România, Ucraina și „internaționala“ anticorupție

Se împlinesc patru ani de la așa-numita revoluție Euromaidan din Ucraina, momentul în care criza ucraineană, altfel continuă începând din 1991, a trecut la faza sa fierbinte cu modificarea frontierelor în Europa și izbucnirea unui conflict la câteva sute de kilometri de granițele României.

Sunt două mari „narațiuni“, așa cum le numește presa anglo-saxonă, cu privire la criza din Ucraina. Una este susținută de SUA și aliații lor, alături de actualul regim de la Kiev – agresiunea rusă în Crimeea și Estul Ucrainei. Cealaltă aparține Moscovei și rebelilor proruși din Donbas – agresiunea occidentală în Ucraina, răsturnarea unui regim ales democratic, agresiune care a dus la anexarea Crimeii.

O țară ruptă între Vest și Est

Criza a fost precipitată de două inițiative occidentale. Prima ține de dorința președintelui George W. Bush de a oferi Planul de Acțiune pentru Aderare la NATO Georgiei și Ucrainei, conduse pe atunci de Viktor Iușcenko, perceput ca un prooccidental. La Summitul NATO de la București, în 2008, Germania și Franța s-au opus clar acestei inițiative, rămasă literă moartă până acum. În 2013, UE oferă un „parteneriat“ regimului „multivectorial“ condus de Viktor Ianukovici. În noiembrie 2013, Ianukovici a ales pachetul de 20 de miliarde oferit de Rusia, aderarea la Uniunea Economică Eurasiatică a lui Putin, care prezerva și regimul, și oligarhia. Atunci a început Maidanul. Cu o zi înainte să fugă din țară, Ianukovici a semnat un acord cu opoziția prooccidentală, acord mediat de miniștrii de Externe ai Germaniei, Franței și Poloniei. Se prevedea formarea unui guvern de uniune națională și organizarea alegerilor prezidențiale anticipate, pentru a pune capăt vărsării de sânge. „Revoluția“ a mers însă mai departe, iar guvernele care au mediat acordul nu l-au mai onorat.

Ucraina „proconsulului“ Biden

După un scurt interimat (marcat de anexarea Crimeii de către Rusia), puterea este preluată de un președinte aparent digerabil pentru Vest – Petro Poroșenko vorbea o engleză inteligibilă, părea deschis către Vest. În plus, el, ca și premierul Arseni Iațeniuk, „știa ce vrea să audă vicepreședintele SUA, Joe Biden“, așa cum scrie Leonid Bershidsky pentru Bloomberg. În vremurile vechilor romani, Biden ar fi fost un „proconsul“ al „provinciei“ Ucraina. Poroșenko, nimeni altcineva decât un oligarh ucrainean ale cărui afaceri au prosperat sub toate regimurile și au beneficiat de deschiderea către piața rusă, a ajuns repede la concluzia că, atât timp cât va da Ucrainei imaginea unui castru pe limesul NATO și UE, „va putea acționa ca oricare lider ucrainean, pentru care limita dintre putere, bani și forța brută sunt neclare.“ Așa se face că, rând pe rând, Poroșenko s-a debarasat de premierul Iațeniuk și guvernul său multinațional (format din cetățeni americani, lituanieni, georgieni, care au primit peste noapte pașaportul ucrainean), de Mihail Saakașvili, fostul președinte georgian devenit guvernator al regiunii Odesa și „cavaler anticorupție“, simultan, asigurându-și controlul asupra Parchetului General.

Slăbiciunile lui Donald Trump

Alegerea lui Donald Trump la Casa Albă a complicat însă ecuația ucraineană. Paradoxal, candidatul prezidențial care a promis cea mai mare deschidere către Rusia a devenit președintele care aprobă prima livrare de arme letale către Ucraina, un pas refuzat de președintele Barack Obama, pentru a nu escalada conflictul din Donbas. Motivul poartă un nume – Russiagate, investigația privind posibila implicare a Rusiei în alegerile americane, de care depinde legitimitatea actualului guvern american. „Nicio complicitate, nicio complicitate“, este mesajul constant al lui Trump, care, pentru a-i da credibilitate, aprobă unele dintre cele mai riscante măsuri împotriva Rusiei.

Poroșenko, o alegere greșită a Vestului

Înarmarea „bastionului“ ucrainean presupune însă o prealabilă loializare, iar instrumentul principal în acest scop este anticorupția.

Agitația politică din Ucraina a izbucnit pentru că Poroșenko a înșelat așteptările SUA. Iar această agitație are elemente ce nu sunt deloc necunoscute în România. Poroșenko a refuzat să aprobe legea care crea un tribunal special anticorupție (recomandată de Comisia de la Veneția). Procurorul său general, Iuri Luțenko, a pus bețe în roate și a arestat procurori ai Biroului Național Anticorupție, acuzându-i de operațiuni ilegale în colaborare cu FBI, și s-a făcut că nu aude apelul secretarului de Stat al SUA – „instituțiile anticorupție trebuie susținute, finanțate și apărate“. „Vestul a susținut omul nepotrivit în Ucraina. Poroșenko sacrifică occidentalizarea pentru agenda politică personală“, concluzionează Leonid Bershidsky, pentru care președintele pro-Vest este la fel de cinic ca și prorusul Ianukovici. Soluția: „Dacă ucrainenii ies din apatie și îi vor face ce i-au făcut lui Ianukovici – sau cel puțin la alegerile din 2019 – greșeala Poroșenko nu mai trebuie repetată“. Ucraina are nevoie de un lider „mai tânăr, mai principial, orientat spre Europa.“

Igienizarea și loializarea guvernelor

Anul 2018 se anunță crucial pentru Ucraina, fie că populația își revine sau nu din „apatie“, pentru că Poroșenko pare sa aibă dileme privind orientarea țării. Îndoiala este începutul înțelepciunii, spunea Aristotel. Însă ceea ce era valabil pentru un aristocrat din antica Stagiară nu se aplică și pe limesul imperiilor, unde îndoiala este păcat mortal. Cea mai mică basculare a Ucrainei către Rusia în acest moment va anula rolul țării de tampon între NATO și Rusia, rol ce va fi preluat de actuala linie a doua de apărare – România. Ca în orice bastion pe limesul Vestului, îndoielile trebuie eliminate și de aici, iar aceasta nu poate duce decât la o acutizare a disputelor pe marginea anticorupției, ca instrument de igienizare și loializare a regimurilor.

Rețetă pentru regimuri ce dezamăgesc

Pentru moment, o imagine despre ce presupune această luptă vine din Ucraina, unde au intrat în scenă o pleiadă de ONG-uri și Mihail Saakașvili, un veritabil exponent al unei „internaționale“ neoliberale. Despre ce înseamnă o agenda anticorupție vorbește limpede un articol publicat de Huffington Post, încă din vara anului trecut, pe când „cavalerul anticorupție“ se afla încă în exil. „Saakașvili ar trebui să fie primit la universități, conferințe, la audieri în Congresul SUA și la think tank-uri. Are o rețea în SUA, unde a trăit mulți ani, și este faimos: a fost președintele Georgiei, a reorientat țara și l-a înfruntat pe Vladimir Putin.

Saakașvili știe lucruri murdare despre Rusia și partenerii ei la crime din Ucraina, despre amestecul ei în alegeri, despre oligarhi și oameni notorii în SUA, precum fostul șef de campanie al lui Trump, Paul Manafort (pus sub acuzare de FBI pentru banii negri primiți de la regimul Ianukovici).“ „Din fericire, societatea civilă din Ucraina, UE, FMI, și acum SUA, Franța și Germania vor promova mai departe agenda anticorupție.“

Riscul unei Ucraine impredictibile

Indiferent de „agenda personală“ a președintelui Petro Poroșenko privind viitoarea relație cu Rusia și Vestul, menținerea sa la putere nu va fi posibilă fără susținerea electoratului naționalist din vestul Ucrainei, iar aceasta poate genera noi probleme pentru statele vecine. Noua lege a educației promulgată de Poroșenko, care limitează durata învățământului în limbile minorităților naționale (o lovitură dată limbii ruse care a făcut victime colaterale în rândul comunităților română, ungară sau poloneză), este doar o mostră despre ce poate însemna un regim cu tentă naționalistă la Kiev. Guvernul de la Budapesta, ce întreține relații bune cu Rusia, a ripostat dur, prin blocarea oricăror noi pași ai Ucrainei către UE. Guvernul de la Varșovia, profund rusofob, dispune de alte instrumente, căci Polonia a fost inițiatoarea Parteneriatului Estic al UE (care a dus în cele din urmă la EuroMaidanul de la Kiev). Prin ministrul Radoslaw Sikorski a mediat primele episoade ale crizei din Ucraina, iar fostul președinte Aleksander Kwasniewski s-a implicat în negocierile ulterioare. În plus, Polonia a devenit unul dintre principalii beneficiari economici ai crizei ucrainene, aici venind milioane de lucrători sezonieri care fug de sărăcia de acasă. Ce va face însă România în cazul instalării la Kiev a unui regim mai impredictibil și mai influențat de formațiunile politice naționaliste decât cel actual? Pentru moment, orice fricțiuni între Ucraina și statele UE și NATO vecine vor fi reduse prin apelurile primite din marile cancelarii vestice, însă luptele geopolitice din Ucraina reduc tot mai mult acest orizont de timp.