eliminat din cultura postbelică prin diktat ideologic. Fără acestea, cel mai bun echipament militar nu valorează mai nimic. Și Saudiții au tehnică de elită, cumpărată pe bani grei, dar cum credem că ar performa, singuri, într-un război de mare intensitate?

Problema, desigur, este că acele valori marțiale esențiale unei armate eficiente sunt incompatibile cu anti-naționalismul furibund al elitelor europene. E greu să creezi luptători duri și letali, dispuși și capabili să lupte în tranșee cu armata rusă ca în Donbas, în numele libertății pentru imigrația musulmană, al „libertății de gen”, al anti-creștinismului și al celorlalte „valori europene”. Dovada în acest sens se află chiar în Ucraina, care a fost salvată în 2022 tocmai de milițiile neo-naziste precum Azov – recunoscute deschis ca atare, chiar în vest. Doar existența unei puternice mișcări ultranaționaliste, cu membri foarte „anti-fragili” și foarte motivați, a permis supraviețuirea statului în momentul suprem de criză. Asta nu este, în sine, un argument pentru încurajarea de astfel de ideologii și mișcări în Europa, dar nici nu e un aspect ce se poate ignora ca un element marginal în realitatea timpurilor și regiunii noastre.

Abordarea față de America

În raport cu SUA, e clar care sunt pârghiile care funcționează cu administrația Trump: business și democrație. Pe plan economic, pe hârtie, România are patru lucruri majore de oferit: resurse naturale încă ne-exploatate sau exploatate de companii europene; companii de stat care pot fi privatizate; proiecte de infrastructură; achiziții militare. Din aceste patru elemente se poate creiona, în principiu, o ofertă care să fie negociată cu americanii într-un “deal” economic comprehensiv care să reseteze perspectiva Casei Albe asupra României. Problemele practice, evidente, sunt lipsa capacității de negociere (România nu poate face nici diplomație standard la nivel serios, darămite negocieri economice complexe); implementarea.

Iarăși, ca și cu Rusia, nu înseamnă că asta e o opțiune bună sau recomandabilă; și oricum dimensiunea lucrurilor ce pot fi oferite ar fi una limitată. Dar e o opțiune al cărei efect ar fi ancorarea politico-strategică a SUA în România pe baze economice în loc de logica militară care a fost pe primul plan până acum, și care nu mai funcționează la Washington în aceeași măsură.

La capitolul democrație România are o problemă fundamentală. Așa-zișii apărători ai „democrației liberale” și ai „valorilor europene”, și lumea bună euro-integraționistă pot continua să creadă ce vor, în bula lor, despre anularea alegerilor: că a fost un act patriotic, că nu se putea altfel etc., că Georgescu era agent rus etc. Nu contează. Ce contează în raport cu America este cum se traduce această situație la Washington. Acolo nimeni, dar nimeni, din echipa lui Trump nu admite povestea înșirată de regimul de la București despre „interferența rusească”, mai ales în lipsa oricăror dovezi.

America tocmai a denunțat Europa pentru asaltul asupra drepturilor democratice și al libertății de exprimare; dar ce a făcut România în decembrie 2024 e o abominație cu mult mai mare decât toate abuzurile împotriva contestatarilor ideologiei anti-naționale europeniste și a forțelor patriotice democratice care se observă în Occidentul european progresiv-autoritar. Să nu ne amăgim.

Dincolo de asta, regimul de la conducerea României se află într-o relație de ostilitate maximă față de forțele naționaliste – în special AUR și „georgiști” – pe care încearcă din răsputeri să le eticheteze ca „pro-ruse”, și al căror accent pe suveranitate este interpretat, absurd și abuziv, ca o formă de extremism. Evident, asta e o problemă de prim ordin în relația cu SUA: noua Strategie americană identifică în mod explicit „drepturile suverane ale națiunilor” ca o valoare-cheie pentru America, critică subminarea proceselor democratice în Europa, și susține „rezistența împotriva direcției actuale a Europei”, rezistență care este concentrată aproape exclusiv în bazinul mișcărilor naționaliste. Nu pare că în Europa sau în România se înțelege cât de serioasă e administrația americană pe aceste teme.

Ideea că România va putea construi o relație substanțială la nivel politic cu America lui Donald Trump – așa cum au președintele Poloniei sau prim ministrul Ungariei, de exemplu – fără a demonstra că este cu adevărat dedicată democrației, este complet absurdă. Vestea proastă pentru clasa politică de la putere este că această reabilitare politică în ochii Washington-ului nu se poate face fără revizitarea chestiunii anulării alegerilor din decembrie 2024 și a stabilirii vinovaților pentru această crimă politică fără precedent în istoria mondială a democrației.

Un prim pas în această direcție poate fi ridicarea imediată a tuturor restricțiilor impuse lui Călin Georgescu pe considerente clar politice, și judecarea cu celeritate a tuturor dosarelor împotriva sa – iar dacă se aduc probe concrete, indubitabile, să fie condamnat urgent pentru a închide acest capitol. Ar fi o dovadă substanțială că România vrea să reintre în rândul lumii democratice și că echipa Trump o poate considera din nou frecventabilă politic.

Concluzie

Ne găsim într-un moment de cumpănă istorică, dar nu în felul în care ne-am aștepta. Nu este nicio criză imediată, rușii nu sunt încă la ușă, americanii n-au plecat deja, Europa e la fel ca și acum o lună sau un an. Glonțul încă nu ne-a lovit, dar a fost deja tras. Plăcile tectonice ale ordinii globale se schimbă, parametrii de bază ai balanței de putere au intrat pe o altă traiectorie. Efectele vor deveni vizibile, inevitabil, în lunile și anii următori – dar dacă România așteaptă până atunci pentru a se repoziționa, va fi prea târziu. Rareori colapsul este imediat. Pentru România, acum e momentul pentru decizii majore și pentru o nouă abordare externă, dar și internă.

Problema de bază este că pe plan strict național, România nu are nicio șansă să reziste prin propriile puteri la presiunile geopolitice de la orizont. Nu e destul de bogată ca să-și cumpere liniștea; iar dezvoltarea unei apărări naționale competitive e un proiect pe termen lung (și oricum e pe o traiectorie greșită acum, dar asta e altă poveste). Deci, România depinde aproape complet de protecție externă.

Relația cu SUA e vitală, dar tot vitală este și o Europă care funcționează într-un mod specific, benefic și util intereselor noastre. Aceasta impune două imperative. Primul este că România trebuie să se poziționeze ca un stat indispensabil, valoros pentru SUA și alți aliați. Aceasta este cea mai bună garanție a unui viitor în care România evită sfera de influență rusească. Altfel, dacă jucătorilor principali nu le pasă de tine, ajungi piesă de schimb în trocurile mari, ca și altă dată.

Al doilea imperativ este ca România să înceapă să-și definească și să încerce să implementeze propria viziune despre cum ar trebui să arate Europa și direcția în care să meargă. Singur, impactul României nu poate fi decât limitat; cheia este să găsești și să construiești noi aliați și formate care să-ți servească interesele tale pe termen lung.

Toate acestea necesită, însă, trei lucruri care au devenit rare până la dispariție în peisajul puterii de la București: leadership-ul autentic, spiritul democratic și sentimentul național. Fără ele, putem face oricâte strategii și putem dezbate oricâte viziuni, că în final tot acolo ajungem: adică nicăieri.